1907 – o criză a „periferiei”*

TEMA: 1907

La cercul de studii liberale, Vintilă I.C. Brătianu califica răscoala din 1907 drept o criză socială, o adevărată desolidarizare în interiorul statului român, o luptă a maselor împotriva conducătorilor. „Oricare ar fi fost cauzele complexe ale mişcării – arăta el –, nechibzuirea legilor succesive de împroprietărire, neaplicarea legilor ocrotitoare pentru cei mulţi şi slabi (legea tocmelilor agricole), lipsa de instrucţie şi educaţie a ţăranului, pe lângă neputinţa lui de a-şi căpăta dreptatea şi de a-şi cunoaşte datoriile, este necontestat că am trecut printr-o mişcare, care prin întinderea ei de la un capăt la celălalt al ţării, prin violenţa manifestaţiilor, prin uniformitatea caracterului acestor manifestaţii, a fost aproape o revoluţie […]; numai lipsa de pregătire, de organizaţie, de legătură a celor ce au condus în fiecare sat pe cei răzvrătiţi, au făcut ca mişcarea, deşi generală, n-a luat o formă hotărâtă contra organizaţiei de stat existente, ci a îmbrăcat caracterul de revoltă în contra proprietarilor” (Crize de stat: 1900 – 1907 – 1913)[i]. Liderul liberal remarca aşadar criza de legitimitate a regimului reprezentativ, confruntat cu neîncrederea şi chiar cu ostilitatea marii majorităţi a populaţiei. În condiţiile în care „statul administrator” (liberal) nu se mai întemeia pe consensul social, ci pe forţa armelor, exista riscul unei modificări a esenţei regimului într-un sens autoritar, contrar principiilor şi prevederilor constituţionale de la acea dată. Totodată, cezura dintre masa ţărănească – înapoiată din punct de vedere economic şi marginalizată politic – şi elita conducătoare, punea în cauză însăşi coerenţa identitară a corpului naţional, neomogen sub aspectul condiţiei juridice a membrilor săi.

Caracterul sistemic al crizei din 1907 se explică prin modernizarea insuficientă, adică prin întârzierile economice şi politice care au plasat societatea românească pe o poziţie „periferică” în raport cu Europa occidentală – care reprezenta „centrul” civilizaţiei moderne. În măsura în care modernizarea poate fi echivalată cu progresele capitalismului industrial şi ale democraţiei (fără a exista un model universal valabil şi univoc al acestei evoluţii), criza din societatea românească s-a datorat arhaismului economic şi deficitului de reprezentativitate politică. Arhaismul economic a limitat capacitatea de producere şi redistribuire a bogăţiei sociale, iar deficitul de reprezentativitate politică a diminuat posibilitatea rezolvării instituţionale a crizelor, în cadrul sistemului. Consecinţa a fost o anumită fragilizare a societăţii româneşti, atât în relaţiile sale externe, în competiţia cu societăţile mai bogate şi mai stabile, cât şi în interior, în faţa crizelor şi a contestării sociale. Sub acest aspect, disfuncţiile sociale din România au avut o semnificaţie analitică generală, fiind specifice şi altor societăţi din zona „periferică” a continentului.

Întârzierile economice şi politice din societatea românească au avut cauze obiective, ţinând de raporturile de forţă interne şi internaţionale, dar şi subiective – privind strategiile de dezvoltare susţinute de diferiţii actori sociali. Prin urmare, depăşirea crizei a presupus o modificare a viziunii strategice de guvernare, ceea ce a condus la anumite mutaţii pe scena politică, în sensul reformării sistemului.

Pentru a evita orice confuzie, precizăm că folosim termenii „centru”, „semiperiferie” şi „periferie” într-o accepţiune diferită de cea consacrată de către Immanuel Wallerstein cu privire la sistemul mondial modern. Din punctul de vedere al cuprinderii spaţiale, restrângem relevanţa termenilor la nivelul Europei, ceea ce implică faptul că fiecăruia dintre ei i se asociază un alt conţinut. Astfel, dacă din perspectiva referenţialului mondial România corespundea „semiperiferiei”, la nivelul continentului ea aparţinea „periferiei”. Din punctul de vedere al conţinutului, asociem termenilor respectivi nu numai o conotaţie economică, în funcţie de ponderea deţinută în economia capitalistă internaţională, ci şi una politică, în funcţie de organizarea instituţională internă. Ponderea în ansamblul economiei internaţionale depinde nu numai de factori propriu-zis economici, ci şi de cei politici, care creează cadrul instituţional al activităţilor productive şi comerciale.

