De ce aţi ales să realizaţi un film inspirat de cazul Tanacu?
Cristian Mungiu: Filmul este inspirat de cărţile Tatianei Niculescu Bran – ea cercetând şi sintetizând în romanele ei non-ficţionale cauzele şi contextul acelui incident -, însă “După dealuri” nu relatează şi nu vorbeşte propriu-zis despre ce s-a întâmplat acolo – e un film de ficţiune, care aduce în discuţie mult mai multe chestiuni ale societăţii româneşti de azi decât a făcut-o întâmplarea reală.
Filmul vorbeşte despre un anume mod de a înţelege credinţa, despre valorile pe care aceasta ar trebui să le transmită, despre indiferenţă, implicare şi răspundere socială, despre educaţie şi despre cât de mult ne afectează pe fiecare dintre noi gradul de educaţie şi convingerile, raţionale sau mai puţin raţionale, ale celorlalţi.
Spuneaţi, într-un interviu, că “După dealuri” este un film despre alegeri. Ce alegeri dificile a trebuit să faceţi privind scenariul, regia şi producţia filmului?
C. M.: În primul rând, am ezitat mult până când am decis să fac un film după o poveste atât de mediatizată şi atât de superficial, senzaţionalist şi vulgar tratată de către presă – şi am ezitat pentru că ştiu că acelaşi lucru se poate întâmpla într-o anume măsură şi cu filmul: adică oamenii să aibă opinii ferme înainte de a avea curiozitatea, răbdarea şi onestitatea de a vedea despre ce e vorba în această poveste şi de ce e important să ştim ce s-a întâmplat şi să avem o opinie în cunoştinţă de cauză.
Pentru noi, cel mai dificil a fost să ne hotărâm, în septembrie trecut, dacă dăm drumul imediat producţiei sau aşteptăm să treacă iarna, dacă începem filmarea fără să avem asigurat integral bugetul sau aşteptăm toate confirmările, dacă riscăm să arătam Festivalului de la Cannes o variantă de lucru a filmului, date fiind deadline-urile sau aşteptăm să ajungem cu montajul la final şi aşa mai departe.
Tatiana Niculescu Bran a spus că aţi convins-o să colaboreze cu dumneavoastră după ce a văzut scenariul. Pe dumneavoastră ce v-a convins să apelaţi la ea (adică să vă bazaţi pe viziunea sa asupra evenimentelor reale)?
C. M.: Tatiana Niculescu a fost cea dintâi jurnalistă care a cercetat cu minuţie şi fără prejudecăţi ce s-a întâmplat la Tanacu, continuând să urmărească desfăşurarea evenimentelor pe tot parcursul lor. Poziţia ei a fost întotdeauna echilibrată, iar cărţile ei mi-au dat ocazia să înţeleg ce s-a întâmplat cu mult mai clar decât au făcut-o zecile de articole pe tema asta ale unor oameni care nu au avut răbdarea şi curiozitatea să se documenteze cum se cuvine.
Sunteţi un regizor care caută ca actorii săi să nu “joace”, ci să simtă firescul situaţiilor. Cosmina Stratan şi Cristina Flutur sunt debutante. Este mai uşor de obţinut firescul de la actori “curaţi” decât de la actori cu experienţă?
C. M.: Nu neapărat, însă e adevărat că actorii aflaţi la început sunt de multe ori mai puţin împovăraţi de stereotipuri. În meseria asta, cel mai important e să nu crezi că ştii sigur cum e bine şi cum trebuie făcut, însă modul ăsta de abordare nu ţine neapărat de momentul în care te afli în carieră. Eu îmi doresc să lucrez cu actorii cei mai potriviţi pentru rolurile pe care le scriu – fie că sunt experimentaţi sau nu. Caut o anume potrivire de personalitate, de comportament, de înfăţişare între personaj şi actor, chiar dacă bineînţeles că niciodată actorul nu este personajul. Lucrez însă cu mare plăcere şi cu actori foarte experimentaţi – gradul în care fiecare reuşeşte să-şi păstreze prospeţimea şi entuziasmul pentru meseria lui neţinând de vârstă.
Care a fost cel mai frumos compliment şi cea mai interesantă critică pe care le-aţi primit după proiecţia/ proiecţiile dumneavoastră la Cannes?
