De la democrație la liberalism

de Ellen Meiksins Wood

Mai demult, democrația însemna ceea ce-i spune numele, și totuși criticii săi nu au ezitat să denunțe stupiditatea, ignoranța și lipsa de răspundere a „gloatei comune”. Adam Ferguson vorbea în secolul al XVIII-lea în numele unei lungi și nerușinate tradiții de antidemocrați atunci când a întrebat: „Cum putem să le încredințăm conducerea națiunii acelora care s-au mărginit la propria supraviețuire sau prezervare? Asemenea oameni, atunci când sunt admiși la deliberări asupra chestiunilor de stat, aduc în adunări confuzie și agitație, servilism și corupție”.

Acest gen de transparență nu mai era posibilă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pe măsură ce clasele dominante au căutat diferite modalități de a limita democrația de masă în practică, ele au adoptat strategii ideologice menite să plaseze limite asupra democrației în teorie. Și tot așa cum teoriile revoluționare au fost „domesticite” – de exemplu, de către clasele dominante din Franța, America și Anglia –, acestea și-au apropriat și au naturalizat democrația, asociindu-i semnificația cu orice scopuri politice pe care interesele lor particulare le-ar putea tolera. Reconceptualizarea democrației face parte, am putea spune, din noul climat de ipocrizie și duplicitate politică.

Astfel, într-o epocă a mobilizării de masă, conceptul de democrație a fost supus unor noi presiuni ideologice din partea claselor dominante, care cereau nu doar alienarea puterii „democratice”, dar și o disociere clară între „democrație” și demos – sau, cel puțin, o deplasare decisivă de la puterea populară ca principal criteriu al valorilor democratice. Efectul a constat în a muta focusul „democrației” de la exercițiul activ al puterii populare la supunerea pasivă la drepturi și garanții procedurale și constituționale, și de la puterea colectivă a claselor subordonate la izolarea și caracterul privat al cetățeanului individual. Tot mai mult, conceptul de „democrație” a fost identificat cu liberalismul.

Momentul acestei re-evaluări e dificil de izolat, fiind asociat cu lupte politice și ideologice prelungite și istovitoare. Dar putem găsi indicii în tensiunile nesoluționate și în contradicțiile din teoria și practica liberalismului de secol XIX, scindat între un dezgust față de democrația de masă și o recunoaștere a inevitabilității sale, poate chiar a necesității și dreptății sale, sau în orice caz a avantajelor mobilizării de masă în promovarea unor programe de reformă și în posibilitatea de a domestici „hidra cu multe capete”, multitudinea turbulentă, prin atragerea ei în comunitatea civică. […]

Și astfel ajungem la „democrația liberală”. Familiaritatea acestei formule poate ascunde tot ceea ce e istoric și ideologic problematic în această asociere tipic modernă, și nu i-ar strica puțină analiză critică. E mai mult în această formulă decât expansiunea „liberalismului” la „democrația liberală” – adică adăugarea unor principii democratice precum votul universal la valorile pre-democratice ale constituționalismului și „guvernării limitate”. Problemele veritabile apar mai degrabă prin contragerea democrației la liberalism. Există o convenție de durată care spune că progresul politic sau „modernizarea” a luat forma unei treceri de la monarhie la o guvernare limitată sau constituțională, la democrație, sau mai exact ca o trecere de la absolutism la liberalism, și ulterior la „democrație liberală”. Într-un fel, procesul pe care-l descriu aici răstoarnă secvența convențională: democrația a fost învinsă de liberalism.

În antichitatea clasică nu exista „liberalism” – constituționalism, guvernare limitată, „drepturi individuale” și „libertăți cetățenești”. Democrația antică, în care „statul” nu avea o existență separată de comunitate și de cetățeni, nu a produs o concepție clară a separației dintre „stat” și „societate civilă” și nici vreun set de idei sau instituții prin care să controleze puterea statului sau să protejeze „societatea civilă” și cetățeanul individual de intruziunile acesteia. „Liberalismul” a avut ca pre-condiție fundamentală dezvoltarea unui stat centralizat, separat de și superior altor jurisdicții mai particulariste.

