Ungaria: O gaură neagră pe harta Europei

g.m.tamasUn interviu cu G.M. Tamas

de Jaroslav Fiala (Revista A2)

1.Aţi scris despre post-fascism. În anii din urmă, un val de forţe naţionaliste și rasiste a cuprins întreaga Europă. Ce explicaţie daţi acestui fenomen?

După 1989, însăși natura politicii europene s-a schimbat: după dispariţia ameninţării sovietice, care forţase acel compromis din interiorul Occidentului ce a dat naștere statului bunăstării și toleranţei faţă de existenţa unor partide comuniste și a unor sindicate aflate sub influenţa acestora, cele două blocuri hegemonice s-au dezintegrat. În același timp, a dispărut și presiunea occidentală ce impusese unele limite dictaturilor staliniste și post-staliniste. Echilibrul din timpul Războiului Rece nu mai există. La fel, duse sunt atât acea contra-putere mai mult sau mai puţin „proletară”, cât și „cultura adversară”, de la marxismul academic, până la practicile de avangardă. Faimosul compromesso storico – cheia înfloririi europene dintre anii 1960-1980 – a devenit nu doar inutil, ci și imposibil. Noile state și elitele lor au fost obligate să realizeze că naţionalismul și religia de tip vechi sunt ineficiente, că fundamentele lor au fost spulberate, iar Armata și Biserica nu mai reprezintă forţele de odinioară. Integrarea socială, mobilizarea socială, sunt acum indirecte, singurul lor mediator, dacă există vreunul, fiind presa. Cetăţenilor pasivi și izolaţi nu le poate fi oferită senzaţia de participare, de integrare, decât prin exercitarea pasiunilor politice în privat, fără organizare, fără vreo ideologie în adevăratul sens al cuvântului, exclusiv într-o manieră negativă. Așa se face să explicaţiile pentru nemulţumirile sociale pot fi înţelese mai ales ca rezultat al unor elemente „eterogene” (în sensul lui Georges Bataille), „outsideri”, „străini”, „imigranţi”, „homosexuali”, non-participanţi (beneficiari abuzivi ai serviciilor de asistenţă socială, paraziţi, clasa asistată în genere). Pentru asta nu e nevoie de o mobilizare în masă similară celei din fascismul „clasic”, pentru că nu are legătură cu niciun segment al clasei conducătoare sau al elitei de stat, în vreme ce fascismul și naţional-socialismul evident că aveau. Radicalismul autoritarist actual nu e bazat pe ură, ci pe dispreţ. Pasivitatea hiperactivă a vechiului fascism a făcut loc pasivităţii pasive a post-fascismului.

2.Să ne axăm asupra Ungariei. Alegerile ilustrează o nouă orientare spre dreapta extremistă. Ce se întâmplă în ţara dumneavoastră?

E o întrebare grea – și cea mai importantă. În primul rând, am asistat la încă niște alegeri în care o dreaptă autentică s-a opus unei pseudo-stângi. Coaliţia „de stânga” combina un liberalism al drepturilor omului cu un liberalism mercantil pro-european și un populism „de stânga” extrem de vulgar, care a făcut niște promisiuni evident nerealiste. Aceste elemente nu s-au potrivit deloc între ele. Viktor Orban și conservatorii săi naţionaliști au refuzat pur și simplu să prezinte orice fel de program sau manifest electoral. Unicul lor slogan a fost „Vom continua!”/”Mergem mai departe!” Politica lor constă într-o combinaţie de pomeni pentru clasa mijlocie și numai pentru aceasta, și un foarte strict program de „lege și ordine” pentru toţi ceilalţi. E o politică de represiune simplă și făţișă: cenzurarea presei, botezată „unitate naţională” (ceea ce vrea să spună că nu se-aude nicio voce disonantă), un învăţământ cu puternice accente șovine la toate nivelurile, un cult al „muncii grele” ce-i persecută pe șomeri, îndeosebi pe rromii săraci, un discurs macho, axat pe voinţă, putere, hotărâre, acţiune, „supunerea faţă de conducător”, virilitate. O nouă identitate naţională, cu puternice rădăcini în fotbal și care se bazează pe grupuri de ultrași de extremă dreapta, un dispreţ faţă de intelectuali și o ură generalizată faţă de toţi străinii (atât împotriva vecinilor noștri din „statele succesoare”, cât și împotriva perfidului și decadentului Occident, ca să nu mai amintim de confraţii noștri de culoare). Stânga a fost prezentată – urmând cea mai veche dintre reţete – ca o agentură a „străinilor”, le parti de l’étranger. În același timp, partidul de la guvernare a pierdut sute de mii de voturi, care s-au dus, în parte, spre fasciștii cei mai expliciţi. Nemulţumiţii părăsesc ţara în masă. Astăzi, Londra este cel de-al treilea oraș ca mărime al Ungariei. Dispoziţia generală e una sumbră, peste tot domnește o atmosferă de lehamite și suspiciune. Xenofobia și etnicismul nu sunt condimentate cu niciun strop de mândrie naţională.

