Alina Mungiu-Pippidi in Romania Libera
Intelectuali şi tehnocraţi, două categorii foarte discutate ale vieţii noastre publice. Nu ştiu exact ce a înţeles lumea din ultima carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, o culegere de anecdote şi citate din intelectuali mai ales interbelici, dat fiind că autorul a fost aşa de atent să nu ia vreo poziţie sau partea cuiva care are o poziţie, că nu ne dă nici definiţia intelectualului, nici vreo referinţă critică oarecare.
Cititorul nefamiliarizat cu aceste texte, aceste personaje şi mai ales cu literatura despre intelectuali, care e cât se poate de vastă şi pe alocuri pasionantă, riscă să se cam piardă în relativism moral şi să conchidă că singura concluzie a cărţii este că nimeni nu a avut vreodată caracter prin părţile noastre (prin extrapolarea care ţine loc de gândire deductivă, acesta e motivul pentru care nu avem nici azi, lipsa de caracter se trasmite genetic la intelectuali etc). În realitate, nu poţi ajunge la o asemenea concluzie devastatoare pentru noi, dat fiind că, în lipsa unei definiţii a intelectualului, nu prea ştim exact pe ce criterii au fost selectate personajele cărţii. Probabil pe prezenţa în presă, cum am zice azi, dar nu merită să speculăm.
Ce mă interesează azi e altceva, să urmăresc un fir al cărţii lăsat neînnodat de către autor, deşi foarte interesant – cam aşa e cu toate firele din cartea asta, nici unul nu îşi propune să ducă undeva şi, ca atare, nici nu duce, se face, cum zic criticii literari sintagmişti, o radiografie a unor personaje din universităţi, lumea presei, Academie etc.
Ei bine, firul de interes este enorma prezenţă a statului în toate aceste disecţii biografice. Toţi cei menţionaţi au, aspiră să aibă sau au avut slujbe la stat sau sinecuri de stat. Vorbim de o perioadă când T.S. Eliot lucra la bancă şi André Malraux vindea cărţi, când nu trafica antichităţi asiatice. Alţi intelectuali europeni se refugiau din Germania în Elveţia, se înrolau în Spania sau fugeau în America, unde trăiau din muncă grea şi donaţiile prietenilor, numai ca să nu activeze sub fascism. Europa de atunci are alegeri dramatice pentru oamenii de carte, iar explicaţia pentru care Thomas Mann a preferat exilul, iar Martin Heidegger catedra sau pentru care intelectualii unei ţări au colaborat masiv cu regimul politic, iar alţii nu merită toată atenţia. Nu ai impresia din radiografia neanalizată pe care o face Lucian Boia că şi la noi aveau loc asemenea alegeri dramatice. Mai degrabă vezi confirmate (nici asta sistematic) criticile celebre ale lui Zeletin sau Manoilescu la adresa unei clase mijlocii integral stipendiată de stat, deşi ea e burgheză doar ca stil de viaţă, pe banii statului însă, lipsindu-i elementul esenţial al autonomiei…
Cu excepţia a vreo două gazete de stânga (evreieşti, ni se spune), în rest toată lumea depindea de stat într-o formă sau alta. Generaţia cea mai contestatară politic, adică criterioniştii, toţi visează la poziţii culturale sau de presă în ambasade, adevărate sinecuri. Şi le capătă: că sunt la putere legionarii sau carliştii, ori antonescienii, până la urmă băieţii noştri Eliade, Cioran şi Ionescu se descurcă, în ciuda diferenţelor ideologice, şi obţin ce vor, pleacă prin ambasade să taie din presa străină la câini pe banii statului. Combinând din diferite surse, putem afla că la finele perioadei interbelice în România burghezia reală era într-o minoritate de aproape o treime, în rest fiind formată de titraţii bugetari şi oamenii cu profesiuni liberale, din care însă mulţi depindeau, la rândul lor, de stat (mulţi medici). Universităţile erau toate de stat (deşi forme de învăţământ superior privat pentru minorităţi existau) şi toată lumea făcea parte din reţeaua de patronaj a cuiva mai sus plasat în această ierarhie, iar prin intermediul grupului de clienţi îşi lua partea de influenţă sau de represiune – după caz.