Din perspectiva binomului capitalism industrial-democraţie, considerăm că „centrul” Europei la începutul secolului al XX-lea era reprezentat prin excelenţă de Marea Britanie şi de Franţa – ţări capitaliste şi democratice în egală măsură; în „semiperiferie” se încadrau state precum Germania sau Austro-Ungaria – avansate din punctul de vedere al capitalismului, dar în care funcţionarea democraţiei era limitată de sistemul birocratic şi de cultura politică autoritară; „periferia” cuprindea ţările cu economii preponderent agrare şi cu regimuri nedemocratice (absolutiste sau oligarhice), cum au fost Rusia sau România.

În cazul României, arhaismul sistemului productiv avea un potenţial cu atât mai mare de a genera tensiuni şi crize, cu cât el privea nu numai natura producţiei ca atare (agricolă), ci şi relaţiile sociale implicate în acest sistem. Dacă în Bulgaria, de pildă, unde economia era tot preponderent agricolă, majoritatea ţăranilor erau proprietari, independenţi economic şi cu un nivel de viaţă destul de ridicat, în România ţăranii lucrau într-un regim „neoiobag”, care-i subordona material marilor proprietari şi arendaşi, pe fondul unei înrăutăţiri continue a nivelului de trai.

În „periferia” agrară, dependentă într-un fel sau altul de „centrul” industrial, tendinţa generală este ca situaţia economică şi socială a ţărănimii să se agraveze. În condiţiile în care preţul produselor agricole este mai mic decât al celor industriale, pentru ca „periferia” să aibă resursele financiare pentru cumpărarea acestora din urmă trebuie să forţeze oarecum producţia agricolă. Această forţare nu se realizează însă în general, ci în particular de către marii proprietari – singurii capabili să se angajeze masiv în economia de schimb –, prin supramunca ţăranilor. În societatea românească, fenomenul s-a amorsat de la finele secolului al XVIII-lea, dar s-a accentuat mai ales după Tratatul de la Adrianopol (1829), odată cu dezvoltarea pieţii interne şi cu integrarea în comerţul european de cereale. Formele sale de manifestare au fost extinderea rezervei funciare boiereşti prin limitarea drepturilor de folosinţă ale ţăranilor dependenţi şi prin acapararea loturilor ţăranilor liberi, mărirea numărului zilelor de clacă şi impunerea la obligaţii prin mijlocirea învoielilor pentru prisoase[ii].

După 1864, în condiţiile transformării statutului juridic al pământului în proprietate burgheză, pauperizarea ţărănimii a continuat prin intermediul creditului şi al parcelării micii proprietăţi. Într-o economie capitalistă, limitările impuse prin lege ţărănimii cu scopul de a o proteja au avut efectul contrar. Astfel, întrucât legea interzicea ipotecarea loturilor primite prin reforma agrară, pentru a obţine împrumuturile necesare producţiei ţăranii se aflau în situaţia de a-şi ipoteca forţa de muncă, obligându-se la o serie de activităţi în schimbul banilor primiţi[iii]. Totodată, deoarece nu puteau să înstrăineze loturile, care se transmiteau numai pe baza dreptului comun de moştenire, din generaţie în generaţie acestea s-au parcelat succesiv, determinând în zona rurală o anumită polarizare socială. Indicatorul cel mai elocvent al problemei agrare l-a reprezentat tocmai structura proprietăţii în 1907: proprietatea mică, de sub 10 hectare, alcătuia  41,66% din suprafaţa cultivabilă, cea mare, între 100-500 hectare, alcătuia 9,86%, iar cea latifundiară, de peste 500 hectare – 37,68%, numărul latifundiarilor nedepăşind 1000 de persoane, la peste 1 000 000 de ţărani[iv].

