TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Întrebarea care preocupă tot mai multă lume astăzi este: ce vor? Ce vor manifestanții? Sunt sigur că li s-ar da orice ar cere sau s-ar crede că cer. Repunerea domnului Arafat în funcție a fost o satisfacere a unei asemenea solicitări, neexprimată explicit de către manifestanți, dar intuită de către „consilierii” puterii ca fiind o modalitate sigură de dezamorsare a conflictului. Mi-l imaginez pe unul din acești sfetnici șoptindu-i domnului Băsescu: „Arafat, Arafat” așa cum, două decenii mai devreme, un alt consilier îi șoptea domnului Ceaușescu: „Mai dați-le o sută de lei la alocație”. Ca și atunci, nici acum mulțimile nu au primit oferta puterii. Și nici nu o vor primi, oricare ar fi această ofertă.
Sunt aproape sigur că în culise se pregătește deja capul domnului Boc pentru a fi oferit mulțimii spre mioritică re-resemnare. Și sunt la fel de sigur că nici cu această ofertă mulțimea nu va fi satisfăcută. Întrebarea următoare este: va putea fi mulțimea împăcată doar cu capul cel mare, cu capul președintelui Băsescu? Ghici, ghicitoarea mea…
Evident, demisia domnului Băsescu ar răspunde unei dorințe puternice a celor aflați acum pe străzi, dar numai întrucât domnia sa a reușit performanța – pentru a cărei atingere a depus, trebuie să o recunoaștem, un îndelungat și constant efort – de a deveni un simbol. E drept că – și pentru că este la putere – capul domniei sale concentrează actualmente toate bubele „clasei politice”. Dincolo de asta, domnul Băsescu a reușit să simbolizeze domnia „bunului plac”, a autoritarismului arbitrar, într-un cuvânt a guvernământului samavolnic. Ultima discuție, televizată, cu medicul Arafat arată fără putință de tăgadă că domnul Băsescu nu înțelege să relaționeze cu ceilalți decât de pe poziția de „tătucă”.
Cu toate astea, cred că nici măcar căderea capului domnului Băsescu nu va stinge setea și foamea mulțimii. Oferta partidelor politice de a se ocupa ele de descăpățânarea politică a domnului Băsescu a fost, politicos sau nu, silențios sau zgomotos, respinsă de către manifestanți. Or, dacă scopul unic al acestei manifestații ar fi fost căderea domnului Băsescu, ar mai fi contat mijloacele? Nu, ba chiar dimpotrivă. Cu descălecarea autobuzelor USL-ului și ale sindicatelor în Piața Universității, demonstranții și-ar fi crescut semnificativ șansele în această privință, beneficiind de sprijinul masselor de manevră politică. Numai că deasupra tuturor manifestațiilor plutește un puternic duh apolitic, dacă nu chiar anti-politic. Este și motivul pentru care domnii Crin Antonescu, Victor Ponta, Daniel Constantin sau Dan Voiculescu nu și-au făcut apariția în piață. Și nici nu și-o vor face. Mai curajos, dar mai lipsit de intuiție, domnul Ludovic Orban a riscat o baie de mulțime, primind în schimb un duș rece. Dacă ar face același lucru, Sorin Oprescu, primarul Capitalei, ar fi huiduit copios la scenă deschisă. Alți homunculuși politici ai acestor două decenii de „democrație” – domnii Dan Diaconescu (care se visează președintele României) și domnul Irinel Columbeanu (care visează sa devină primar al Bucureștilor) – au fost tratați cu o „deferență” încă și mai mare.
Spre surprinderea și deruta gulerelor scrobite ale politicienilor, ale analiștilor, ale elitelor înalt intelectuale, ale tinerilor noștri ce la Paris învață, realizarea doleanțelor mai sus-amintite sunt condiții necesare, dar nu și suficiente ale împăcării mulțimii. „Revoluția” de zilele acestea este o revoluție a dezamăgiților, o revoluție a celor care și-au pierdut încrederea în tot ceea ce mișcă pe scena politică românească. Iar pentru revoluționarii dezamăgirii este indiferent – într-o anumită măsură – dacă te numești Băsescu, Ponta sau Voiculescu, Oprescu, Mazăre sau Oprișan. Și nu știm sigur dacă atât de percutantul slogan: „Ieși afară, javră ordinară!” nu se referă cumva nu doar la locatarul palatului din Cotroceni cât la o hidră social-politică cu foarte multe capete, o hidră uimitoare pe trupul căreia putem vedea crescând alături de capul domnului Băsescu – monstruoasă alăturare – capul domnului Antonescu, al domnului Ponta, al domnului Voiculescu, al domnului Vadim Tudor, al domnului Becali, al domnului Patriciu, al domnului Vântu și capetele mai multor domni și doamne. Hidră care se autointitulează clasa politică.
