„Dragi burghezi progresiști, dacă mai existați, nu vă temeți…” Interviu cu G.M. Tamás

Alex Cistelecan: Mă aflu aici, în spațiul tranzit.ro/Cluj, cu Gáspár Miklós Tamás, care tocmai și-a lansat un volum în limba română [Postfascism și anticomunism. Intervenții filosofico-politice, Tact, 2014] și care a acceptat să răspundă la câteva întrebări pornind de la contextul nostru social și politic imediat.

Cum ați comenta rezultatele ultimelor alegeri europene, în condițiile în care există interpretări destul de diverse – unii vrând să vadă partea plină a paharului, cu stânga obținând rezultate remarcabile în Grecia, Spania, ba chiar unele interpretări plasând și stânga din Italia sau România printre performerele acestor alegeri; pe de altă parte, există celelalte interpretări, care văd dimpotrivă o ascensiune a fascismului sau a naționalismului extrem și o subțiere a centrului – iarăși un discurs care poate fi recuperat foarte ușor tocmai de establishmentul european pentru a se reproduce pe sine printr-o regrupare necesară în jurul său și al valorilor sale „democratice”.

Gáspár Miklós Tamás: Fără să repet ceea ce s-a spus mai mult sau mai puțin inteligent în presa generală, ceea ce mi se pare mie un element relativ nou în istoria asta foarte tristă, în care etnicizarea și rasializarea și sexualizarea diferenței sociale, în care conflictului de clasă i se suprapune acest conflict creat de unele elite statale, acum mai ales împotriva populațiilor imigrante, în care condiția mizerabilă a claselor de jos, o problemă aproape eternă, dacă vreți, se transformă – într-un spirit antimodernist, antimodern și anti-iluminist – într-un sistem de morală de virtuți, este că nenorocirea socială, ghinionul, mizeria, rolurile distribuite de situația de clasă din pricina cărora devii sărac, provincial, incult, bolnav etc., sunt atribuite moralei deficiente și virtuților care lipsesc. (Dar în esență această rasializare a diferenței sociale exista și înainte – să ne gândim la problema țigănească din Europa răsăriteană; esența este aceeași.) Adică 30-40% din societatea europeană este desemnată și de neoliberali, și de post-fasciști, ca un element uman sau cvasi-uman fără valoare. Asta înseamnă – numai simbolic, eu nu cred că va fi o Europă fascistă – în mod simbolic o răfuială ultimă cu iluminismul și cu Revoluția Franceză. Aceste axiome ale noii biopolitici discriminatorii și anti-egalitare nu sunt rezistate chiar în puncte care sunt surprinzătoare. De exemplu, propaganda șovină și rasistă din Europa de Vest a fost dirijată împotriva noastră, a europenilor de Est. Și nu văd indignare în Europa de Est.

AC: Dimpotrivă, vedem elita estică reproducând exact același discurs la adresa concetățenilor săi…

GMT: Cum am scris într-un articol recent: neoliberalii răsăriteni sunt self-hating racists, care acceptă verdictul rasistului occidental împotriva propriei lor stirpe. Rasişti răsuciţi.

AC: Dar poate că în această întoarcere la expeditor a mesajului acesta rasist, în mod paradoxal sau ironic, se redezvăluie caracterul său de clasă, pentru că aici acest discurs inter-cultural devine unul pur clasist…

GMT: Perfect, sunt de acord. Păi cine sunt ăștia care ne disprețuiesc? Sunt elitele de-acolo și de-aici, nu? Deci găsesc profund zguduitor că nu sunt demonstrații la ambasada Franței și a Marii Britanii, unde cam toată lumea acceptă această teză a extremei drepte că trebuie să scăpăm de primitivii din Europa de Est. Nedreptatea foarte limpede conținută în toată această propagandă de mare succes în politica de astăzi nu este rezistată nici măcar în gesturi moralizante sau de justiție chiar de populația victimă – ceea ce este extraordinar! Bineînțeles, aici joacă un rol faptul că, în pofida acestui afront pe care-l suferim noi, europenii de est, totuși mai vrem să emigrăm spre vest, deci nu facem mare scandal – pentru că, bine, poate că suntem rezistați ca colectivitate, dar poate există drumuri individuale, putem cumva să ne fofilăm… Dacă avem o capacitate de generalizare – care trebuie să existe și la un copil de zece ani – că dacă eu sunt victimă, victima unei atmosfere politice de discriminare, și mie mi se pare că ea mă jignește, atunci poate discriminarea sau inegalitatea e, și în general, proastă, rea, de refuzat. Dar trebuie să vină acest moment, în care recunoaștem că problema nu este problema imigrantului bulgar, român, polonez, turc și maghiar, ci a tuturor. Aici începe politica, în sensul veritabil, universalist, al cuvântului și vedem – asta este o ocazie destul de importantă – că politica (neo)liberală de astăzi nu mai este universalistă. Era în secolele XVIII-XIX, și chiar naționalismul democratic din secolul XIX mai avea aspectele sale universaliste și democratice. Spunea: independență pentru toată lumea, state de sine stătătoare pentru toate etniile. Autodeterminarea se poate traduce ca autonomie (a-şi da legi sieşi), ca autoguvernare, libertate politică în sensul antichizant al cuvântului. Acestea dispar din politica establishmentului prezent și par să nu mai rămână decât în subculturi radicale de stânga, cu toate că acum, subculturile radicale de stânga sunt silite – și asta are legătură cu punctul precedent – să apere adevărurile mainstreamului de odinioară, adică valorile iluminismului, ale democrației etc., care nu sunt lozinci radicale, dar care sunt privite ca radicale în contextul reacţionar.