În agravarea situaţiei materiale a ţărănimii, pe lângă factorii economici au intervenit şi cei politici. Dezvoltarea instituţională a statului modern (birocraţia, armata, învăţământul public) presupunea o serie de cheltuieli. În condiţiile în care statul nu dispunea de suficiente resurse bugetare provenite din industrie şi comerţ, această dezvoltare a fost finanţată în mare măsură de ţărănime – principala masă de impozitare. Categoriile urbane, în special cele neproductive (funcţionarii, liberii profesionişti) erau percepute aşadar ca parazitare, iar extinderea oraşelor (aferentă modernizării) – ca o povară asupra ţărănimii[v]. De aici a rezultat o formă de opoziţie socială şi imaginară între mediul rural şi cel citadin, între „poporul de la ţară” şi „domnii de la oraş”, opoziţie afirmată atât în discursul politic (mai ales în cel conservator), cât şi în literatură (mai ales în cea influenţată de sămănătorism).

Aceste fenomene nu au fost specifice numai României, ci au caracterizat „periferia” europeană în general. În Rusia, spre exemplu, reforma din 1861 i-a eliberat pe ţăranii şerbi dar nu i-a şi împroprietărit. Pentru a răscumpăra pământul de la marii proprietari, ţăranii trebuia să se împrumute de la autorităţi cu o dobândă de 6%, sumele fiind rambursabile în 49 de ani. Ca atare, nu au putut beneficia de credite decât cei care aveau deja o anumită independenţă economică, majoritatea rămânând fără pământ sau cu pământ puţin. Aceştia din urmă, lipsiţi acum de protecţia oferită anterior de organizarea tradiţională în obşti săteşti, au intrat într-un proces de proletarizare, înregistrat de autorităţile cantonale, care au eliberat tot mai multe documente pentru ţăranii care plecau să caute de lucru în regiunile în curs de industrializare[vi]. S-ar putea spune astfel că, în societăţile „periferice” atrase în economia de schimb, ţărănimea suportă dezavantajele capitalismului, fără a beneficia însă şi de avantajele acestuia, care nu apar decât pe fondul industrializării.

Fenomene analoage au avut loc şi în statele balcanice, unde marile proprietăţi deţinute în timpul ocupaţiei otomane de către musulmani au fost împărţite cu precădere între membrii elitei creştine, care aveau forţa economică necesară să le cumpere şi să le exploateze. Drept urmare, asigurarea necesarului de pământ pentru ţărani a devenit o chestiune majoră a statelor respective, fapt demonstrat de recurenţa reglementărilor funciare. În Serbia, o lege care stabilea suprafaţa minimă a pământului gospodăresc a fost adoptată încă din 1836, prevederile ei fiind reluate în 1860, 1861 şi 1873. În Grecia, între 1910-1912 s-a recurs la împărţirea unor mari moşii din Tesalia către ţărani.

Neîncrederea sau chiar ostilitatea ţărănimii faţă de stat şi mediul orăşenesc este recognoscibilă şi în Italia, de pildă, unde a luat forma separatismului. Amintim în acest sens revoltele secesioniste din 1893-1894, prin care Sudul rural a încercat să se elibereze de ceea ce resimţea drept dominaţia statală a Nordului urban. În Sud statul unificat nu a beneficiat multă vreme du un consens social stabil, nefiind deci în măsură să exercite monopolul violenţei legitime şi funcţia de mediator al relaţiilor sociale, preluate de organizaţiile de tip mafiot[vii]. În Bulgaria, impozitele mari, datorate în special nevoii de înarmare, au provocat în 1899 o răscoală a micilor proprietari rurali.

Mutatis mutandis, se poate aprecia că răscoalele din Europa au anticipat, la scara fiecărei ţări, revolta mondială a coloniilor („periferia”) împotriva metropolelor („centrul”), care le exploatau resursele naturale şi umane atât în producţie, cât şi în confruntările militare.

Regimul politic din România era unul oligarhic, în care drepturile politice depline erau rezervate elitei sociale („capacităţilor”), după criteriul averii şi al instrucţiei. În aceste condiţii, majoritatea ţărănească, în general săracă şi neinstruită, se găsea într-o situaţie de inferioritate politică şi chiar civilă. Nu era vorba aşadar numai de Legea electorală, ci şi de Legea învoielilor agricole, din 1866, care, în capitolul referitor la executarea contractelor, stabilea că aceasta era de competenţa puterii administrative, consiliul comunal putând să emită un mandat de aducere pe numele unui ţăran. În acest fel, ţăranii erau puşi într-o situaţie de inferioritate juridică faţă de restul cetăţenilor, al căror domiciliu era inviolabil şi a căror libertate personală era garantată, autorităţile neavând voie să le intre în casă sau să-i reţină decât în baza unui mandat emis de un magistrat. Mai mult, legea nu prevedea nici o garanţie pentru ţăran, în cazul în care proprietarul sau arendaşul nu-şi îndeplinea datoriile contractuale[viii]. În 1872 prevederile legii au fost înăsprite, precizându-se că, pentru executarea ţăranilor, putea fi folosită forţa militară.