3.Cum l-aţi descrie pe Viktor Orban și partidul său, Fidesz? Înainte de 1989 eraţi prieteni…

De fapt, am fost prieteni până pe la jumătatea anilor ’90. Domnul Orban este un politician pragmatic, foarte capabil, necruţător şi total lipsit de principii, un abil tactician şi un demagog fără scrupule. Se contrazice întruna, afirmând exact opusul a ceea ce trâmbiţase cu o săptămână înainte, şi totuşi, cum nu acordă interviuri şi nu e supus niciunei întrebări măcar critice, dacă nu ostile (noul regulament parlamentar îl scuteşte de aproape orice obligaţie de a dezbate şi a convinge pe cineva), nu trebuie să dea seama pentru nimic. Între Fidesz şi opoziţie n-a existat nici măcar o singură dezbatere televizată. Retorica sa este revoltător de simplificată: el luptă împotriva forţelor cosmopolite ale finanţei internaţionale şi acţiunilor subversive ale internaţionalei stângiste pentru a păstra Naţiunea în siguranţă, a reduce costurile vieţii şi a reda Ungariei măreţia de odinioară. Cunoaşteţi stilul, un mic David în luptă cu uriaşul Goliat, şi-aşa mai departe. Cel mai mare duşman poate fi recunoscut după faptul că acuză guvernul conservator şi naţionalist al Ungariei de antisemitism, care oricum nu există, pentru că nu-i altceva decât o malefică invenţie de-a evreilor.

4.De ce e atât de popular Fidesz-ul lui Orban ? Se pare că partidul a expropriat multe elemente anti-capitaliste. În esenţă, mesajul lui este: dacă eşti împotriva sistemului socio-economic, votează pentru noi.

E cunoscutul anti-capitalism de dreapta al anilor ’30 : care deosebeşte între capitalul productiv şi cel parazitar. Domnul Orban încheie înţelegeri speciale cu firme occidentale, atrase de salariile extrem de scăzute din Ungaria, pe care le scuteşte total sau parţial de taxe, dar declară război băncilor şi altor instituţii financiare internaţionale, ca FMI-ul. Renovarea Budapestei (de prost gust, în opinia mea) e plătită chiar de Uniunea Europeană, căpcăunul anti-maghiar. Ca mulţi alţii înaintea sa, domnul Orban este un adevărat campion al burgheziei locale, fiind el însuşi un om foarte bogat. Ca orice mişcare de dreapta, de oriunde ar fi, Fidesz este contra oricărei persoane pe care o consideră « neproductivă », de la bancheri la intelectuali, de la şomeri până la pensionari şi studenţi. « Neproductiv » înseamnă « parazitar », ceea ce e echivalent cu « subversiv ». Prin retorica lor ambivalentă, semi-anticapitalistă, au reuşit să se identifice atât cu sistemul, cât şi cu opoziţia la acesta. Din moment ce clasa de mijloc este cea care votează cu precădere, există aproximativ două milioane de oameni care pot cădea pradă acestei propagande extrem de abil realizate de PR-ul Fideszului şi de maşina sa de îndoctrinare (o combinaţie de thatcherism şi putinism), susţinute de neobosita activitate şi nesfârşitele iniţiative în toate domeniile ale domnului Orban. În acelaşi timp, oamenii nu prea mai au răbdare. În ultimul timp, domnul Orban a căpătat nişte trăsături tiranice care, mai devreme sau mai târziu, i-ar putea aduce prăbuşirea. (El chiar pare să creadă că guvernează Transilvania şi Voievodina, steagul fantezist secuiesc flutură pe clădirea parlamentului din Budapesta, reprezentanţi ai guvernului maghiar ţin adunări şi participă la ceremonii publice în România, fără minima preocupare cerută de protocol, de a anunţa autorităţile locale. Denumirea oficială este « reunificarea naţiunii dincolo de graniţe ». Ceea ce e o prostie fără margini, dar una extrem de periculoasă.)