Sigur că, în parte, această dependenţă de stat nu era doar vina lor, ci o trăsătură a ruralităţii societăţii noastre (societate urbană slabă, statul construieşte societatea, şi nu invers), ca şi a naţionalismului de stat tânăr (universităţile sunt cam prea româneşti, având în vedere că urbanul nostru era populat masiv de evrei, maghiari, germani), cu alte cuvinte accesul în corpul profesoral era strict controlat. Statul era mare prin comparaţie cu sectorul privat urban mic (câteva ziare ale unor patroni evrei, teatre de bulevard), unde să lucreze intelectualul? Ca azi: fie la stat, fie la mogul, dacă nu vrea să pună şi mâna (adică să fie funcţionar de bancă sau să vândă cărţi). Şi el nu vrea, că e mai pretenţios ca Eliot sau Malraux, sau e pur şi simplu mai leneş. Nu sunt multe alte posibilităţi.
Problema pe care o văd eu e următoarea. Cum poate fi cineva şi intelectual, şi pseudoburghezie? Putem să mai avansăm fără a defini odată intelectualul? Hai să încerc o clarificare: cartea lui Boia este despre intelligentsia, adică despre o clasă profesională care trăieşte din munca intelectuală. Dar aş opta pentru o definiţie mult mai îngustă a intelectualului, una tributară experienţei europene de la Emile Zola încoace: îl numesc intelectual doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela…). Andrei Saharov e intelectual după ce conştiinţa lui explodează o dată cu prima bombă şi îi spune că nu e în regulă să construieşti arme de distrugere în masă pentru regimuri care nu preţuiesc libertatea şi începe să protesteze. Înainte de asta, fizicianul priceput la teorie atomică nu se califica prin nimic ca intelectual. Era un tehnician. Când anume şi în ce circumstanţă ar fi fost Andrei Saharov un tehnocrat? Dacă i s-ar fi încredinţat Ministerul Cercetării, în loc să fie închis pentru opinii politice. Tehnocratul este omul de ştiinţă ajuns la butoanele deciziei, care avansează binele societăţii printr-o cale ştiinţifică. Raed Arafat. Cam acesta e spectrul.
Ajunşi aici şi la zi, e cazul să ne întrebăm dacă azi noi avem intelectuali sau tehnocraţi, ori mai degrabă o masă pseudoburgheză nedefinită care ne umple ecranele şi gazetele. Ca şi cea interbelică, această masă e politizată nu doar din pasiune ideologică sau chibiţeală, ci pentru că statul e politizat şi resursele sale sunt insuficiente pentru toate partidele, deci coaliţia la guvernare face alocarea, iar cea de opoziţie stă pe tuşă şi îşi aşteaptă rândul. Sediul RA-APPS nu poate fi ocupat în acelaşi timp de fundaţia lui Mugur Ciuvică şi de cea a lui Teodor Baconschi. Nici poziţiile de la Institutul Diplomatic nu sunt destule şi pentru intelectualii pedelişti, şi pentru cei liberali, oricât ar fi ele de superflue în general, iar de aici procese şi luptă mare. La fel, IICCMER, ICR şi multe altele. Intelectualii sunt politizaţi, deci integral afiliaţi politic, pentru că doar prin partide au acces la poziţiile publice. Departe de remarca lui Said că intelectualul e totdeauna un outsider, un om din afara establishmentului, al nostru nu poate supravieţui decât ca insider şi în establishment. Prim-ministrul nostru e cel mai bun exemplu. Când l-a auzit ultima oară cineva protestând critic contra puterii?
Efectiv fertila distinctia intre intelligentsie, intelectuali critici, tehnicieni si tehnocrati. Ar merita o dezbatere serioasa, mai ales ca multi oameni evolueaza de-a lungul vietii/carierei intre aceste modele. Pe de alta parte, intristatoare comentariile de pe forumul Romania libera. Sper ca pe CriticAtac discutiile sa fie mai la obiect, indiferent ca ne plac sau nu opiniile politice ale doamnei Alina Mungiu-Pippidi. Sa retinem impreuna: “îl numesc intelectual doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela…)”.