Aceste prevederi legale, cărora li se adăugau abuzurile cotidiene ale administraţiei locale, au împiedicat dezvoltarea conştiinţei civice la nivelul ţărănimii, care nu s-a putut mobiliza pentru a-şi reprezenta direct interesele, nici prin intermediul unui partid, nici prin grupuri de presiune. Practic, ea a fost exclusă din jocul negocierii sociale dintre diferitele guverne şi categorii de populaţie, neputându-se manifesta decât în afara sistemului instituţional. Atunci când erau nemulţumiţi de anumite prevederi ale legii sau de introducerea de noi impozite (cum s-a întâmplat în 1900 de pildă), ţăranii nu reacţionau prin delegaţii şi tratative, ci prin izbucniri mai mult sau mai puţin violente. În aceste circumstanţe, din 1888 şi până în 1907, revoltele în mediul rural au constituit un fenomen curent.

„Periferia” a reprezentat aşadar un sistem instituţional restrictiv, al marginalizării publice a categoriilor populare, în care răscoalele şi revoluţiile au devenit modalităţi dacă nu necesare, atunci cel puţin „rezonabile”, de gestionare a intereselor contradictorii din societate. În Rusia, spre exemplu, Secţia a III-a a Cancelariei imperiale a înregistrat în 1858 un număr de 86 de răscoale, în 1859 – 90, iar în 1860 – 108[ix]. Din 1866 au debutat atentatele la viaţa ţarului şi a altor înalţi funcţionari de stat, iar în 1905 s-a declanşat revoluţia.

O formă particulară de manifestare în afara sistemului s-a regăsit pentru un timp şi în cazul românilor transilvăneni din Ungaria – componenta „periferică” a Dublei Monarhii în privinţa democratizării, unde censul electoral asigura supremaţia politică a elitei maghiare. Prin adoptarea tacticii pasivismului, Partidul Naţional Român s-a plasat deliberat în afara sistemului, căruia nu-i recunoştea legitimitatea. În contextul anului 1918 această opoziţie s-a materializat într-o mobilizare de masă, care a determinat preluarea de către români a controlului administrativ şi militar în Transilvania şi desprinderea de Ungaria.

Cezura economică şi politică dintre categoriile populare şi elita conducătoare punea în cauză coerenţa identitară a corpului naţional, fapt cu posibile repercusiuni asupra ansamblului instituţional. Naţiunea în secolul al XIX-lea şi al XX-lea se definea drept un corp social cu o structură democratică, întemeiată pe categoria cetăţeniei, care presupunea egalitatea în drepturi, aşadar omogenizarea juridică a locuitorilor, la antipodul separărilor de stare sau corporaţie specifice evului mediu. Sub acest aspect, naţiunea se caracteriza şi prin sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate, indiferent de provenienţa socială a locuitorilor. Cu cât acest sentiment era mai puţin actual, cu atâta naţiunea era mai puţin solidară în interior, fapt care diminua rezistenţa ansamblului instituţional în perioade de criză.

Exista solidaritatea în faţa adversarilor străini (solidaritatea negativă) – anterioară de altfel secolului al XIX-lea. Numai că aceasta era eficientă cu precădere în situaţii conflictuale şi mai degrabă pe termen scurt, neconstituind deci o garanţie a stabilităţii instituţiilor. În măsura în care ţăranii, de pildă, îi percepeau pe reprezentanţii elitei ca străini, indiferent de faptul că luptau împreună în război, solidaritatea conjuncturală împotriva străinilor se putea destrăma, lăsând locul regrupărilor conflictuale, pe criterii sociale. Exemplul poate cel mai ilustrativ l-a oferit Rusia în 1917, parţial Germania şi Austria – în 1918.

