Pactul Fiscal european este prezentat pretutindeni drept chintesenţa unui management fiscal prudent. În articolul de faţă susţin, însă, că regulile impuse de acesta limitează serios capacitatea unei ţări de a utiliza politica fiscală pentru a-şi stabiliza economia, ceea ce va conduce, de cele mai multe ori, la nişte niveluri de îndatorare mult sub cele considerate îndeobşte acceptabile. Regulile ar trebui schimbate înainte de a se transforma într-o cămaşă de forţă.
Economiştii se întreabă de multă vreme dacă politica macroeconomică trebuie să fie construită pe baza unui set de reguli prestabilite sau lăsată la îndemâna decidenţilor. Eu, unul, sunt sceptic faţă de orice reguli macroeconomice stabilite prin lege.
Ca specialist în macroeconomie, cred că e important să recunoaştem care sunt limitele cunoaşterii noastre. Guvernele se pot confrunta cu nişte provocări pe care nici măcar cele mai complexe dintre reguli nu le-ar putea prevedea. De asemenea, ar trebui să recunoaştem că încă nu înţelegem pe deplin modul de funcţionare al mecanismelor macroeconomice.
Din aceste motive, reguli macroeconomice care fuseseră considerate odinioară în “avangarda gândirii macroeconomice” pot ajunge să fie privite ca excesiv de rigide şi depăşite. Aderarea autorităţilor internaţionale din anii ’30 la etalonul de aur constituie un bun exemplu în acest sens (vezi Eichengreen şi Temin, 2010).
Cu toate acestea, demn de remarcat la noul Pact fiscal european este faptul că nu corespunde nici măcar canoanelor în vigoare în rândul economiştilor referitoare la modul în care ar trebui să funcţioneze un cadru ideal de politici fiscale.
Presupun că majoritatea economiştilor ar fi de acord că un astfel de cadru ar trebui să cuprindă două elemente-cheie:
- În primul rând, ar trebui să îndrume o economie către un nivel moderat şi sustenabil al datoriei publice.
- În cel de-al doilea, ar trebui să menţină fluctuaţia datoriei publice în preajma acestui nivel moderat, într-o manieră anti-ciclică – deficitele mai mari din timpul perioadelor de recesiune fiind contrabalansate de îmbunătăţiri ale poziţiei fiscale în perioadele de creştere economică.
În ceea ce priveşte primul element, un nivel moderat al datoriei, pactul accentuează nevoia existenţei unei traiectorii explicite prin care ţările să poată reveni la o proporţie a datoriei de 60% din PIB. Această completare la pactul de stabilitate şi creştere este una pozitivă, iar introducerea ei într-unul dintre tratatele europene ar putea fi susţinută cu succes.
Mult mai puţin pozitivă însă este aşa-zisa Regulă de Aur ce stabileşte un deficit structural maxim de 0,5% din PIB, în cazul în care o ţară are o datorie de peste 60% din PIB, şi unul de maxim 1%, dacă proporţia datoriei este sub 60%. În plus, pe lângă „ajustările ciclice” luate în considerare în calculul deficitelor structurale, deficitul real nu poate depăşi 3% din PIB.
Iniţiatorilor ei, ideea caracterului dezirabil al echilibrării bugetului naţional le poate părea de la sine înţeleasă, din moment ce întruchipează la perfecţie proverbiala înţelepciune a gospodinei şvăboaice. Totuşi, o economie nu este acelaşi lucru cu o gospodărie şi, după cum am învăţat din paradoxul economisirii, aceste comparaţii reconfortante pot fi extrem de înşelătoare când sunt aplicate la nivel macro.
Adevărul este că, departe de-a fi de aur, această regulă este extrem de neinspirată şi nu corespunde niciunuia dintre principiile unei bune politici fiscale menţionate mai sus.
În ceea ce priveşte nivelul pe termen lung al datoriei, respectarea acestei reguli ar aduce proporţia datoriei mult sub nivelul considerat moderat şi sustenabil. Raportul dintre datorie şi PIB al unei economii tinde să conveargă către raportul dintre deficitul mediu şi rata medie de creştere a PIB-ului nominal (vezi Whelan 2012). Astfel, spre exemplu, o economie cu o rată medie de creştere a PIB-ului nominal de, să spunem, 4%, ce urmează o politică care stabileşte un nivel maxim al deficitului mediu de 1%, va sfârşi prin a avea un raport al datoriei faţă de PIB de maximum 25%, mult sub nivelul necesar pentru a desfăşura o politică fiscală raţională şi stabilizantă.
