Protest împotriva Legii medierii

writingPe 1 februarie, la ora 18, este anunțat un protest împotriva includerii infracțiunii de viol în lista disputelor ce vor face obiectul medierii. Scriu acest articol cu speranța că la acest protest vor participa cât mai mulți dintre noi, atât din spirit de solidaritate cu victimele violului, cât și pentru a exprima indignarea față de o lege care nu face decât să instituționalizeze o formă de justiție privată și puternic politizată. Un fel de șantaj legalizat cu aromă de sinecură politică.

Legea medierii adoptată în 2006 introduce în mod oficial medierea în sistemul de justiție românesc ca pe o posibilitate de rezolvare a unor spețe de natură civilă, comercială și penală (cele care se soluționează prin retragerea plângerii victimei, unde intrau, printre altele, și violența domestică sau violul) și stabilește condițiile de organizare a profesiei. Orice absolvent de studii superioare cu o vechime în muncă (orice fel de muncă) de minimum 3 ani, orice absolvent al unor cursuri de specialitate (de 14 zile, la un preț ce astăzi merge spre 4.000 RON) se poate acredita la nou înființatul corp profesional „Consiliul de Mediere” contra unei taxe de acreditare – azi, în valoare de 880 RON.

Legea nu este, în mod evident, o aberație singulară, neaoșă sau fără trecut. Din contră, Legea reprezintă produsul reformei în justiție și al unor îndelungi eforturi de advocacy în care s-au implicat organizații și experți ai societății civile cât se poate de respectabili. Dacă intențiile vor fi fost fost în parte onorabile, rezultatul este însă cel puțin dubios.

Medierea face parte din ceea ce practicienii numesc alternative conflict resolution și reprezintă versiunea populară a unei discipline academice încă la modă în mai toate universitățile de prestigiu: conflict resolution. Cine nu vrea să rezolve conflictele din Africa și să aducă pace și prosperitate pe lume? Din păcate, locurile la marile operațiuni de pace sunt limitate, iar unii trebuie să se mulțumească cu alte tipuri de mediere, mai sigure, mai profitabile și ceva mai modeste. O specializare consacrată într-o anumită zonă a mediului ONG românesc în anii 2000 (de pildă Fundația pentru Schimbări Democratice), medierea ca variantă de îmbunătățire a actului de justiție a fost introdusă în acea perioadă pentru magistrați prin diferite programe-pilot, finanțate prin fondurile de dezvoltare ale ambasadei Statelor Unite, și continuată apoi prin diferite alte programe de restructurare și îmbunătățire a funcționării justiției. Aparent, democratizarea justiției până la limita ridicolului și decredibilizarea instanțelor este o metodă de a întări statul de drept și de a sigura funcționarea justiției în mod eficient. Însă pentru cineva care a avut de-a face cu cazuri de violență domestică ideea de a pune față în față soții bătute cu propriii soți agresivi într-un cadru în care victima nu este protejată și a discuta despre metode de compensare sau de soluționare a tensiunilor sună cel puțin cinic, mai ales dacă agresorul tocmai își căuta victima – eventual să o împuște, ca în cazul coaforului de pe Dorobanți.

Însă avantajele medierii, prezentate sub formă de artă semiezoterică a comunicării, au câștigat tot mai mulți suporteri atât în România, cât și în alte țări europene (bineînțeles, cu grade diferite de specializare și de responsabilitate juridică) care au introdus procedura medierii în cazuri exclusiv civile. Mediatorul apare astfel ca o nouă profesie la orizont, o profesie ce promite câștiguri frumoase și independență profesională, cu avantajele unei specializări de scurtă durată și cu răspundere limitată. Legea din 2006 dă viață unei noi afaceri de succes: fabrica de diplome de mediator. O astfel de diplomă a fost până la ordonanța de urgență din decembrie la fel de folositoare precum cea de operator bază date, doar că mult mai scumpă și cu mult mai multe ambiții. Iar dacă diploma de operator de bază de date nu s-a dovedit o calificare suficient de bănoasă, asta se datorează exclusiv faptului că promotorii calificării nu aveau suficiente cunoștințe de advocacy și nu au reușit să se conecteze suficient la politic prin lobby.