Bun articol si excelenta observatia privind dependenta cvasi-absoluta a “intelectualilor” de statul roman mai nou sau mai vechi. Insa este inexact ca Emil Cioran si Eugen Ionescu au plecat din tara ca trimisi oficiali prin ambasade. Ionescu a plecat in 1938 ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti si a revenit in tara in 1940, plecand din nou in Franta in 1942 pe speze proprii. Cioran a avut (aproape) acelasi traseu: plecat in Franta in 1937 ca bursier al aceluiasi Institut Francez nu avea sa mai revina niciodata in tara. In ambele plecari statul n-a avut niciun amestec.
@Mungiu-Pippidi
„îl numesc intelectual doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela…)… Andrei Saharov e intelectual după ce conştiinţa lui explodează o dată cu prima bombă… Înainte de asta, fizicianul priceput la teorie atomică nu se califica prin nimic ca intelectual. Era un tehnician.”
Doamna,
Ma voi limita la randurile citate fara a ma referi si la diferitele extensii pe care le dati definitiei dvs. sau la comentariile aferente, pentru simplul motiv ca majoritatea nu sunt decat pura banalitate. Dar modul in care plecand de la o definitie mai mult sau mai putin inspirata a lui Zola, totusi nevinovata in felul ei, deduceti ca Andrei Zaharov (sau Sakharov, cum preferati) „era un tehnician” merita toata atentia. Nu vreau sa va furnizez nici un fel de circumstanta atenuanta (cum ca nu v-ati fi dat seama de toate implicatiile, etc.), dar punctul dvs. de vedere – si anume, asa se intelege, ca fizicienii si deci cercetatorii in general, medicii, inginerii, etc. sunt in cel mai bun caz doar niste „tehnicieni” iar in cel mai rau o pseudoburghezie stipendiata de stat – pe langa natura sa profund discriminatorie, denota doar aroganta si tupeu fara limite. (Nu am vrut sa va fac un compliment, pe principiul incetatenit dupa 89 „Sa n-am tupeu!”, va rog sa ma credeti.) Si un grad apreciabil de ignoranta.
Sa luam cazul lui Zaharov, cunoscut, desigur, ca parinte al bombei termonucleare sovietice si apoi ca dizident. Presupun insa ca dvs. nu aveti cum sa cunoasteti si contributiile lui in stiinta fundamentala. Care stiinta fundamentala nu este catusi de putin o sinecura pentru cei ce o practica iar multi dintre acestia, surpriza, „se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică”. De ce cauza publica? Pentru ca, de la Copernic si Galilei pana la ACTA cel putin, stiinta fundamentala apartine tuturor, este considerata, vorba lui Abdus Salam, „bun al intregii omeniri”. Mai mult, cu modelul asimetriei barionice a Universului, Zaharov intra in sfera cosmologiei, considerata pana la ultimul razboi mondial, alaturi de ontologie si epistemologie, ca parte integranta a filozofiei – adresandu-se prin urmare tuturor celor ce se considera oameni de cultura (si nu numai; e vorba de locul si rostul omului si omenirii in aceasta Lume necuprinsa…). De ce in mod altruist? Pentru ca in general stiinta fundamentala nu este aducatoare de profit; daca Basov, Prohorov, Townsend si Maiman ar fi perceput cate un cent pentru fiecare laser si fiecare aplicatie a laserilor, ar fi fost cu siguranta multimilionari.