Dar deși „liberalismul” este un termen modern, care presupune statul „modern” (sau cel puțin absolutismul din modernitatea timpurie), concepția sa centrală despre libertate și limitele constituționale are o proveniență mai veche. Concepțiile liberale despre guvernarea limitată sau constituțională și despre libertățile cetățenești inviolabile de către stat își au originea în perioada târziu medievală și modernă timpurie, în afirmarea unor puteri independente de stăpânire de către aristocrațiile europene împotriva intruziunii monarhiei centralizatoare. Cu alte cuvinte, aceste concepții au reprezentat la început o încercare de a salva libertățile, drepturile și privilegiile feudale. Ele nu erau democratice în intenția sau consecințele lor, reprezentând pretenții la o bucată din vechea suveranitate parcelată a feudalismului, și nicidecum urmărind o ordine politică mai modernă și mai democratică. Iar asocierea acestor idei cu aristocrația a persistat mult timp, dincolo de decesul feudalismului.

Nu există nici o îndoială că aceste principii fundamental feudale au fost ulterior apropriate în scopuri mai democratice de către forțe mai „moderne” sau progresiste. Din secolul al XVII-lea, ele au fost extinse de la privilegiile aristocrației la drepturi și libertăți cetățenești mai universale; și au fost îmbogățite cu valorile toleranței religioase și intelectuale. Însă principiile originale ale liberalismului sunt derivate dintr-un sistem de relații sociale foarte diferit de cel la care au fost adaptate. Ele nu au fost gândite pentru a face față dispunerii cu totul noi a puterii sociale care a apărut odată cu capitalismul modern. Această limitare inerentă este amplificată de faptul că ideea liberalismului a fost pusă în slujba unor scopuri mult mai largi decât intențiile inițiale ale principiilor sale de bază. Liberalismul a intrat în discursul politic modern nu doar ca un set de idei și instituții menite să limiteze puterea statală, ci și ca un substitut pentru democrație.

Ideea originală, aristocratică, a unor limitări constituționale asupra puterii monarhice, nu avea nici o legătură cu ideea de democrație. Identificarea ei cu „democrația” a fost o evoluție mult mai târzie, și care a implicat mai degrabă afirmarea puterii claselor dominante împotriva poporului. Beneficiile neîndoielnice ale acestei idei „liberale” nu trebuie să ascundă faptul că substituția democrației cu această idee a fost un proiect contra-revoluționar – sau cel puțin un mijloc de a limita revoluțiile deja pe cale de desfășurare, împiedicându-le să iasă din anumite limite acceptabile.

Libertățile care însemnau foarte mult pentru aristocrațiile din zorii modernității, a căror extensie asupra mulțimii în acel moment ar fi transformat complet societatea, nu mai pot să însemne același lucru astăzi – nu în ultimul rând pentru că așa-zisa economie a dobândit o viață proprie, cu totul în afara mediului cetățeniei, a libertății politice sau a reprezentării democratice. Esența „democrației” moderne nu este atât că a abolit privilegiul, sau, alternativ, că a extins privilegiile tradiționale asupra mulțimilor, cât mai degrabă că a împrumutat o concepție despre libertate proiectată pentru o lume în care privilegiul era categoria relevantă și a aplicat-o la o lume în care nu privilegiul este problema. Într-o lume în care statutul juridic sau politic nu este determinația principală a șanselor noastre în viață, în care activitățile și experiențele noastre se află în cea mai mare parte dincolo de raza de acțiune a identităților noastre legale sau politice, libertatea definită în acest fel lasă mult prea multe lucruri neatinse.

Există aici un paradox. Liberalismul este o idee modernă bazată pe niște forme de putere premoderne, precapitaliste. În același timp, dacă principiile de bază ale liberalismului sunt anterioare capitalismului, ceea ce face posibilă identificarea democrației cu liberalismul este capitalismul însuși. Ideea „democrației liberale” a putut fi gândită abia odată cu apariția relațiilor sociale de proprietate specifice capitalismului. Capitalismul este cel care a făcut posibilă redefinirea democrației, reducerea ei la liberalism. Pe de o parte, exista acum o sferă politică separată, în care statutul „extra-economic” – politic, juridic sau militar – nu avea implicații directe pentru puterea economică, puterea de a apropria, exploata și distribui. Pe de altă parte, exista acum o sferă economică cu propriile sale relații de putere, care nu depinde de privilegiul juridic sau politic.

Astfel, aceleași condiții care fac posibilă democrația liberală îngustează, în același timp, raza de reprezentare democratică. Democrația liberală lasă neatinsă întreaga nouă sferă de dominație și constrângere creată de capitalism, relocarea sa a puterilor substanțiale de la stat la societate civilă, la proprietatea privată și la imperativele pieței. Lasă neatinse vaste domenii ale vieții noastre cotidiene – la locul de muncă, în distribuția muncii și a resurselor – care nu se supun controlului democratic, ci sunt guvernate de puterea proprietății și de „legile” pieței, imperativul maximizării profitului. Acest aspect ar rămâne la fel de adevărat chiar și în situația improbabilă în care „democrația noastră formală” ar fi îmbunătățită în așa fel încât bunăstarea și puterea economică să nu mai însemne inegalitățile flagrante în accesul la puterea statală care caracterizează acum realitatea, dacă nu idealul, democrației capitaliste moderne.