În societatea românească nu exista încă o solidaritate pozitivă definită. Aceasta începuse să se afirme la 1848 – când noua putere şi-a propus să desfiinţeze rangurile boiereşti şi claca, precum şi să-i împroprietărească pe ţărani –, s-a consolidat în 1857 – când în Adunările ad-hoc boierii şi ţăranii au formulat împreună programul naţional – şi a atins un vârf în 1864 – când, prin reforma agrară, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat ţăranilor „o patrie de iubit şi de apărat”, adică i-a solidarizat cu statul în care trăiau. După 1866 însă, ca urmare a degradării situaţiei ţărănimii fenomenul de omogenizare identitară a stagnat sau chiar a intrat într-un anumit regres, cezura din interiorul societăţii manifestându-se cu evidenţă în 1907, iar apoi în 1916/1917, inclusiv în folclorul tranşeelor, prin care soldaţii-ţărani exprimau diferenţa dintre ei şi „domnii de la oraş” („Noi umplem spitalele,/Ei primesc galoanele,/Noi suferim amputaţii,/Iar ei iau la decoraţii…”)[x]. Recompunerea pozitivă a corpului naţional a intervenit abia după votarea reformelor agrară şi electorală (20 iunie/3 iulie 1917), când ţăranii au dobândit din nou „o patrie de iubit şi de apărat”, împreună cu elita conducătoare care votase reformele.

Problematica răscoalei din 1907 este inteligibilă aşadar pe fondul întârzierilor economice şi politice din societatea românească. Acestea s-au datorat unor factori obiectivi – insuficienţa resurselor, raportul de forţe intern, concurenţa externă –, dar şi unora subiectivi, mai precis strategiilor de dezvoltare promovate de diferiţii actori sociali, care au favorizat arhaismul economic şi limitarea democratizării.

Din punctul de vedere al economiei, atât timp cât dispuneau de o forţă de muncă ieftină, aşa încât preţul cerealelor rămânea scăzut, marii proprietari funciari nu erau motivaţi să amelioreze sistemul de producţie. Totodată, întrucât desfacerea mărfii se realiza în mare măsură pe piaţa externă, nedepinzând deci de puterea de cumpărare internă, aceştia nu erau interesaţi nici de îmbunătăţirea nivelului de trai al ţărănimii.

Orientarea marii culturi agricole către export, cu implicaţiile sociale respective, s-a regăsit în politica economică a Partidului Conservator, care a favorizat acest export fie prin semnarea unei convenţii comerciale de liber-schimb (1875), fie prin limitarea protecţionismului, în schimbul unor tarife vamale mai mici din partea Germaniei şi Austro-Ungariei pentru cerealele din România (1893). Trebuie precizat totuşi că, deşi pe termen lung contravenea dezvoltării industriale a societăţii româneşti, conjunctural această politică răspundea unui imperativ economic general, neputând fi redusă la interesul de clasă al marilor proprietari funciari. Convenţia di 1875, cu Austro-Ungaria, s-a dorit a fi şi o declaraţie de independenţă sui generis, iar concesiile din 1893, care evitau eliminarea cerealelor româneşti de pe piaţa central-europeană, evitau practic o criză generală în economie (prin dezechilibrul bugetar, evoluţia preţurilor ş.a.m.d.), care ar fi afectat inclusiv industria şi populaţia în ansamblu.

În condiţiile în care produsele agricole – obţinute în cea mai mare parte de pe marile proprietăţi – aveau o pondere însemnată în structura valorică a exportului românesc, nici burghezia liberală nu a fost interesată într-o schimbare a sistemului economic din agricultură. Un eventual transfer de proprietate către ţărani risca să modifice balanţa comercială şi să scadă încasările la bugetul de stat, periclitând în acest fel stabilitatea economică în general şi programul protecţionist al liberalilor în particular. Câtă vreme sistemul economic din agricultură funcţiona relativ profitabil, criteriul eficienţei părea să recomande, cel puţin momentan, menţinerea acestuia.

Totodată – fapt remarcat corect de Ştefan Zeletin –, dezvoltarea industriei presupunea suplimentarea forţei de muncă, ce nu putea să provină decât din mediul rural. Ca atare, se poate ca burgheziei industriale să-i fi convenit mai mult proletarizarea ţăranilor, care să migreze apoi către oraşe, decât consolidarea acestora în calitate de mici proprietari rurali. Reversul raţionamentului îl constituia însă necesitatea dezvoltării pieţii interne – adică ameliorarea puterii de cumpărare a ţărănimii –, tot ca o condiţie a dezvoltării industriei autohtone, ale cărei produse concurau cu dificultate produsele străine pe piaţa externă. Diferenţa a făcut-o chestiunea socială, care a impus îmbunătăţirea situaţiei materiale a ţărănimii nu numai din considerente economice, ci şi politice, ţinând de stabilitatea regimului.