Citeam zilele trecute intr-un articol al d-lui Al. Mamina („Postmodernitate si comunitarism”) ca Werner Heisenberg ar fi fost un precursor al postmodernitatii (afirmatie discutabila dupa mine, dar nu mai putin laudabila). Sigur, si acesta din urma ar putea fi eventual, dupa dvs., doar un „tehnician”. Cu toate ca relatiile de incertitudine ce-i poarta numele au dat lovitura de gratie gandirii mecaniciste din toate locurile si timpurile, punand in loc cauzalitatea statistica – un concept ce a revolutionat cu siguranta nu numai fizica dar si filozofia sec. XX. Si de asemenea, numitul a gasit in poliedrele lui Platon corespondentul fidel al grupurilor de simetrie de care asculta multipletii particulelor elementare…
Alti „tehnicieni” (nu voi da nume, va las dvs. satisfactia detectivului) au „pacatuit” si ei in sfera conceptiei generale despre lume (privita ca o cauza publica). „Contraria non contradictoria sed complementaria sunt” va spune ceva? Sau un anume paralelism intre lumea microscopica a particulelor atomice si psihologia analitica a lui Jung?
Daca vreti si un exemplu de angajare politica directa, Paul Adrian Maurice Dirac era membru al partidului comunist. Sau Linus Pauling. Sau David Bohm. etc.
Si chiar in domeniul stiintelor practice: Gustave Eiffel, „un simplu inginer”, mai „tehnician” de atat nici ca se poate, a creat o forma desavarsita devenita simbolul Parisului, in acelasi timp forma plina de gratie fiind rezultanta complicatelor calcule ce garantau stabilitatea, rezistenta la cutremure, vant, etc. Era el mai mult inginer sau artist? Si daca era (si) un artist, era mai intelectual? Sau un medic, care niciodata nu este in posesia tuturor datelor (organismul fiind prea complex pentru asta) dar pune diagnostice precise si salveaza vieti, este „tehnician” sau artist? ori poate un intelectual?
Daca ar fi sa va fac o recomandare, nu v-as sugera altceva decat sa urmati cu consecventa ideile articolului dvs., mantuind astfel macar in principiu intelectualitatea de banuiala ca n-ar urmari nimic altceva decat autodefinire elitista, privilegii, chibiteala si pozitii publice.
Un non-intelectual
Uite ca asta mi-a scapat…
„îl numesc intelectual doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela…)… ”
Este exact ceea ce Julien Benda definea, intr-o superba si celebra carte, ca fiind “tradarea intelectualilor”. Paradoxal este ca prefata editiei romanesti a cartii este scrisa de nimeni altul decat de sotul dnei Pippidi.
In rest va felicit pentru, si subscriu la, replica Dvs documentata si servita de exemple bine alese data ideii ca stiinta sau ingineria nu sunt domenii intelectuale. Heisenberg singur poate da de rusine o legiune de “intelectuali” care corespund definitiei arbitrare si simplificatoare de mai sus dar care luati la intrebari s-ar dovedi simpli vanturatori de idei care nu le apartin si pe care le-au inteles rau, pe jumatate sau deloc.
@Pavel Petrovici Kirsanov Aveti dreptate. Bine inteles cartea lui Benda ilustreazà exact ce au fàcut o majoritate de intelectuali de tranzitie (nu toti, dar mai de graba cei care facuse rezistanta prin culturà la burse în RFG sau în alte tàrii din Apus)… inclus si domnul Pippidi…
Prea mult text pentru o banala confuzie de sens. Reactia dvs e cauzata probabil de sensul peiorativ al cuvanului “tehnician” in lumea stiintei romaneasti, unde prin tehnician se intelege vreun subinginer amarat care repara masina domnului profesor-intelectual.
Eu unul n-am vazut in text vreo scoatere a stiintei/ingineriei din definitia intelectualitatii. Nici despre asta era vorba.
Am vazut insa clar la ce se referea AMP. La “practice what you preach”. La diferenta dintre palmasul scriitoricesc care scrie texte sensibile la comanda, si cel care scrie doar cum simte. Diferenta dintre cel care doar predica, si cel care si pune in practica ce predica. Diferenta dintre cel care doar isi manuieste talentul ca pe un instrument, si cel care si-l utilizeaza numai in acord cu propria constiinta.
Prin “intelectual” AMP intelege doar “cine traieste in acord cu ce gandeste”, in timp ce dvs intelegeti “cine gandeste”. Atata tot. In cel mai bun caz o confuzie de sens amplificata de orgolii si prejudecati specific romanesti ai termenilor intelectual/tehnician.