Celor care încă își imaginează că clasa politică este o realitate trebuie să le spunem că nu este o realitate, ci un concept și că acest concept aparține unei teorii politice elaborată cu o sută treizeci de ani în urmă (1884) de Gaetano Mosca, unul din „fondatorii științei politice moderne” și „critic al concepțiilor parlamentariste și democratice” (Enciclopedie de filosofie și științe umane, All 2007). Ați auzit bine: „critic al concepțiilor parlamentariste și democratice”. Expresia „clasa politică”, folosită cu atâta nonșalanță și inconștiență chiar de liderii partidelor de stânga conține o întreagă filosofie: aceea că de o parte se află o minoritate puternică – elita conducătoare, iar de cealaltă parte se află o majoritate lipsită de putere – massele („poporul”), incapabile să se organizeze și să se conducă de unele singure. Strâns legat de elitismul politic este și elitismul cultural. Solidaritatea grupului așa-numit al „intelectualilor lui Băsescu” cu puterea actuală se întemeiază de fapt, ideologic, tocmai pe împărtășirea aceleiași filosofii. Grupul respectiv și-a exprimat deseori, explicit, opțiunea elitistă, nedemocratică. Sorin Adam Matei a adus în dezbaterea publică începând cu anul 2004 (anul apariției cărții Boierii minții) atât desuetudinea unei asemenea concepții elitiste, cât și pericolele pe care le implică.
Or, manifestațiile actuale sunt expresia naturală, spontană, firească (poate nu suficient de conceptualizată) a respingerii unui asemenea mod – absolut învechit și nesănătos – de a înțelege politica. Nu știu dacă în 1884 o asemenea teorie, elitistă și nedemocratică, era mai îndreptățită decât este astăzi. Ceea ce știu sigur însă este că a avea o asemenea viziune în anul 2012 într-o țară europeană – chiar dacă se numește România – înseamnă să fii servul unui anacronism interesat, care s-a dovedit a fi dezastruos pentru populația țării. De aceea reprezentanții „clasei politice” dar și cei ai „clasei intelectuale” se simt descoperiți. Socoteala de la școală nu se potrivește cu cea din piață. Iar „clasele” noastre intelectuale și politice au învățat că trebuie să se raporteze la masse după cum zicea Gustave le Bon la 1896 în Psihologia mulțimilor. Sau după cum scria la 1884 Gaetano Mosca. „Massele” dovedesc însă că nu se comportă conform acestor teorii prăfuite din capetele lor luminate. Elita noastră intelectuală și politică este surprinsă să vadă astăzi în piață în locul unei haite analfabete a cărei energie poate să fie canalizată doar cu ajutorul unui lider charismatic, o societate diversă de oameni cultivați, educați, responsabili, îngrijiți, oameni care – deși au constituit împreună un grup în virtutea unor afinități comune – și-au păstrat fiecare individualitatea proprie, gândirea proprie, fără să și-o dizolve într-un tumult energetic amorf.
Iar această mulțime care se organizează de una singură, o mulțime fără lider, o mulțime care nu corespunde teoriilor politice de secol XIX provoacă crampe mentale distinșilor reprezentanți ai elitelor noastre politice și culturale. Cum faptul vieții nu corespunde ideilor lor preluate din „autori mâncați de molii”, elitele noastre sunt dispuse să îi nege existența sau să-l explice prin ceea ce știu ele cel mai bine. Cum diferența dintre elita intelectuală și manifestanții din piață nu este foarte clară, domnul Tismăneanu se mulțumește să o traseze printr-o noțiune vagă precum aceea de „ratat”. Intelectual ne-ratat fiind cel care face parte din elita intelectuală, ne aflăm în plin cerc vicios. Nu mică mi-a fost mirarea să îl aud și pe domnul Mihail Neamțu vorbind despre manifestanții din Piața Universității așa cum se vorbea despre masse la începutul secolului XX. Domnul Neamțu și domnul Tismăneanu ar trebui să știe că imaginea lor despre oameni – alții decât cei aflați în elita politică și culturală – este una teribil de inactuală. Ce nu e elită nu este massă, prostime, popor bun de manevrat ci este, au acum prilejul să constate din plin, o diversitate de individualități – fiecare cu nevoile ei, cu opiniile ei, cu aspirațiile ei. În consecință, nu va exista – din nou spre surpinderea „elitei” – nici o listă clară de revendicări, căci nu există o singură voință comună căreia manifestanții să i se subordoneze. Dar tocmai acesta este mesajul cel mai frumos și cel mai serios transmis de manifestanții din Piața Universității elitelor țării, mesaj pe care – prin definiție – „clasa politică” și „clasa intelectuală” sunt incapabile să-l decodifice și să-l înțeleagă:
Nu suntem o massă, suntem persoane. Suntem diferiți, diverși și oricât de mult ați crede că singularitatea este privilegiul vostru – suntem unici, suntem singulari. Nu suntem „condușii” și voi „conducătorii”, așa cum vă imaginați în teribila voastră întârziere istorică, ci suntem participanți vii la jocul politic, suntem noi înșine politicieni! Nu vă legănați cu ideea că există o clasă politică din care faceți parte. Nu aveți un „sânge albastru” de politician! Nu sunteți mai buni decât suntem noi înșine, ba chiar dimpotrivă. Da, suntem în stare să fim miniștri, parlamentari, președinți! Mult mai buni decât voi. Și în măsura în care ne-ați privat de drepturile noastre politice, sunteți cu toții vinovați – nu doar președintele Băsescu – de dictatura în care am trăit în ultimii douăzeci de ani.