În Consiliul de Mediere – în teorie, instanța profesională independentă care să reglementeze funcționarea profesiei – se reunesc însă patronii principalelor firme care oferă cursuri de formare profesională, iar în vederea sprijinirii dezvoltării profesiei funcția cea mai înaltă revine, evident, cuiva bine conectat politic. Președintele consiliului, Dorin Valeriu Bădulescu, este nu numai mediator, organizator de cursuri de formare, ci și, mai recent, consilier județean în Buzău din partea PNL. Alina Gorghiu, una dintre campioanele sprijinirii medierii, este la rândul său (cu ceva scandal) mediatoare acreditată. Petru Mustațeanu, un avocat al medierii în special în cazurile de viol, a fost multă vreme speranța TSD, iar mai recent PNL-ist convins în Giurgiu.

Conexiunea politică dublată de legitimitatea adusă de sprijinul societății civile și de normativele existente în alte țări europene au împins medierea direct în strategia națională pentru reforma în justiție în 2010, iar de aici, cu un mic elan reformist, Cristian Danileț, judecător și membru CSM, a intervenit din proprie inițiativă, așa cum declară pe blog, pe lângă ministrul Justiției pentru a introduce clauza de obligativitate a informării cu privire la beneficiile medierii prin ordonanță de urgență în decembrie. Dacă vremurile tunurilor financiare prin privatizări par să fi apus, sursele de exploatare pentru noii lupi de criză rămân munca brută, sănătatea, justiția sau mediul.

Problemele Legii medierii sunt numeroase, dintre cele mai grave fiind: introducerea faptelor penale în sfera medierii; obligativitatea ședinței de informare (în Italia, singura țară care introdusese o prevedere de obligativitate, măsura a fost revocată pe motiv de neconstituționalitate deoarece îngrădește accesul la justiție al cetățenilor); ambiguitatea cu privire la natura contractului de mediere (ce se întâmplă dacă părțile nu respectă contractul? – speță dată pe facebook ca temă pentru mediatori de însuși Cristian Danileț); responsabilitatea mediatorilor (cum ne asigurăm că mediatorul nu manipulează în favoarea uneia dintre părțile ce se prezintă la mediere?); care e răspunderea penală a mediatorilor; ce se întâmplă în cazul unui conflict între mediator și părți?; și, evident, cine răspunde atunci când una dintre părți este agresată la ședința de mediere sau ca urmare a întâlnirii obligatorii de informare.

Pe lângă defectele legii, pe care par să nu le fi sesizat decât organizațiile pentru drepturile femeilor, încă mai halucinante sunt lipsa de răspundere și toată ingineria politico-economică prin care o lege atât de strâmbă devine cuvânt de ordine. Medierea, ca și consilierea în alte cazuri, este de fapt visul împlinit al multora – putere de decizie peste viețile celorlalți, fără nici un fel de responsabilitate. În fața unei așa justiții democratice, parcă sună mai bine justiția tribunalelor populare.

La final, câteva cuvinte despre viol, de fapt indiciul fără de care poate că Legea medierii ar fi trecut nebăgată în seamă. Am văzut în dezbaterile recente că există un consens cu privire la faptul că violul este o faptă penală subraportată către poliție/procuratură. Introducerea medierii în astfel de cazuri nu are cum să producă alte efecte decât accentuarea acestei tendințe și creșterea posibilității de a cădea din nou victimă aceluiași agresor. Într-adevăr, sunt de dorit proceduri legale cât mai atente la nevoile victimei, însă medierea nu este o astfel de soluție – la mediere, agresorul scapă fără cercetare penală, iar victimei nu i se acordă nici minimul de protecție oferit de o investigație a poliției – nemaivorbind de un verdict împotriva violatorului. În loc să protejăm agresorii și sentimentele de rușine ale femeii agresate, ar fi mai bine să ne gândim cum am putea crea un sistem de justiție în care victimele să fie încurajate să depună plângeri, anchetele penale să se poată desfășura chiar dacă plângerile sunt retrase, agresorii pedepsiți rapid. Și în loc să discutăm despre intențiile victimei, mai bine am vorbi mai des despre violența și culpabilitatea agresorului.