C. M.: Au fost oameni care au remarcat că filmul nu face concesii pentru a se face simpatizat necondiţionat de către spectatori, nu exploatează teme la modă, nu foloseşte mecanisme verificate de a atrage atenţia şi interesul publicului, vorbeşte sobru, cu răbdare şi echilibru, despre valori importante ale noastre şi ale celor de lângă noi.
La Cannes, ni s-a întâmplat adesea să fim opriţi pe stradă de spectatori care văzuseră filmul şi care voiau să ne spună că pentru ei a fost cel mai important film pe care îl văzuseră în timpul festivalului. Îţi face plăcere – chiar dacă e o părere la fel de subiectivă ca şi a celor cărora poate nu le place filmul -, e însă părerea foarte sinceră a unor oameni care nu au niciun interes să te flateze.
Aţi simţit, la Cannes “povara” Palme d’Or -ului din 2007? Dacă da, în ce fel?
C. M.: Nu la Cannes am simţit-o, ci până să mă hotărăsc ce film vreau să fac după “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Presiunea cea mai mare a ţinut de aşteptarea pe care o avea toată lumea ca următorul film să fie selectat şi prezentat tot în competiţie la Cannes.
Odată ce am primit vestea selecţionării, presiunea asta s-a mai risipit şi cel mai bun lucru care s-a obţinut cu această nouă prezenţă în competiţie ţine de confirmarea unui anume nivel de exprimare – confirmare care e poate la fel de greu de obţinut ca şi un succes deplin ca în 2007.
Aţi spus că pentru “După dealuri” aţi construit decorul nefolosind lăcaşe de cult, în parte şi din cauza ataşamentului pe care majoritatea românilor îl au faţă de religie. În această notă, vă aşteptaţi la critici din partea spectatorilor români religioşi, după premieră? Ce fel de critici?
C. M.: Eu îmi asum orice fel de păreri, însă doar de la oameni care văd mai întâi filmul. E posibil ca să existe critici deopotrivă şi din partea celor credincioşi şi din partea celor mai convinşi atei – sper însă ca şi unii şi alţii să înţeleagă că ce le transmite filmul e tocmai că niciun fel de extremism idelogic nu e acceptabil şi că, de regulă, e cazul să punem toate lucrurile la îndoială, să ne gândim cu capul nostru înainte să luăm decizii şi să avem răbdarea de a vedea cum gândeşte celălalt înainte de a-l judeca.
În timpul documentării, v-aţi întâlnit cu vreunul dintre “protagoniştii” cazului Tanacu – Voichiţa sau Daniel Corogeanu?
C. M.: Nu. După cum vă spuneam, filmul nu vorbeşte despre acei oameni care au fost în acea situaţie, iar modul de gândire şi problemele pe care personajele din film şi le pun cred că e foarte diferit faţă de ce s-a întâmplat în realitate.
Aţi spus, la primirea premiului pentru scenariu, că nu puteţi schimba trecutul, dar veţi încerca să schimbaţi viitorul. În ce sens?
C. M.: Am spus că nu putem, cu filmele pe care le facem, să reparăm trecutul, dar putem măcar să înţelegem ceva din el pentru a nu mai repeta greşelile în viitor. “După dealuri” vorbeşte şi despre abuzurile pe care le putem face asupra celorlalţi în numele ideilor pe care le împărtăşim şi despre efectele secundare nebănuite şi pericolul pe care îl reprezintă superstiţiile şi convingerile iraţionale în societate.
Să nu uitam că trăim într-o ţară care promovează constant în mass-media personaje dubioase care cred în vrăjitori, strigoi, deochi, magie şi în alte asemenea prostii, iar eu găsesc că e iresponsabil, revoltător şi imoral să mai şi popularizăm asemenea cazuri – după aceea ne întrebăm de ce arată societatea românească cum arată, dar nu ne gândim ce răspundere avem fiecare dintre noi.
Când va vedea publicul român filmul “După dealuri”?
C. M.: În general, sălile de cinematograf au o programare făcută pentru câteva luni înainte. O să verificăm, dar e greu de presupus că se vor găsi ecrane libere şi disponibile pentru acest film înainte de toamna acestui an. Sper să identificăm şi o cale prin care filmul să poată fi accesat şi prin video-streaming pe internet, concomitent cu premiera în cinematografe, de cei care locuiesc în zonele unde filmul nu va avea unde să fie prezentat prin proiecţie în sală.