Ce a provocat criza datoriilor suverane ale României din 1981?

Eşecul economic al statului naţional-stalinist al dezvoltării din România a avut atât cauze structurale, cât şi cauze contingente. De primă importanţă a fost şocul petrolier din 1979, care a subminat o economie din ce în ce mai avidă de energie, determinând regimul să apeleze din ce în ce mai mult la creditul extern, în pofida exploziei dobânzilor. Astfel, expansiunea continuă a industriilor feroase, petrochimice şi constructoare de maşini petrecută de-a lungul anilor ’70, s-a tradus într-un nivel din ce în ce mai ridicat al consumului energetic şi o vulnerabilitate sporită faţă de şocurile produse în aprovizionarea externă. Cu toate acestea, analiza noastră nu susţine argumentul potrivit căruia regimul lui Ceauşescu ar fi “împrumutat funia cu care să se spânzure,” potrivit formulării lui Kotkin (2010: 28-30), o viziune împărtăşită şi de foşti membri ai aparatului central român. Spre deosebire de alte state socialiste, în România, în încercarea de a salva imensele capacităţi de rafinare construite la sfârşitul anilor ’70, majoritatea împrumuturilor nu au fost făcute la nivelul relativ redus al dobânzii, dintre 1973-79, ci la cel mai ridicat, practicat între 1979-81. Această constrângere materială a fost îndeajuns de importantă încât să determine o reconsiderare a căii de dezvoltare a României de-a lungul anilor ’80. În ultimă instanţă, însă, ideile economice ale regimului legate de continuarea industrializării, într-un spaţiu de politică internă perfect etanş, au fost cele care l-au determinat să opteze nu pentru o mai mare liberalizare şi o restrângere a industriilor mari consumatoare de petrol, ci pentru o schimbare fundamentală de direcţie: de la o economie bazată pe cererea internă şi o modernizare dependentă de schimburile tehnologico-financiare dintre Est şi Vest, la una bazată pe o austeritate forţată în zona consumului populaţiei, izolarea de finanţele şi tehnologia internaţională, şi o strategie de export dominată de imperativul substituirii importurilor.

Primul şoc petrolier (1973) nu a afectat România în aceeaşi măsură ca pe alte ţări în curs de dezvoltare pentru că aceasta a fost capabilă să îşi asigure o mare parte din necesarul de energie din zăcămintele petrolifere locale, reuşind să încheie contracte de barter cu Iranul, Irakul şi Libia, în care oferea maşini şi utilaje contra petrol (Linden, 1986). Stagflaţia de după 1973 a dus la scăderea cererii în Comunitatea Europeană, ceea ce a determinat o scădere a exporturilor româneşti către ţările dezvoltate; unele dintre aceste pierderi au fost contrabalansate, totuşi, de o creştere a cererii în alte state emergente, îndeosebi cele bogate în petrol (Lawson 1983; Linden, 1986).

Dimpotrivă, cel de-al doilea şoc petrolier, cel din 1979, şi criza datoriilor declanşată de schimbările survenite în politica monetară a statelor capitaliste centrale au pus capăt efectului de tampon pe care aceşti factori îl avuseseră asupra economiei româneşti. Principalul motiv al acestei vulnerabilitaţi a fost acela că expansiunea fără precedent a industriilor mari consumatoare de petrol şi a investiţiilor necugetate în rafinării şi instalaţii de procesare realizate pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului au triplat în mod dramatic cererea de petrol a României, de la 5 milioane de tone în 1975, la 16 milioane de tone în 1980 (Murgescu 2010: 392). Potrivit unui fost oficial din comerţ, în vreme ce rafinăriile puteau conta pe o producţie internă de 10 milioane de tone, capacitatea lor de procesare fusese mărită până la 33 de milioane de tone. Acestea şi fabricile producătoare de echipamente de rafinare aferente acestora angajau zeci de mii de muncitori şi, chiar dacă închiderea lor nu ar fi fost de neconceput, dată fiind capacitatea dovedită a statului român de redistribuire a mâinii de lucru, Ceauşescu nu a considerat-o a fi fiind o opţiune fezabilă din punct de vedere economic. Criza petrolieră din 1979 a coincis şi cu atingerea pragului maxim al producţiei de petrol din România (Ivanuş, 2004). Prin urmare, deşi, potrivit atât standardelor aplicabile ţărilor proaspăt industrializate, cât şi celor referitoare la alte ţări est-europene, România îşi menţinuse un nivel al ratei serviciului datoriei externe destul de scăzut, în 1978, ea a început să-şi crească pragul de îndatorare externă pentru a plăti importurile necesare unei triplări a cererii de petrol. Astfel, regimul a îndatorat ţara nu prin “cumpărarea” consimţământului cetăţenilor printr-o stimulare a consumului, după cum sugerează Kotkin şi Gross, ci prin infelxibila sa adeziune ideologică faţă de nişte idei economice care vedeau în masiva expansiune a industriei chimice un “al doilea val” al industrializării socialiste. Angajamentul faţă de satisfacerea nevoilor de bază a fost menţinut, dar nu a fost plătit prin îndatorare externă. După cum explica un fost planificator:

De-a lungul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70 nu era nimic ciudat în a dezvolta acele ramuri industriale care să transforme ţiţeiul în mase plastice, fibre sintetice, produse petroliere rafinate ş.a.m.d. Totuşi, după primul şoc petrolier, ţările occidentale industrializate şi-au acordat un moment de răgaz, în care să evalueze condiţiile viitoarei dezvoltări a unor astfel de zone. Pentru Ceauşescu, însă, aceste industrii erau parte integrantă a ansamblului industrial din ce în ce mai complex necesar creării “socialismului multilateral dezvoltat” şi tocmai pe baza unei astfel de imagini a industrializării a hotărât el extinderea lor de la jumătatea anilor ’70 încolo.

Impasul a fost agravat de alte două şocuri geopolitice. Primul a fost revoluţia iraniană, care a perturbat acordurile petroliere încheiate de Ceauşescu cu Şahul Iranului şi, dat fiind că acesta era principalul furnizor de petrol al României, a trebuit găsită rapid o alternativă. Din păcate pentru regim, la scurt timp după ce locul Iranului a fost luat de Irak, războiul lui Saddam Hussein cu cel dintâi a dus la sistarea livrărilor către România (Murgescu 2010: 393). Efectul combinat al acestor două şocuri a dus la creşterea dependenţei de petrolul sovietic, situaţie ce contrazicea una dintre priorităţile de politică externă ale lui Ceauşescu: autonomia faţă de Uniunea Sovietică. Confruntat cu perspectiva renunţării la îndelung clamata sa autonomie faţă de Moscova, regimul a preferat să caute soluţii alternative.

Pe cât de mult au îngreunat şocurile petroliere strategiile economice preferate de Ceauşescu, în cele din urmă,  schimbările revoluţionare produse pe scena financiară internaţională au fost cele care au creat condiţiile favorabile pierderii legitimităţii regimului. Prima mutaţie de acest fel se referea la rata dobânzilor. În 1979, capitalul internaţional privat a devenit considerabil mai scump, ca urmare a deciziei subite a Statelor Unite de a creşte dobânzile, într-un moment în care ideile monetariste începeau să câştige influenţă în Occident (Eichengreen, 1992; Blyth, 2002; Stein, 2011). Această schimbare de direcţie în politica occidentală a dus la o creştere dramatică a dobânzilor la datoriile suverane, lăsând nenumărate ţări emergente în incapacitate de plată (Balassa, 1985; Easterly, 2001). Epoca creditelor pentru dezvoltare ieftine se sfârşise.

Potrivit datelor Băncii Mondiale, între 1976 şi 1981, datoria externă a României a sărit de la 0,5 miliarde de dolari (sau 3% din PIB), la 10,4 miliarde de dolari (sau 28% din PIB şi 30% din exporturi). În 1981, nivelul dobânzilor la datoriile externe a atins 3 miliarde de dolari, de la cele nici 8 milioane, înregistrate cu şase ani înainte. În perioada 1980-1982, ţara a fost nevoită să achite 6 miliarde de dolari creditorilor străini, iar în 1982, România avea nevoie de 80 la sută din exporturile sale în valută pentru a-şi finanţa datoria externă. Regimul a cerut iniţial ajutorul FMI, cum o făcuse şi la sfârşitul anilor ’70, când instituţia dislocase resurse pentru acoperirea pierderilor la export provocate de cutremurul din ’77 şi de inundaţii. La începutul lui 1981, comitetul executiv al FMI-ului a aprobat un împrumut de 1,3 miliarde de dolari (300% din cotizaţia României), dar teama creditorilor de o eventuală extindere a crizei din Polonia, i-a determinat să-şi retragă depozitele din România şi să închidă liniile de credit interbancar. Situaţia a fost complicată suplimentar şi de acuzaţiile băncilor occidentale potrivit cărora băncile româneşti făceau uz de practici abuzive, printre care şi operaţiuni fără acoperire, de tip “cheque kiting”.  Cererile de reeşalonare a împrumuturilor ajunse la termen au fost refuzate, ceea ce a dus la acumularea a peste 1 miliard de dolari în arierate până la sfârşitul acelui an.Ţaraa fost dată practic afară de pe pieţele de creditare internaţionale, ajungând să nu poată îndeplini condiţiile acordului stand-by semnat cu FMI-ul.

Cum rezerva băncii centrale nu se ridica decât la meschina sumă de 400 de milioane de dolari, o drastică schimbare de politică era necesară pentru rezolvarea crizei datoriilor.

 Sursa: Heterodox

Traducere de Alexnadru Macovei