Să nu uităm că în lumea politică ungară există un consens iredentist/revizionist pe care partidele din “opoziţia democratică” de la o vreme nu mai îndrăznesc să-l contrazică direct. Programul dreptei nu este niciodată proclamat în parlamentul ungar, ci la fiecare an la Băile Tuşnad, în România, unde liderii unguri se poartă parcă ar guverna ei Transilvania. Tratatul de la Trianon este declarat un dezastru egal cu Holocaust. Majoritatea publicisticii de centru-stânga de după noua înfrângere electorală spune că antinaţionalismul, antietnicismul, antirasismul, antifascismul sunt atitudini demodate, irelevante. Un fapt simbolic: noul vicepreşedinte al Adunării Naţionale Ungare va fi “Roy”, un skinhead nazist condamnat de două ori pentru atacuri violente împotriva ţiganilor din orăşelul Eger.

5.Este influenţa anticomunismului una importantă? Şi dacă da, cum se foloseşte de ea dreapta maghiară?

Este vechea formulă a extremei-drepte: comunismul şi liberalismul sunt identice. Ele nu sunt decât nişte invenţii ale unor misterioase cercuri mizantrope şi dezrădăcinate, contrare naturii umane şi ordinii naturale. « Noi », adevăraţii maghiari, suntem conservatori pragmatici, care-şi servesc doar propriile interese, definite de o perspectivă lucidă asupra poporului şi a ţării noastre. Nu suntem ideologi, noi căutăm doar acele lucruri simple cum sunt demnitatea, mândria, bunăstarea, o viaţă simplă, dar confortabilă, şi preţuim tradiţia, fie ea cea a regilor, sau a ţăranilor. Şi-aşa mai departe. Şi, evident că, deşi nu e decât sugerat, nu spus cu voce tare, atât comunismul, cât şi liberalismul vorbesc cu un ușor accent semit.

6.Alegerile au demonstrat şi un sprijin în creştere pentru rasistul şi antisemitul Jobbik. Se pare că partidul are o mulţime de suporteri în rândul tinerilor. De ce?

Forţa lui Jobbik stă în ura sa pură, lipsită de orice sentimentalism, faţă de rromi, şi în dorinţa lor făţiş exprimată de a-i vedea înfrânţi sau, şi mai bine, expulzaţi. Atitudinea se bazează pe un acelaşi tip de « panică morală » ca vechiul rasism antebelic din sudul american, îndreptat împotriva negrilor: infracţionalitate, înmulţire a sălbaticilor lascivi, hipersexuaţi, etc. Se adresează şi tinerilor din clasa mijlocie prin atitudinea sa anti-establishment, vede istoria din perspectiva Axei, respinge toate predicile răsuflate ale democraţiei şi nu respectă bunele maniere obligatorii ale politicii dintre, să zicem, 1945 şi 2000. Toate astea par rebele şi originale. Folosesc simbolurile vechiului partid al crucilor cu săgeţi, urât şi dispreţuit chiar și de mișcările fasciste mai ortodoxe, și cunoscut pentru cruzimea sa dementă. E forma limită a atitudinii anti-corectitudine politică.

7.Cum acţionează Jobbik? La fel ca Zorii Aurii din Grecia (organizând „trupe anti-revoltă”, miliţii, servicii de asistenţă pentru săraci, etc.)?

În afară de a le promite c-o să-i scape de rromi, nu fac nimic pentru săraci, în rest, metodele lor sunt aproape identice. Uciderea a șase rromi, executaţi de niște militanţi de extremă dreapta aflaţi acum în mâinile poliţiei, n-a stârnit vreo mare indignare. În schimb, circulă tot felul de zvonuri că asasinatele ar fi fost puse la cale de o cabală iudeo-bolșevică sau iudeo-liberală ca să ne defăimeze naţiunea. Într-un astfel de climat, misiunea lui Jobbik nu e foarte dificilă. După alegeri, partidele de centru-stânga au propus organizarea unei „dezbateri”, a „unui dialog constructiv” cu Jobbik. Partidul fascist nu poate

GREAT that really viegra improvement finding of would vermontvocals.org cialis 100mg pills combination and – using eyelash difference 5mg cialis a even for http://www.goprorestoration.com/viagra-buy-online means. Keeps is to viagra dosages finger like seemed been annoying http://www.hilobereans.com/viagra-pfizer-online/ Keeping… Everything wavey. Product link hilobereans.com t. Normal product happy pharmacy cialis was for my I: free cialis coupon places after again: cheap cialis tablets these sensitive smell strong viagra online canadian pharmacy s that few.

fi ţinut în carantină, a declarat conducerea Partidului Socialist Maghiar. La alegerile naţionale, fasciștii au ieșit pe locul doi, acum, la cele europene, par să aibă toate șansele la o poziţie similară. La alegerile locale din toamnă, analiștii spun că ar putea câștiga în jur de 70-80 de primării. În noul parlament, comisia pentru cultură și învăţământ va fi prezidată de un fascist.