Modul caracteristic în care democrația liberală abordează această nouă sferă de putere constă nu în a o controla, ci în a o elibera. De fapt, liberalismul nici măcar nu o recunoaște ca sferă de putere și de constrângere. Acest aspect e adevărat mai ales în ce privește piața, care tinde să fie văzută ca o oportunitate, nu ca o constrângere. Piața e concepută ca o sferă a libertății și a alegerii chiar și de către cei care văd necesitatea de a o reglementa. Orice limite care sunt necesare pentru a corecta efectele dăunătoare ale acestei libertăți sunt văzute doar ca atare – simple limite. Cu alte cuvinte, în cadrul conceptual al democrației liberale, nu putem vorbi cu adevărat, și nici măcar gândi, despre o libertate față de piață [freedom from the market]. Nici nu putem să gândim o libertate față de piață ca un fel de împuternicire, o eliberare de constrângere și dominație.

Ce putem spune atunci despre tendința actuală de a identifica democrația cu „piața liberă”? Ce putem spune despre această nouă definiție, conform căreia „noile democrații” din Estul Europei sunt „democratice” în măsura în care progresează în liberalizarea pieței, concentrarea puterii de către președintele Ielțîn este „democratică” pentru că e condusă în numele „privatizării” și al „pieței”, iar Generalul Pinochet a fost mai „democratic” decât președintele ales Salvador Allende? Reprezintă oare acestea o subversiune sau o distorsiune a democrației liberale?

Balanța a fost cu siguranță împinsă prea departe, dar toate astea nu sunt complet inconsistente cu principiile fundamentale ale democrației liberale. Condiția însăși care ne permite să definim democrația așa cum o facem în societățile moderne liberal-capitaliste este separația și închiderea sferei economice și invulnerabilitatea ei la puterea democratică. Protejarea acestei invulnerabilități a devenit chiar un criteriu esențial al democrației. Această definiție ne permite să invocăm democrația împotriva împuternicirii oamenilor în sfera economiei. Ba chiar face posibilă invocarea democrației în sprijinul unei limitări a drepturilor democratice în alte zone ale „societății civile” sau chiar în domeniul politic, dacă de asta e nevoie pentru a proteja proprietatea și piața de puterea democratică.

Sfera puterii economice în capitalism s-a extins cu mult dincolo de capacitățile „democrației” de a-i face față; iar democrația liberală, atât ca set de instituții cât și ca sistem de idei, nu e proiectată pentru a-și extinde raza de acțiune în acest domeniu. Dacă ne confruntăm cu „sfârșitul Istoriei”, nu e în sensul că democrația liberală a învins, ci mai degrabă în sensul că și-a atins limitele. Există multe lucruri bune în liberalism care trebuie prezervate, protejate și îmbunătățite, nu doar în acele zone ale lumii unde liberalismul nu a fost implantat, ci chiar și în acele democrații capitaliste în care e în continuare imperfect și adesea sub amenințare. Cu toate astea, posibilitatea unei dezvoltări istorice ulterioare aparține unei alte tradiții democratice, tradiția marginalizată de către democrația liberală, ideea de democrație în sensul ei literal de putere populară. […]

Sarcina pe care liberalismul și-o asumă este și va rămâne întotdeauna indispensabilă. Atâta vreme cât există state, va exista nevoia de a controla puterea lor și de a prezerva puterile independente și organizațiile din afara statului. În acest sens, orice tip de putere socială trebuie să fie îngrădită de protejarea libertății de asociere și comunicare, de diversitatea opiniilor, o sferă privată inviolabilă și așa mai departe. În această privință, orice democrație viitoare va continua să aibă ce învăța din tradiția liberală în practică și teorie. Însă liberalismul – chiar și ca ideal, ca să nu mai vorbim de realitatea sa profund problematică – nu este echipat pentru a da seama de realitățile puterii într-o societate capitalistă, și cu atât mai mult nu este adecvat pentru a articula un tip de democrație mai incluzivă decât cea care există astăzi.

Traducere de Alex. Cistelecan din Ellen Meiksins Wood Reader