Aceste reglementări vor restrânge serios şi capacitatea de a utiliza politicile fiscale pentru stabilizarea economică şi menţinerea pe termen lung a unor niveluri moderate ale datoriei.
De-a lungul timpului, într-o economie în care PIB-ul nominal ar creşte, în medie, cu 4% pe an, un deficit anual de 2,4%, spre exemplu, ar stabiliza raportul datorie/PIB la 60%. La un asemenea nivel al deficitului mediu, chiar dacă ar exista deviaţii ciclice de 2 sau 3 puncte procentuale, stabilitatea fiscală n-ar fi pusă în pericol. Cu toate acestea, regula deficitului maxim de 3% îngrădeşte serios capacitatea de a desfăşura astfel de politici anticiclice, ce corespund unor niveluri moderate de îndatorare.
Dat fiind că statele membre din zona euro nu-şi pot stabili propriile dobânzi, propriile rate de schimb şi nici nu primesc transferuri de la nivel federal, aceste restricţii dure impuse singurului instrument de politică macroeconomică care le-a mai rămas la dispoziţie pot dăuna extrem de mult stabilităţii macroeconomice din zona euro. De fapt, în loc să contribuie la consolidarea ei, i-ar putea grăbi prăbuşirea.
În cele din urmă, invocarea conceptului deficitului structural este extrem de nefericită. Acesta este un concept teoretic, iar măsurarea sa empirică poate să difere substanţial, în funcţie de instrumentele de analiză întrebuinţate. E foarte posibil ca, mai devreme sau mai târziu, astfel de reglementări legale bazate pe cantităţi imposibil de măsurat să genereze probleme.
Fără îndoială că realităţile politice ale zonei euro de după crearea mecanismului european de stabilitate fiscală necesitau un angajament mult mai serios faţă de responsabilitatea fiscală, dar Europa ar fi putut cu siguranţă găsi un set de reglementări mult mai potrivite decât cele stipulate în acest tratat făcut pe genunchi.
Măcar cei care au vătămat economia mondială în anii ’30 păstrând Etalonul de aur pot pretinde că n-au făcut altceva decât să se supună gândirii economice predominante a epocii. Politicienii care au conceput aceste reguli nu au o astfel de scuză.
În mod ideal, în toate ţările europene, dezbaterea asupra acestui tratat ar trebui să depăşească nivelul analogiilor înşelătoare despre înţelepciunea echilibrării bugetului domestic, concentrându-se asupra implicaţiilor sale pe termen lung. Odată transformate într-un tratat, cetăţenilor europeni le va fi extrem de greu să mai modifice aceste reguli. Să sperăm că nu-i prea târziu să împiedicăm regula de aur să devină o cămaşă de forţă aurită.
Biblio:
Eichengreen, Barry and Peter Temin (2010), “Fetters of gold and paper”, Oxford Review of Economic Policy 26(3): 370–84.
Whelan, Karl (2012), “Simple Analytics of the Debt-GDP Ratio”, Irish Economy, 23 February.
Traducere: Alexandru Macovei
Materialul foarte bun , dar este incomplet prin faptul ca nu spune nimic de nivelul de trai al fiecarui component , mai precis de nivelul de dezvoltare a constructiei economice statale. Atata timp cat fiecare stat are un anumit specific de structura si dezvoltare economica, nu se poate vorbi de reguli unice.
Si mai ales nu se specifica faptul ca aceasta dorinta de unificare a regulilor economice, este posibila de a fi aplicata, numai unui sistem economic inchis, adica MONEDA UNICA si egalitate aproximativa intre partenerii economici. Daca nu se tine cont de aceste conditii, statele mai putin dezvoltate economic devin sponsore pentru statele dezvoltate economic si din statutul de semicolonii devin colonii fata de metropole care le va da hartii pentru a le lua resursele, in special cele energetice.
Astea sut aiureli de stanga keynesiana care au dus Europa in faliment. Propaganda pentru putorile Greciei si lenea romaneasca. In ultimele două decenii exuberanţa iraţională a făcut ca trei actori economici (guvernele, băncile comerciale, populaţia) să trăiască cu mult peste posibilităţi.
