Fabulosul monolog al domnului Liiceanu, în compania unui whisky şi a lui Amos Oz

Text de Catalin Sturza / Sursa: http://catalinsturza.ro

Minunată seară la Ateneul Român, cu renumitul scriitor israelian, favorit de ceva vreme în cursa pariurilor pentru Nobel, Amos Oz. Dintr-o oră şi jumătate de dialog cu Gabriel Liiceanu, publicul plătitor de bilet a avut parte de 15 minute întregi de Amos Oz.

Pe scările de la intrare, şmenarii care vând bilete la suprapreţ la meciurile naţionalei încercau să-şi atragă muşterii: un bilet în plus, un bilet în plus la conferinţa lu’ Gabriel Liiceanu! Iată, îşi va fi spus spectatorul cultivat, îmbrăcat la patru ace, în gând, ce-a priceput şmenarul din toată tărăşenia: că cineva s-ar abate pe la Ateneu luni seara şi-ar scoate bani din buzunar doar ca să îl audă pe domnul Gabriel Liiceanu monologând!

După vreo jumătate de oră de întârziere, Andrei Dimitriu, directorul filarmonicii George Enescu, începe seara în forţă. Ce dicţie impecabilă, ce forţă a concentrării în enunţul şnur al domnului Dimitriu! Fostul om de radio, preşedinte al Societăţii Române de Radiodifuziune, actual patron al sunetelor, reuşeşte performanţa să nu stâlcească decât jumătate din cuvintele pe care pare a le citi de pe o foaie. Climaxul este enumerarea celor care au onorat, prin prezenta lor, sala Ateneului: Liiceanu, Nicolae Manolescu, Patapievici, un scriitor finlandez. Domnii Liiceanu şi Patapievici, spre deosebire de ceilalţi vorbitori iluştri, sunt, pasămite, branduri, şi nu mai au nevoie de prenume. Interesante sunt ezitările pudice ale domniei sale, marcate de articolul nehotărât: domnul Liiceanu are meritul de a fi fondat „o editură Humanitas”, iar Alexandru Tomescu urmează să încânte publicul pe „un Stradivarius”.

Alexandru Tomescu încântă, într-adevăr, publicul, iar seara se anunţă a fi perfectă: fără note false, fără stridenţe, exact ca muzica lui Bach de pe Stradivariusul din mâna lui Tomescu.

Gabriel Liiceanu preia impecabil, din zbor, mesajul şi îşi invită interlocutorul la o conversaţie la fel de armonioasă ca interpretarea violonistului român. „Dragă Amos Oz, mi-ar plăcea să discutăm ca şi cum publicul n-ar fi de faţă, ca şi cum am sta, doar noi doi, la o cafea, sau la un whisky.” Cuvintele domnului Liiceanu curg precum undelemnul, aflăm care au fost lecturile recente ale domniei sale din Amos Oz, suntem puşi în gardă că vor exista şi divergenţe de opinii, care vor puncta linia armonică de bază. Se citeşte de pe teancul gros de hârtii din mâna domnului Liiceanu un citat din Noica, se fac consideraţii autoreferenţiale asupra nivelului de inteligenţă al vorbitorului (din moment ce a meditat îndelung asupra prostiei, este evident că domnia sa nu are cum să facă parte din acea categorie detestată a proştilor care se cred deştepţi!), se evocă episodul biblic al Sodomei şi Gomorei. Pe nesimţite, cele 20 de minute de introducere ale amfitrionului, care au captivat audienţa (nu, nimeni nu se foieşte, zgomotos, în sală!), se apropie de final. În sfârşit, îl vom asculta şi pe Amos Oz!

Ce este asta? O notă falsă în răspunsul domnului Oz? Nu, e doar traducătorul, care nu este în cea mai bună formă a sa. „Iisus a avut o idee mai bună decât căsnicia, Platon a avut o idee mai bună decât căsnicia, şi, totuşi, această instituţie a căsniciei dăinuie de milenii”, ne spune Amos Oz. „Iisus a avut o idee bună despre căsnicie, Platon a avut o idee bună despre căsnicie, şi, totuşi, instituţia dăinuie”, ne spune, suav, vocea traducătorului. Răspunsul domnului Oz ia forma unui ambuteiaj, la 8.30 dimineaţa, în intersecţia de la Iancului, cu traducătorul care-i taie tot timpul calea şi apasă pe claxon.