Nici un fel de sens peiorativ din partea mea pentru meseria de tehnician; de altfel am spus la un moment dat ca “adresandu-se prin urmare tuturor celor ce se considera oameni de cultura (si nu numai; e vorba de locul si rostul omului si omenirii in aceasta Lume necuprinsa…)” – aici pot fi inclusi toti tehnicienii din lume, meserie cat se poate de onorabila. Sau muncitorii, taranii si cine doriti dvs., oricine se poate intreba: cine suntem? de unde venim? incotro ne indreptam?… D-na Pippidi foloseste notiunea de “intelectual” intr-un sens exclusivist si discriminatoriu – cautati la dansa orgoliile si prejudecatile…
Imi permit sa comentez la aceasta luare de pozitie vizavi de o carte a lui Lucian Boia pe care nu am citit-o (dar i-am citit atatea altele si m-am cam plictisit), pentru ca comentariul se refera strict la glosele d-nei Mungiu-Pippidi. A propos de problema ca in Franta, Germania si in alte tari intelectualii au fost pusi sa faca alegeri dramatice si la noi nu. Era un mediu diferit, niciodata pe meleagurile noastre nu s-au facut alegeri dramatice: aici regula a fost minima rezistenta (i e. sinecuri la stat). Daca alegi sa pleci, sa iti iei lumea in cap si sa renunti la slujba proasta, dar calduta, esti dus cu capul (sau, mai frumos spus, curajos). Modul de viata burghez e intotdeauna preferabil, dar autonomia (lipsa stipendiului de la stat) este o optiune, intotdeauna prezentata ca o posibilitate, dar nu necesara. Ce frumoasa paralela se stabileste intre criterionistii de atunci si gedesistii de azi! Un fel de azi e ca ieri: “….unde să lucreze intelectualul? Ca azi: fie la stat, fie la mogul…”, de parca chiar s-a reusit revenirea la societatea interbelica (visul din anii 90).
Ma opresc la definitia data intelligentsiei = clasă profesională care trăieşte din munca intelectuală. Sunt de acord cu Dedalus ca este falsa adaugirea dnei Mungiu – Pippidi dupa care “intelectual (este) doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela…). ”. O parere personala izvorata din umori proprii, contrazisa de statistici.
In rest, complet de acord cu ultimul paragraf: nu e loc pentru toti deodata, trebuie rotiti ca sa nu roada sacul.
Cu permisiunea redactiei (stiu cam multe interventii!)
ptr ca dnii Ernu si Kirsanov nu fac corectia: intelligentsia, nu este o clasă profesională care trăieşte din munca intelectuală!!!
“Intelligentsia” a fost numele dat sau autoasumat a grupurilor din Rusia care contestau regimul autocratic dorind reforme si modernizare. Unii chiar traiau din munca inteletuala. Altii ….poa din “exploatare” . Si altii erau chiar lucratori manuali (la 1880 =1900 studiile universirare erau mai mult bazdaci … juma din inginerii din Apus erau fara scoala.. autodidacti). Ce ii unea in afara opiniilor reformatoare era faptul ca aveau naravul sa citeasca , sa se informreze si ca puteau argumenta in mod inteligent. Ce ii deosebea era optiunea politica sa zic asa finala : unii monarhisti constitutionalisti, altii liberali reublicani, unii procapitalisti, altii socialisti reformisti, socialisti revolutionari, comunisti sau anarhisti si anarho-terorisiti.
Termenul a fost tradus ca intelctual .Apoi fiindca s-a extins a devenit sinomim cu hartzogarii. Asa ca unii au preferat sa isi zica ruseste “intelighentia” da ajungem tot acolo.
De fapt asistam la o cursa intre cei cu studii umanioare care doresc sa se desprinda de “vulg” cf unor vechi deficiente culturale ( de ex in evul mediu teologii se considerau o crema .. filosophia ancila theologiae) care ne vin tocami de la Platon care a lansat moda cu “folozofii” (insa se uita ca Platon era aristocrat cu tot ce impunea asta in Elada – hoplos, lance si militarie).
hazul de pe lume estr ca unii “tehnicieni” sunt in particular intelectuali extrem de fini (de fapt atomistii opereaza chiar cu concepte filozofice!) si ca unii dintre “intelctualii” din “intelighentia” noastra parati ca ar fi filozofi nu sunt altceva decat niste Rica Venturiano.. niste Gainuse sau Ghizele mai dotate cu citate .