Din punctul de vedere al politicii, modernizarea societăţii româneşti s-a realizat în forme care nu au favorizat decât ocazional rolul maselor, aşadar democratizarea, aceasta rămânând la un nivel mai scăzut decât în vestul Europei.

Strategia de dezvoltare/modernizare cu cea mai lungă tradiţie în societatea românească  fost cea autoritară, inaugurată de domnitorii fanarioţi, continuată de către domnii regulamentari, până la Alexandru Ioan Cuza. Întrucât elita nu era dispusă la reforme, puterea centrală rămânea singurul agent eficient al schimbării sociale. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a afirmat strategia elitistă, al cărei program l-a exprimat sintetic Mihail Kogălniceanu, în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „nu voim a fi nici China, nici republică socială, ci o societate europeană în cale de progres”[xi]. Cu alte cuvinte, elita accepta necesitatea reformelor, dar numai sub conducerea ei, cu restrângerea rolului puterii centrale şi fără implicarea directă a maselor – ceea ce s-a întâmplat sub regimul monarhiei constituţionale. Masele nu dispuneau de resursele necesare (financiare, militare şi de organizare) pentru a impune un regim democratic. Prin urmare, strategia democratică – susţinută în principal de liberalii radicali – nu s-a manifestat decât ocazional, atunci când contextul internaţional a favorizat-o (în 1821, 1848, 1857 şi 1870). Liberalii radicali, minoritari în spectrul politic, pentru a nu se izola şi a nu se îndepărta de putere, au renunţat pentru un timp atât la tactica revoluţionară, cât şi la revendicarea votului universal, Partidul Naţional Liberal integrându-se astfel statu quo-ului oligarhic.

Situaţia s-a modificat la începutul secolului al XX-lea, atunci când problemele obiective puse în evidenţă de răscoala din 1907 au fost asimilate în opţiunile subiective ale clasei politice, sau cel puţin ale unei părţi a acesteia, determinând o schimbare de strategie. În acest context de resuscitare a democratismului, în 1913, Partidul Naţional Liberal a înscris în programul său realizarea reformei agrare şi instituirea colegiului unic.

Răscoala a accentuat relaţia dintre problema economică şi problema politică. Prin faptul că a antrenat majoritatea populaţiei, ea a repus în discuţie atât chestiunea nivelului de trai din societate, cât şi pe aceea a reprezentativităţii regimului. Este motivul pentru care analiştii care au gândit soluţii în favoarea ţărănimii – de la Vintilă I.C. Brătianu la Constantin Dobrogeanu Gherea – le-au gândit sub aspect economic şi politic în egală măsură. Ei au promovat atât împroprietărirea ţăranilor, cât şi emanciparea lor civică, ceea ce ar fi condus la omogenizarea identitară a corpului naţional şi la crearea unui suport social de masă pentru democraţie.

O asemenea transformare ar fi echivalat cu o tentativă de ieşire prin mijloace radicale din situaţia de „periferie”. Ea nu s-a realizat însă decât după o altă criză, provocată de înfrângerea militară din 1916, atunci când sprijinul soldaţilor-ţărani devenise o condiţie imperioasă pentru existenţa nu numai a regimului liberal, dar şi a statului român ca atare.


* Material publicat iniţial în „Academica”, Nr. 60-61, 2007.

[i] Vintilă I.C. Brătianu, Scrieri şi cuvântări, vol. III, Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa”, 1940, p. 30-31.

[ii] Vezi Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, <Iaşi>, Editura Junimea, 1980, p. 161-162, 173.

[iii] Vezi Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 220, 224.

[iv] Vezi Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 314-315, 317.

[v] Între 1859-1899, populaţia oraşelor a sporit în proporţie de aproximativ 90%. Vezi Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 400.

[vi] Vezi Jean Blankoff, La société russe de la seconde moitié du XIX e siècle, Bruxelles, Éditions de l’Université, 1972, p. 34, 68.

[vii] Vezi Marie-Anne Matard-Bonucci, Istoria mafiei, Bucureşti, Corint, 2002, p. 30, 37.

[viii] Vezi Radu Rosetti, op. cit., p. 284-287.

[ix] Vezi Jean Blankoff, op. cit., p. 9.

[x] Apud Const. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, vol. II, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, p. 421.

[xi] Apud A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, <1910>, p. 361-362.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.