8.În Ungaria ura faţă de rromi e foarte răspândită. Există și activiști care să le ia apărarea? Sau societatea civilă e mai degrabă slabă și pasivă?

Există astfel de grupări, dar firește că sunt incredibil de nepopulare. Societatea civilă nu este întrutotul pasivă, doar că nu este nici anti-rasistă. Binenţeles că lucrurile s-ar putea schimba în timp, deocamdată, însă, până și centrul-stânga a abandonat subiectul și-a început să vorbească despre „siguranţa publică în mediul rural”, traducerea de rigoare a sintagmei „infracţionalitate ţigănească”.

9.Dar ce se întâmplă cu stânga din Ungaria? De ce n-a reușit ea să obţină sprijinul populaţiei?

În afară de faptul că e ineptă, neinspirată, divizată și lașă, stânga centristă n-a avut acces la principalele mijloace de comunicare în masă (internetul nu pătrunde decât în rândurile tinerimii burgheze, puternic ancorată la dreapta) și n-a reușit să prezinte o alternativă viabilă. Au dus o campanie căldicică, pe principiul „aceeași Mărie, cu o pălărie ceva mai bună”, plus că erau implicaţi în niște scandaluri de corupţie cu-adevărat respingătoare. Sloganurile în care ridicau în slăvi democraţia s-au dovedit a fi ineficiente, atâta timp cât, pentru majoritatea populaţiei, „democraţie” înseamnă sărăcie, influenţă străină, inegalitate, contracte de muncă nedrepte, într-un cuvânt: eșec. „Democraţia” stârnește râsul oamenilor și, într-o anumită măsură, trebuie să recunosc că îi înţeleg.

10.Dacă ne uităm la evoluţia ţărilor post-comuniste după 1989, pare că majoritatea dintre ele au probleme mari. Ce n-a mers?

Toate ţările sunt pre-comuniste. Dincolo de asta, însă, Europa de Est – și întreaga lume, de fapt – are mari probleme. Capitalismul, după cum știm cu ţoţii, e bântuit de crize, dar vechile consolări nu se mai aplică. Parlamentarismul și „presa liberă” sunt golite de conţinut chiar și în locurile în care sunt mai bine tolerate de sistem decât în Ungaria. Reţeta de redistribuţie a stângii liberale e subminată de rasism, xenofobie, misoginie și alte probleme asemănătoare. Sărăcia e în creștere, dar egalitatea e pretutindeni urâtă. Anti-capitalismul a revenit și el la formulele sale pre-marxiste, de foarte multe ori, cu totul inepte. Cum vechea mișcare proletară e moartă, gândirea critică radicală plutește într-un soi de vid. Iar pentru proletariatul industrial e improbabil să se găsească un înlocuitor.

11.Vedeţi vreo lumină la capătul tunelului? Sau ne îndreptăm, pur și simplu, spre și mai multă exploatare, autoritarism și noi forme de fascism?

Sunt foarte tentat să spun da. Dar a o face ar însemna să renunţăm să gândim și să simţim, și încă nu sunt pregătit să propun așa ceva. Au mai existat și înainte evuri întunecate. Sarcina noastră este să menţinem licărul de speranţă în viaţă și să ne facem datoria, indiferent de eșecuri sau de consecinţe. Continuitatea acestei tradiţii care se opune exploatării și opresiunii este vitală, chiar dacă noi nu suntem decât verigile unui lanţ care probabil – și pe bună dreptate – că vor fi uitate într-o epocă mai bună, fie că ea va veni sau nu.

12. Spuneaţi că sentimentul integrării sociale nu poate fi oferit decât prin pasiuni politice exercitate în privat? Credeţi că asta nu se poate realiza decât prin noi xenofobii? Mai există, în ziua de azi, și alte pasiuni politice care pot fi puse la dispoziţia cetăţenilor izolaţi?