Pentru România, se poate negocia un nivel mai înalt al deficitului structural (de 1% din PIB). Chiar şi acesta va duce, pe termen mediu şi lung, la scăderea datoriei publice de la 40% din PIB în 2012 la circa 27% din PIB în 2030.
Această prudenţă este însă necesară, având în vedere “bomba cu ceas” a evoluţiei demografice, care va exploda imediat după 2030.
de acord,@cibi!
Uite ce zice Cristi Socol:
România a investit în perioada 2001-2010 circa 4,5% din PIB pentru investiţii, de trei ori mai mult, de exemplu, decât Germania, sau dublu faţă de alte ţări dezvoltate. În România nu se vede mai nimic. 45.000 de proiecte publice a căror întreţinere costă probabil mult mai mult decât finalizarea lor. Regula fiscală obligă la prioritizare. Se păstrează proiectele cu adevărat strategice la nivel naţional – maxim 10 proiecte. Restul, se poate finanţa sustenabil de către colectivităţile locale – care pot, altele intră în parteneriat public privat şi o altă parte sunt vândute către privaţi.
Mai departe, România a avut până acum o evoluţie volatilă şi uneori divergentă faţă de ţările dezvoltate din UE. Aş prefera creşteri graduale dar sănătoase unei învârtiri continue în cerc. Trebuie continuată curăţenia în cheltuielile publice şi creşterea veniturilor. Putem păstra deficite mici, se poate crea spaţiu fiscal pentru investiţii cu efecte reale de multiplicare.
http://www.lalibre.be/debats/opinions/article/722966/un-traite-de-circonstance-inutile-et-dangereux.html
Politica fiscala “ratzional si stabilizanta” nu se executa prin marimea istorica a datoriei pubice ci prin variatzia anticiclica a acesteia
Politica fiscala insemna stabilizarea nivelului pietzei prin efectuarea unor cheltuielei anticiclice. Cheltuiele care inevitabil trebuie facute dar care sunt discretzionare in senul ca pot fi aticipate sau intarziate in functzie de realitatzile macroeconomice ca de exemplu in domeniul infrastrucurii care este inca subdimensionate acolo unde ea este subdimensionata.
Dar aceste cheltuielei tb facute in directziile curent subdimensionate fatza de nivelul actual al puterii de cumparare efective si nu doar farza d enivelu espectanzei lui s ami se dea sa mi se asigure deorece mi se cuvine intrucat …… bla bla bla bala . Adica tb ori sa dovedeasca “return of investment” ori sa fie declarate pur si simplu chetuieli de solidaritate sociala.
Adica da , da, da, da nu e chiar asa . Politica fiscal nu este pro-actva din faptul ca azi ai mostenit o datoriei publica strivitoare ci prin faptul cadimpotriva azi potzi sa itzi permitzi sa tzi-o cresti pentru o vreme pe ea (datoria publica) pentru ca ieri te-ai straduit si ai reusit sa tzi-o scazi.
Cat timp potzi sa tzi-o cresti ? Pana cand investiztiile pe care tu le-ai facut incep sa aduca bani care sa echilibreze bugetul public. Caci este nerealist sa ai doar mecanisme politice pentru cresterea datoriei publice si nici-un resort care sa actzionaze in directzia contrara.
Deci care e conditzi esentzia ? Ca soliidaritate social se face de catzi bani ai colecta efectiv anul trecut si investitziile trebuie sa nu se faca pe criterii de solidaritate social ci pe criterii de eficientza.
Daca “investiztiile” sunt facute in drumuri comunala NETAXATE in patinoare fara gheata in stadioane in panta, in parcuri comunale prin mastini sau in piscune fara apa …… este evident ca ele nu vor aduce niciodata inpoi nici-ubb fele de bani . Ele nu sunt investiztii ci jaf la drumul mare .
Dupa cum tot jaf la drumul mare e sa numesti “investitzie” o biblioteca sau un spital care ofere asitentza medicala gratuita.
Si imi pare rau sa va spun daca privim balantza contabila a TUTUROR INVESTITZIILOR FACUTE CU BANI DE LA BUGET Romania ar fi fost “better off” daca banii respectivi ar fi finatzat prin banci niste intreprinderi de preferintza private si rentabile si nu investitziile publice.
Chiar si pe calcule macroeconomice din diferentzialul dobanzii si tot ar fi iesit mai bine.
PS China este o dovada elocvanta ca o injectzie monetara de bani ieftini din viitor nu conduce la nimic altceva decat la explozia preturilor in real estate-ului si la inflatzie.