Domnul Liiceanu se mişcă, în schimb, ca un BMW pe Autostrada Soarelui, într-un week-end de toamnă. Subiectul căsniciei, unde Amos Oz se simte la el acasă („eu sunt musca de pe peretele oricărei familii din lumea aceasta”), este abandonat pentru unul mult mai ardent şi mai relevant pentru poporul român, unde, în plus, domnul Gabriel Liiceanu se simte la el acasă: dacă antinazismul e visceral, în cultura europeană, de ce nu ar fi şi anticomunismul visceral? Amos Oz încearcă un răspuns de complezenţă – „poate că nu toată lumea a trăit şi a înţeles răul din experienţa comunismului”. Pe bună dreptate, Gabriel Liiceanu se arată nemulţumit, şi duce discuţia în zona victimelor: „Spuneţi că israelienii şi arabii sunt, deopotrivă, victimele europenilor, dar nu pot fi de acord cu dvs. Şi noi am fost victime, ale unui experiment monstruos din istorie, pornit din Europa, care a fost comunismul”.

Amos Oz insistă asupra situaţiei din Orientul Mijlociu, care s-ar explica prin faptul că două victime ale aceluiaşi opresor se războiesc, deseori, între ele, proiectându-şi, una asupra celeilalte, chiar imaginea opresorului. Cât despre experienţa comunistă a europenilor, invitatului nu îi rămâne decât să servească tot un răspuns general, din politeţe: „Comunismul şi nazismul au încercat să elibereze lumea!”. Cel puţin, asta este ceea ce ne spune traducătorul; huiduielile sălii arată că, de fapt, ceea ce încearcă să ne spună scriitorul e taman pe dos.

Gabriel Liiceanu anunţă că întâlnirea se apropie de sfârşit şi se lansează într-un monolog despre scris: „Noi, scriitorii, ne dăm sufletul în tot ceea ce punem pe hârtie sau scoatem pe gură”. Într-adevăr, sala apreciază implicarea gazdei, care pare a-şi da, la propriu, sufletul pentru a nu-l mai lăsa pe Amos Oz să ajungă în situaţia jenantă în care ar spune iar ceva şi ar fi întrerupt de traducător.

Totuşi, pe final, invitatul îşi dă în petic şi face o eroare diplomatică. Şi asta chiar în faţa excelenţei sale, ambasadorul Israelului la Bucureşti! Nu îi lasă ultimul cuvânt gazdei – care nu e un jurnalist oarecare, pus să îşi provoace interlocutorul, e un filosof şi, mai mult, un scriitor – şi simte nevoia să mai spună ceva despre arta scrisului: „un mare merit al scriitorului este curiozitatea, a te pune în locul celuilalt, a încerca să-ţi dai seama cum reacţionează celălalt.”

Pe bună dreptate, domnul Gabriel Liiceanu sare, ca ars, şi îşi pune la punct invitatul: „Eu nu sunt de acord că e un merit această curiozitate. Pe mine curiozitatea mă trimite cu gândul la vecinii mei de bloc, informatori, care mă turnau la Securitate pe vremea comunismului. Eu nu vreau să amestec curiozitatea scriitorului cu acea curiozitate a vecinului de bloc!”.

După această intervenţie oportună, seara se încheie, în aplauzele unui public satisfăcut: din cele două ore de conferinţă, mia de oameni pusă la patru ace şi venită de Ateneu a avut parte, în total, de vreo 15 minute pline de Amos Oz. Gurile rele ar putea spune că snobii din sală ar fi citit, mai bine, un interviu cu Amos Oz făcut de un ziarist oarecare, unde scriitorul ar fi răspuns la mai mult de trei întrebări, într-o conversaţie care chiar s-ar fi referit la ceva. Dar aceste guri n-ar pricepe că şmenarii aceia de la intrare ştiau, de fapt, foarte bine cum merge afacerea cu biletele la suprapreţ, şi că bucureştenii vor fi, oricând, dispuşi să plătească orice preţ pentru o conferinţă a domnului Liiceanu.