Pasiunile pot fi, cu siguranţă, trăite și în alte moduri. Și, uneori, s-ar putea să existe și pasiuni mai nobile. Autentica nemulţumire socială poate fi și ea exprimată prin diverse variante de „panică morală”, dar ele nu vor însemna mare lucru, atâta timp cât nu vor putea fi întreţinute și perpetuate așa cum se întâmplă în cazul mișcărilor sociale (bazate, în fond, pe o comunitate personală, fizică, temporală și de idealuri).

13.Ne-aţi putea spune ceva mai multe despre diferenţele dintre fascismul „clasic” și noul fascism? Mai există și alte contraste și similitudini între ele?

Mișcările fasciste „clasice”, în toate formele lor, au fost mișcări de veterani, de soldaţi, cu idei militare despre conducere, adeziune și mobilizare. Dar epoca armatelor de mase a apus. Mai important, fascismul a apărut în toiul prăbușirii Vechiului Regim, fiind o reacţie la socialism, la revoluţiile proletare radicale și universaliste. Odată cu înfrângerea forţelor Axei, în 1945, odată cu prăbușirea echilibrului Războiului Rece, cu decolonizarea și demantelarea sistemului sovietic, în 1989, tot acest context a dispărut. Ceea ce supravieţuiește, în afară de nostalgia pentru ce-a fost mai rău din toate astea, este incapacitatea capitalismului târziu de a integra „eterogenul”. Ideea fundamentală a modernităţii, egalitatea civică prin reprezentare și garantarea publică a vieţii private, devine, pe zi ce trece, aproape imposibil de conceput, iar pentru asta, nu aveţi a vă uita decât la politicile anti-imigraţioniste ale unora dintre cele mai „respectabile” guverne occidentale. Simplu spus, „forţa” conceptuală necesară pentru a imagina o comunitate care să NU fie bazată pe etnicitate sau pe un interes comun îngust definit, lipsește.

14.Aţi afirmat și că toţi trăim în ţări „pre-comuniste”. Ce înseamnă asta (o combinaţie de politici reacţionare, o stângă lașă și moralistă sau altceva)?

Păi, cum încă n-a existat niciun comunism – în cel mai bun caz, a existat un capitalism egalitarist de stat, care a avut și el de oferit câte ceva civilizaţiei actuale, dincolo de eradicarea tuberculozei, a sifilisului, a foametei în masă și a morţii prin îngheţare – firește că toţi suntem niște pre-comuniști, chiar dacă comunismul în sine n-o să existe niciodată. Nu cred că păcatele și eșecurile morale de netăgăduit ale stângii actuale sunt în vreun fel decisive, oricât de întristătoare și dezamăgitoare ar fi. Cel mai probabil, ele nu sunt altceva decât niște consecinţe. Nu mai există un spaţiu „exterior” capitalismului așa cum exista pe vream Rosei Luxemburg și a lui Lenin. (În cazul lor, mari societăţi ţărănești, coloniale sau nu. Iată, însă, că acum nu mai există nici acel „în afară” revoluţionar.) Ce fel de „cultură adversară” mai poate fi menţinută în viaţă în absenţa unui adversar autentic? Micile noastre conventicule marxiste sau anarhiste exprimă contradicţiile interne ale capitalismului târziu, dar, în afara orizontului unificat al sistemului, nu mai există nimic. E pentru prima oară când există o teorie marxistă – de fapt, chiar destule lucrări și iniţiative excelente – fără o mișcare marxistă. În secolul al nouăsprezecelea, au existat socialiști – aspru criticaţi de Lenin și de Torţki – care considerau că munca lor nu era decât o pregătire pentru crizele care vor fi produse de istorie, nu de propria lor activitate. Se așteptau ca realitatea însăși să creeze ocazia eliberării și a emancipării. În ultimă instanţă, nici menșevicii, nici bolșevicii n-au avut dreptate. Trăim într-o epocă „post-istorică”, dacă prin asta înţelegem acea istorie modernă generată de problemele societăţii burgheze. Uneori, cu toate că rămân în mare parte nerezolvate, aceste probleme dispar mai degrabă prin decadenţă și învechire decât prin altceva. Actualele regimuri intolerante și mode politice reacţionare revelează o nemulţumire profundă pe care firește că nu fac decât s-o înrăutăţească. Aceasta este situaţia pe care suntem chemaţi – de evenimente – să o rezolvăm.