Lupta de clasa care va sa zica .. adica cum sustin IO: “brahmanii” si cei asimilati lor (pai ce este Alinutza sau Plesu decat avataru modern al teologului de sec XIV?!) care doresc sa acapareze societatea intr-un stil imperial chinez?!
Sa va zic catesceva . Despre Romania.
1) “intelectualul” devine “clasa sociala” sau ma rog “patura sociala” spre 1970 si apoi se face mare caz de “intelectualitate” inspre 1980. In 1960 io eram fiu de “mic burghez” .. opus claselor sociale santaose – munctorime si taranime .. da ma rog funcionarimea cu sau fara studii era inca cel putin juma a mostenita de la burghezie… Prin 1966-67 aflu ca sunt fiu de “functionar” . Apoi crescand numarul celor cu diploma universitara “functionarii” se transiofrma in “intelctuali” (ca era cam ciudat s azici unui profesor, medic functionar care traditional era ampliatul cu mancute si creion chimic) si iata=ma fiu de “intelctual” . Asta ar fi observtie sociologica traita.
Tot aici : cuvantul intelectual era folosit cu parrcimonie in ani 60 … “intelectual” se zicea despre un profesor universitar de valoare sau oameni de cultura de valoare recunoscuta. Raposatu profesor Levitchi zicea ca el nu este decat un om cu o activitate intelctuala .. fiindca intelctuali au fost Hasdeu, Iorga (si stiu ce zic. Nu ma laud . A fost elev al bunicului meu matern ..si de aceiasi varsta cu mama.) Insa azi avem o inflatie de “intelctuali” (practic orice ins care sta la un birou si nu este portar sau sef de post se cheama ca este “intelctual”. Si ziaristii is “filozofi”)
2) Inevitabil functionarimea, dascalimea si diversii logofete branza-n cui aveau (sau incercau) un stil de viata “burghez” “ca la Paris” deci erau asimilati burgheziei (ca sa nu zic ca ar fi fost cam jenat ca burghezi sa fie numa carciumarii si, negustorii de gaz si carutasii mai instariti). De altfel cam astia asimilati burgheziei erau si aia cu ceva studii si care citeau romanturi fie de Eliade fie de Hugo sau Sebastian*. La fel stiu ce zic .
Acu mai serios.
3) Dupa 1920 Statul Roman , ala liberal (adica bratienist) a usurat accesul la invatatura prin burse** (tatal meu si fratii sai au avut). Insa majoritatea se indreptau spre umanioare – puzderie la drept, legiune la litere si filozofie , multi la teologie si ce mai ramanea – adica destui – la geografie, stiintele naturii si altele ce asigurau accesul la dascalie . Medicina , Drumuri si poduri si Politehnica erau mai putin prizate – poa si din cauza ca la Politehnica era asa ceva ca un examen de intrare (nu cu locuri numarate .. da intrarea nu era la liber ci doar daca catindatu atingea un anume barem.Mi se pare ca sil al medina , insa s-ar putea sa ma insel). Ciudat insa invatamantul superior agricol nu era prea prizat … Ori vedeti dvoastra majoritatea acestor absolventi .. ei bine depindeau de Stat ptr angajare – fie dascalime, fie amploaiati (logofete branza-n cui). Si nici la cademia se Studii economice nu se inghesuiau (am cunoscut doar 2 absolventi de ASE … Ma rog absolventi din anii 20-30)
4)Structura economica a Romanie interbelice nu prea oferea debusee ptr o “”burghezie reala” cu studii superioare (de fapt oferea destul de putine si in Franta. Este vorba si de nivelul epocii , Cu 100 de ani inainte societatea era si mai putin “ofertanta”. Ada. In anii 30 intr-o fabrica era, de regula, un singur inginer. Arhisuficient.)