AC: Chiar asta voiam să vă întreb, dacă nu e o sarcină ușor ingrată pentru stânga, să fie nevoită să apere democrația liberală de propria ei logică

GMT: … Și de propriii ei stăpâni. Este foarte ingrat și foarte paradoxal. Critica acestui puseu de extremă dreaptă din partea presei mainstream este profund nesatisfăcătoare. Pentru că este exact la fel de moralizantă ca și această moralizare a diferenței sociale – bazele sunt comune. Ambele se bazează pe o perspectivă a diferenței din care, în ambele cazuri, lipsește elementul unificator, care ar trebui să fie totuși baza logică a tuturor politicilor emancipatorii.

AC: Aș face un salt, geografic cel puțin, până-n vecini. Cum vedeți ceea ce se întâmplă în Ucraina, de ce revine această politică a mușchilor încordați, a discursului belicos – dacă e un efect al crizei, sau dimpotrivă doar o contingență mai degrabă?

GMT: Nu mi se pare o contingență. În multe locuri din fostul sistem al socialismului real existent, blocul sovietic, s-a mai întâmplat – a început în Iugoslavia, desfacerea Cehoslovaciei, desfacerea Uniunii Sovietice pe baze naționaliste, conflicte etnice în Transilvania, gândiţi-vă la Târgu-Mureș. Dintr-un punct de vedere de logică politică, este enunțarea ideii că populații de caracter cultural, rasial și etnic diferit nu pot, nu sunt presupuse şi nu trebuie să trăiască împreună. Adică, elementul transcendent în statalitate, ceea ce a fost predicat de la Renaștere încoace, ideea că suntem membrii ai unei comunități politice în calitatea noastră de cetățeni, unde alte considerente – genul, rasa etc. – nu contează, unde avem o egalitate între cetățeni, între cei care au acest atribut abstract al cetățeniei – a fost desfăcut în mod radical. Astăzi este acceptat de foarte mulți, de exemplu este acceptat de ucraineni că ei nu vor să trăiască într-o federație oarecare cu rușii, care sunt alții, iar minoritatea rusească din Ucraina consideră același lucru, dacă ucrainenii nu vor să trăiască în federație cu rușii, ei nu vor să trăiască într-un stat comun cu ucrainenii. Și, cum să spun, teza de bază este acceptată de toată lumea. Numai interesele concrete se opun. Dar asta nu înseamnă că sunt două politici diferite care se opun. Deloc. Aceeași logică. Iar conflictul este decis, bineînțeles, numai de forță. De asta rezultă în război – pentru că, până la urmă, gândim același lucru, dar învinge acela care este mai puternic, mai numeros, mai bogat, mai bine înarmat etc. Nimeni nici măcar nu pretinde că un principiu superior este în joc aici. Și asta e extrem de primejdios. Când primul-ministru Orbán declară, în momentul războiului din Ucraina, că autonomia etnică este forma politică supremă care trebuie impusă tuturor statelor unde există minorități sau populații alogene, asta înseamnă că și el enunță că nu este posibil și nu este dezirabil ca oameni de origini diferite să trăiască în aceeași structură politică – și asta e enunțat de conducătorul unei țări, unui stat-națiune. Ce înseamnă asta pentru politica interioară a guvernului Orbán? Atunci cine aparține de națiunea politică ungară – numai etnia maghiară sau și alții? E neclar. Deci aceste principii sunt identice la un nivel puțin mai abstract. Este intoleranța față de diferență, față de alogen – azi există numai o logică de separare, și nu mai există o logică de unire. Unificarea conceptuală și politică a diferitelor grupuri de oameni care ar avea interese in comun, de emancipare, de libertate, de activitate civică, de cunoaștere, de joc, de plăcere, pur și simplu nu mai sunt recunoscute. Aceste noi dezvoltări nefaste din politica internațională sunt urmărite și de niște forțe din mainstream, din establishment. Conservatorii britanici imită UKIP, iar în Franța cam toată lumea imită Frontul Național, pentru că Manuel Valls nu spune ceva radical diferit – bine, nu chiar atât de rău, dar astea sunt diferențe de grad, nu de esență. Și aici e primejdia – eu nu cred că, pe termen lung, partidele astea de extremă dreaptă vor forma guverne; se poate întâmpla, dar nu va fi cazul tipic. Însă ele sunt noutatea politică și transformă întregul discurs politic. Esenţa fenomenului este refeudalizarea: adică restabilirea ordinii în care statutul necontractual, “naturalizat” – diferenţa de rasă, de etnie, de gen, de orientare sexuală, de vârstă, de stare de sănătate, de domiciliu, de loc pe piaţa muncii – determină gradul moral, deci social, determină titlul de participare socială. O transformare simbolică a societăţii de clasă într-o societate de castă, şi noul Ständestaat care rezultă din aceasta. Într-un asemenea stat corporativ, ideea modernistă a drepturilor omului şi a contractului social nu mai are sens.