“China has a budget deficit of around 1.5% of GDP. China projected a budget deficit of 295 billion yuan in 2006, down 1.7% from 2005. The overall budget deficit in 2004 was approximately US$26 billion, an amount equivalent to about 1.5% of GDP. In 2007, economic planners expect China’s already small budget deficit to shrink again. According to economists, this has afforded China to spend more on public services such as education and healthcare.”
Deci uite ca se poate sa faci crestere economica cu 2 cifre si cu un deficit al bugetului de 1,5-1,7 % din GDP.
Si da in ciuda dementzei celor de dreapta Keynsianismul e corect cu o singura conditzie:
Investitziile publice sa nu fie echivalente furtului din banul public. Caci hotzia e hotzie oricat ai boteza-o doctrinar Milton Fridmanism sau Keynesianism sau oricum altfel ai denumi-o.
Chetuielile publice sunt ori :
1-chetuieli de solidaritate sociala si ale trebuei sa se inchida 100% din taxe si impozite efectiv colectate sau care au fost efectiv colectate in anul precedent ori
2-investitzii publice si ale trebuei sa aduca profit astea trebuie sa aiba return of investment si guvernele care le-au decis trebuei sa raspunda daca aceste cheltuieli discretzionare s-a facut pe alte criterii decat cele de eficientza astfel incat aceasta crestere sau scadere a acestor chetuieli sa nu trebuei sa greveze datoria publica pe termen lung deorece respectivele chetuliele TREBUIE se recupereaza in 5-7-9 ani si asta dovedit in mod contabil.
Si nu , nu “Regula fiscală obligă la prioritizare”. Ci constrangerile bugetare.
Proiectele precedente se rentablizeaza prin cresterea tarifelor administrate la ceea ce ele genereaza pana cand tarifele acopera rata dobanzii. Apoi guvernul se poate gandi daca mai vrea sa faca si alte cheltuieli similare. Si nu aberatzii gen “sustzinerea de catre colectivitatzile locale” ori ” parteneriatele public privat” care sunt in estentza lor doar formul pentru plasare in caraca altuia a costurilor nu rezolva problema.
A face cheltuieli de solidaritate sociala si a le boteza “investitzii” e o EXCROCHERIE care nu e nici de stanga si nici de dreapta e pur si simplu o excrocherie. E furt din banul public.
Altminteri a spune ca :
“România a investit în perioada 2001-2010 circa 4,5% din PIB pentru investiţii, de trei ori mai mult, de exemplu, decât Germania, sau dublu faţă de alte ţări dezvoltate. În România nu se vede mai nimic. 45.000 de proiecte publice a căror întreţinere costă probabil mult mai mult decât finalizarea lor. ”
e altceva decat o excrocherie in forma continuata careia diversi latarii inceraca sa-i dse dea acu un lustru idelogic e echivalent shmenului pe fatza.
Iar cine spune “se poate crea spaţiu fiscal pentru investiţii cu efecte reale de multiplicare.” sa dea inaite de toate si niste exemple concrete. Ce efecte de multiplicare masurate exact au avut “investiziile publice” facute pana in prezent. Si de ce ar trebui sa continuam acesta politica paguboasa.
In perioadele de criza investitziile trebuei sa creasca iar daca privatzii nu reusesc sa o faca in conditziile actuale deorece asta e astia sunt si aicea se termina si de ai criza se numeste criza deorece scade volumul investitziilor private artunci statul are ca obligatzie sa reusesca sa reuesca facand ceea ce privatzii nu pot face schimband pretzurile adminsitrate si/sau legi .
Sa reuseasca ori sa-I convinga pe privatzi sa investesca mai mult ori sa investesca el insusi si sa demonstreze ca respectivele investitzii sunt viabile dpdv economic.
Statul e obligat sa INVESTEASCA si nu sa ARUNCE BANII PE FEREASTRA. Sa investesca cu profit si desigur ca singura cale prin care statul poate face profit e din crestera tarifelor pana cand oamenii ni ii vor mai vota si astfel se vor face niste “investitzii” mai mici .
Intr-un cuvant cand adoptzi moneda altuia adica EURO renuntzi la inflatzie ca mecansim de corectare e demagogiei politicienulilor si pui altceva in locul ei : Pui un buget echilbrat.
Daca vrei sa faci din inflatzie o alta modalitate de taxare o faci cu moeda ta si nu cu moneda altora.