5)Multe din , sa zicem , locurile “burgheze” din economie erau ocupate de .. ei da minoritati. De exemplu in Braila comertul de grane era traditional grecesc .Si colonialele” erau in buna parte “arondate” armenilor. Si sa nu va inchipuiti ca era loc de prea multi nou veniti! Scrisa Uaceristei lu Soros Unde să lucreze intelectualul? Ca azi: fie la stat, fie la mogul, dacă nu vrea să pună şi mâna (adică să fie funcţionar de bancă sau să vândă cărţi) mai arata si o profunda siperficialitate. Ca sa vanda carti ii trebuia ceva capital .. in plus existau librarii deja celebre care ,scuze. nu prea puteau fi concurate (de ex Socec .. de care imi aduc aminte din lecturi!) Celor mai multi dintre”intelctuali” capitalul le lipsea in mod crunt .Ia rliocurile din banci – hai sa fim seriosi ce sa caute intr-o banca unu ca Eliade sau Cioran? In banci este nevoie de contabili – si mai tineti minte bancurile cu ASEistii?! Nici in interbelic nu erau mai “apreciati” . Asa ca .. tot statu sireacu. Sau vreo foaie patronata de un politician era un debuseru ptr un aspirant la Rica Venturiano in drum spre implinirea intru Coriolan Dragotescu.
6) Remarca ca cum universităţile sunt cam prea româneşti, având în vedere că urbanul nostru era populat masiv de evrei, maghiari, germani este nedreapta si rasista cu nostalgii de apatheid. De fapt acea populare masiva (de ce oare sunt uitati grecii?!) arata ca populatia romaneasca era cam intr-o stare semicoloniala. Si are “avantajul” ca uita ca la un moment dat si minoritatile concurau acerb ptr functiile din stat! De fpat paine adevenise cam mica ptr toata lumea – de aici si masurile de numerus clausus. Insa ma rog azi corectidtudinea politica cere ca romanul sa fi fost ilot in Romania …
7) Da universitatile erau de stat. Dar fiindca fusesera infinntate de stat. Ca si liceele. Daca am fi asteptat particoleru sa infinteze el .. ei bine nu am fi avut nici facultate de medicina, nice scoala de poduri si nice ivatamant agricol!! Si imi este frica ca nici prea multe cai ferate…
*Sebastian. Cel mai “urban” autor interbelic . Nu va lasati pacaliti e cam la fel de “realist” precum autorii proletcultisti…. Societatea sa este atat de urbana doar fiindca are el grija sa nu pomeneasca ca la mica distanta de Calea Victoriei … ei bine puteai sa admiri “cel mai gras porc din tara/lume ” (dl Nestor Ignat pomenea ca a apucat sa vada o astfel de atractie expusa in anii 20 . Expusa intre coada lu Breazu si palatul Sutu , adica vis a varza de Universitate! Micu Paris prin 1925-29!! Si stati linistioti si domnisoare din cele mai inalte familii care dansau foxtrot la Paris puteau juca sarba la Mosi in Obor !!!)
** acu sa nu va inchipuiti ca erau multi. La Hotin liceul avea un singur rand de clase – o singura clasa de anul 1 ptr liceul de baieti .. tot atatea ptr cel de fete! La Cetatea Alba idem. La Dorohoi la fel. Ba imi este frica ca si la liceul Trebonian din Botosani. Parca Aron Pumnul din Cernauti*** avea 2 clase pe an. Da ati auzit de cartea aia Elevul Dima dintr-a saptea ? De ce a saptea si nu din a saptea C? Pai ca ca era una singura !! Si sa nu va inchiouiti ca erau multi studenti. Erau multi doar comparativ cu 1900..Ca la bacalaureat se pica masiv ! Maxim un sfert de clasa – si dintre astia multi se anagajau direct sau fetele sateau acsa pana se maritau, Asa era in 1930.
*** Cernauti era al 3lea oras la tarii. Si Aron Pumnul avea si internat ca erau multi elevi mai de la “distanta” data fiind celebritatea liceului..