AC: Impresia mea e că opoziția acestor forțe extrem-naționaliste față de establishmentul european, așa cum e el redus la nucleul său de austeritate permanentă, este o opoziție foarte convenabilă sistemului, în sensul în care aceste două alternative se generează cumva reciproc.

GMT: Europa este încă guvernabilă. Dar cu toate că etnicizarea, rasializarea, culturalizarea diferendului social de către elitele neoliberale şi de către trupele de şoc neofasciste (mic-burgheze şi lumpen ca întotdeauna) este de origine „filosofică” absolut identică, totuşi se opun. Pentru elitele neoliberale, statul rămâne o instituţie abstract-conceptuală (de drept) care poate sa aibă o politică uşor rasistă „dacă e nevoie”. Dar pentru extrema dreaptă, ţinta este crearea unor state etnice, cu epurări, expulzări, deportări. De altfel România este iarăși o excepție.

AC: În ce sens?

GMT: În anii 90, când era un consens liberal în Europa centrală și răsăriteană, atunci aici erau Funar și Vadim; iar acum România e singura țară mai importantă din Europa unde nu există un partid de extremă dreaptă puternic sau important.

AC: Chiar așa, cât ar trebui să ne entuziasmăm de aparenta noastră excepție?

GMT: Nu prea mult. Asta este pur și simplu un noroc momentan. Există două soluții la „problema” asta a României: sau partidele mari se vor transforma, în parte, în partide xenofobice și naționaliste și mai mult decât înainte (vezi noile proiecte de lege imbecile despre steaguri, imnul zilnic pentru puşti – şi rolul BOR ca biserică de stat!), sau vor fi noi forțe. Din nefericire, elementul nu poate lipsi din mixtura asta, din amestecul contemporan al politicii. Cam asta este, și vechile înțelepciuni burghezo-progresiste sunt slăbite până la deces. (Totuşi, astăzi în România n-au loc concedieri de masă – din motive politice – în administraţia de stat, şcoli, învăţământ superior, cercetare, arte, lichidarea in toto a cinematografiei, procese politice, cenzura mediilor, legi electorale scelerate, distrugerea totală a constituţionalismului ca şi la vecini… În România contemporană, rutina naţionalist-clericală tradiţională, manipularea grosolană, anticomunismul vulgar sunt de ajuns, nu e nevoie de metode semi-totalitare.)

AC: După toată discuția aceasta despre marile stihii care vântură pe continent, aș încheia cu o întrebare ceva mai modestă – despre mediul stângist românesc. În ce măsură credeți că poate sau are vreo misiune?

GMT: Cred că existența sa este deja un element interesant și important. Noua stânga est-europeană, mică, modestă, izolată, există numai în câteva țări, în fostele state iugoslave, în România, puțin în Polonia etc. Însă – iar asta este totuși foarte important – în primul rând asta arată publicului general că un stângism radical și serios este posibil pe alte baze decât bazele partidelor comuniste de tip sovietic, ceea ce este o lecție foarte importantă, care arată că nu tot stângismul este de acest fel. Deci pur și simplu criticile antitotalitare nu ating această stângă, care este ea însăși anti-totalitară și anti-dictatorială. Și înseamnă bineînțeles un mic nucleu, o mică enclavă de libertate chiar și pentru aceia care nu sunt stângiști, care pot să recunoască că există alternative, şi ludice, şi „serioase” de imaginație și de acțiune intelectuală, artistică și civică care îmbogățesc oferta ideologică existentă și totuși înseamnă o perspectivă vie care transcende, poate să transcendă, politica aceasta rasializată, etnicizată și biopoliticizată care este dominantă. Deci putem să spunem – dragi burghezi progresiști, dacă mai existați, nu vă temeți foarte tare pentru că cel puțin progresiști de un alt gen există, chiar dacă voi nu vă mai ridicați capul. Deci eu cred că este un fenomen foarte important și are – văd, sunt martor – un efect psihologic eliberator pentru participanți, deci este folositor pentru un mediu… Cunosc desigur lucrurile din Cluj, orașul meu natal, și unul din faptele cele mai interesante este că suntem aici împreună: unguri și români. Totuși asta nu se întâmplă în orice context – asta nu înseamnă că ceilalți se urăsc, dar o colaborare cu conținut ideatic destul de pronunțat și de concret este destul de rară. Nu spun că nu există, dar e rară. E pentru prima oară că aşa ceva se produce după 1989. Și asta e bine. Mie cel puțin îmi pare enorm de bine.