Pentru reflecţia de stânga, discuţiile referitoare la privatizarea combinatului Oltchim trimit la o chestiune fundamentală: aceea a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, sau într-un sens mai larg – a accesului la decizia economică. Alături de participarea la decizia politică, acesta din urmă este definitoriu pentru profilul oricărui sistem social. O acţiune de stânga consecventă, care vizează schimbarea raporturilor sociale generatoare de exploatare, ajunge în mod necesar la substanţa acestora, care ţine tocmai de accesul la decizia economică. Aici cred că se află esenţa stângii, nu în asistenţialismul rău înţeles şi greşit gestionat – care favorizează categoriile marginale cu tendinţe cvasiparazitare –, nici măcar în impozitul progresiv pe venit – care în anumite proporţii se regăseşte şi în capitalismul liberal.
O abordare înşelătoare, din perspectiva stângii, este cea în termenii opoziţiei dintre capitalul străin şi cel autohton. Este la îndemână să critici capitalul străin, îndeosebi în contextul invocării tot mai frecvente a colonizării economice a României. Dar este sigur că patronii autohtoni oferă muncitorilor condiţii de lucru şi salarii mai bune decât cei străini? Este sigur că nu-şi externalizează şi ei profiturile, sau că nu se angajează în parteneriate cu statul de felul celor preconizate în Pactul de stabilitate, în care firma privată câştigă iar statul garantează investiţia şi plăteşte din banii contribuabililor români în ultimă instanţă? Politica liberală „prin noi înşine” avea sens într-o vreme în care capitalul românesc funcţiona cu precădere în cadrul economic naţional, când statul practica protecţionismul şi când Banca Naţională sprijinea demersul guvernului. În contextul delocalizărilor şi al conturilor off shore, al colonizării impuse de Fondul Monetar Internaţional şi al unei politici a Băncii Naţionale care serveşte mai degrabă finanţa internaţională decât producţia autohtonă, privatizarea în favoarea capitalului autohton nu mai garantează că beneficiarii vor fi în primul rând cetăţenii români.
Există de asemenea soluţia etatizării, oricum preferabilă vânzării pe bani puţini către firme private locale sau din alte ţări. S-a practicat pe timp de criză inclusiv în Marea Britanie şi Statele Unite, unde au fost naţionalizate grupul bancar Northern Rock (în 2008) sau firma General Motors (în 2009). Statul trebuie să fie prezent în economie, în special în domenii precum exploatarea resurselor naturale, industria de apărare şi transporturile. Numai din impozite nu se pot subvenţiona suficient învăţământul, sănătatea, serviciile publice şi asistenţa socială. Sumele cheltuite de guvernul român în ultimii ani cu parcurile, sălile de sport şi terenurile de fotbal, ca să nu mai amintim de cele împrumutate de la Fondul Monetar, ar fi permis probabil retehnologizarea şi relansarea de către stat a unor unităţi ca Roşia Montană şi Oltchim.
Etatizarea nu poate să constituie totuşi soluţia de ansamblu în chestiunea relaţiilor de producţie. După cum arată experienţa comunistă, atunci când statul este unicul proprietar devine un rău administrator al economiei. În plus, riscă să se transforme într-un patron cel puţin la fel de abuziv faţă de angajaţi pe cât este capitalistul, mai ales că – aşa cum observa chiar un autor marxist –, în situaţia etatizării depline muncitorul pierde şi libertatea de a-şi schimba stăpânul[1]. În economia comunistă etatizată nu muncitorii decideau planul de producţie ci birocraţia de partid, iar faptul că exista garanţia locului de muncă nu implica şi autodeterminarea muncitorilor la locul de muncă respectiv.
Economia de piaţă rămâne condiţia eficienţei şi a progresului material, dar atrage inevitabil rigorile concurenţei şi riscul falimentului. Problema nu este însă suprimarea concurenţei, ci asigurarea eticii decizionale în regim de piaţă. În măsura în care, pe de o parte, angajaţii contribuie hotărâtor cu munca lor la profitul întreprinderii, iar pe de altă parte sunt primii care suferă de pe urma unei gestiuni greşite, este normal să nu fie doar executanţi, ci să aibă un cuvânt de spus în conducerea întreprinderii lor. Dacă se ajunge la faliment, măcar se ajunge în mod legitim, adică în urma unei decizii a tuturor celor implicaţi în afacere, nu a unei minorităţi privilegiate fără consultarea celor mai mulţi şi mai expuşi riscurilor pieţei. În felul acesta democraţia economică poate să completeze democraţia politică într-un registru participativ al responsabilizării colective, susceptibil să potenţeze la rândul său spiritul civic al dezbaterii şi controlului public asupra conducerii.
Formula radicală de realizare a democraţiei economice este socializarea, de pildă prin ceea ce se cheamă astăzi metoda MEBO de privatizare, prin care lucrătorii devin proprietarii unităţii economice. Aceasta nu mai aparţine nici patronului, nici statului, funcţionând totodată ca agent individualizat pe piaţa concurenţială. Aşa ceva s-a experimentat deja, cu destul succes, în fosta Iugoslavie. O formulă mai puţin radicală, în sensul că nu priveşte titlul de proprietate ci numai actul managerial, o reprezintă organizarea suedeză, cu sistemul gestiunii tripartite patronat-salariaţi-stat în fiecare întreprindere industrială şi în fiecare bancă[2]. Oarecum în acelaşi spirit a fost concepută şi economia socială de piaţă în Germania, cu gestiunea bipartită patronat-sindicate şi cu statul ca factor de echilibru.
Nu susţinem că aceste modele ar fi universal aplicabile, cu atât mai puţin că rezolvă fără cusur chestiunea accesului la decizia economică. Sunt însă experienţe istorice de la care se poate porni potrivit datelor din fiecare ţară. Sunt mai ales exemple concrete care certifică faptul că proiectul democratizării economice nu este vreo utopie sau inginerie socială, ci o posibilitate imediată, condiţionată însă de voinţa partidelor de stânga de a-l susţine. Dacă şi în ce măsură o vor face, este o altă chestiune.