Vă vedem de prea multă vreme, de prea mult timp – mereu aceiași și aceiași oameni. Imuabilitatea voastră seamănă izbitor cu aceea a unei caste. Atunci când vedem chipuri noi aflăm că sunt fiii voștri, fiicele voastre, soțiile voastre, nepoatele și nepoții voștri. Nu doar ne spuneți că faceți parte dintr-o clasă politică, dar vă comportați ca o castă politică. Ne transmiteți – prin ceea ce spuneți și prin ceea ce faceți – că noi nu avem voie, că politica este profesia, soarta, destinul vostru, misterul nouă inaccesibil. Lipsa de respect pentru persoana noastră, pentru individualitatea noastră, pentru dreptul nostru de a face politică ne-a făcut de-a lungul acestui timp să vă urâm. Și vă urâm pe toți, fără discriminare.
De aceea, ar trebui să reluăm acum, în încheiere, cuvinte providențiale pe care, la începutul anului 1990, Gabriel Liiceanu le adresa altor lichele: „ Nu mai apăreți la televiziune. Nu mai scrieți în ziare. Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurtă căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună. Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme cuvintele „demnitate”, „libertate”, „conștiință”, „dreptate”, „popor”. Nu asasinați aceste cuvinte. (…) Intrați în noul an meditativi. (…) Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.” (Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Humanitas, 1996, pp. 5-6)
foarte fain scris!
excelent! Bravo!
GRESIT!
In primul rand ca nu este o revolutie sub nici un inteles al cuvantului.
Este o miscare de protest, populara (mai populara decta lasa sa inteleaga numarul participantilor) insa doar atat.
Oirce miscare populara de acest gen se epuizeaza din lipsa de alternativa a solutilor. Este fumos sa zicem “democratie directa ca in Atena” insa as fi curios cum merge asta macar la Cluj .. chiar daca am zice ca numa un singur barbat dintr-o casa si ala trecut de 25 ani are drept de deliberare ( cate zeci de mii ar fi ? Cum s-ar intelege ei ? Voi paricipati la sedintele de scara de bloc ? Ia vedeti cum decurge la mine pe scara – http://vremea.forumgratuit.ro/t289-microcosm-politic).D’aia e necesara delegarea si reprezentarea .
Si sunt necesare partidele politice – adica niste insi mai activi , reuniti de aceleasi interese generale. Insa ar fi cazul ca partidele sa fie mai atnete la societate si la doleantele ei . Zielel astea ma zuzit in sfarsit niste cestiuni mai interesante : oameni nemultumiti ca copii lor trebuie sa se bajeneasca departe de ei , tineri in sfarsit interesati de o casa , acuze la adresa somajului . Toate adresate conducerii politice in functie.
Insa se pare ca deja au inceput sa apara “solutiile” . Citesc pe aici ca unii au gasit solutia Marian Munteanu – sa ingenunchem si sa ne rugam! (desi sunt vechi zicalele : ajuta-te si Dumnezeu te va ajuta! sau Dumnezeu mi-a zis ajutat=te ca sa te ajut – asta din urma e italiana). Ludovic Orban a avut si el o solutie geniala – a veche cu lustratia .. cand suntem condusi de ministri pe cat de incompetenti si nu numai dar si nelustrabili – sa zicem decat Udrea si Funeriu cel dib generatia asteptata!
pe aici unii muscati de anarhism si care confunda revolutia cu violenta oarba vorbesc de abarhie si partenriat cu clasa politica. Cestie ce ne arata limitele intelegerii lor. Dragilor voi aveti revendicari politice! “Strada” are revendicari politice! Politice ,adica care tin de polis (Atena lu Pericel era un polis!), revendicarile politice impun programe politice care trebuiesc puse in aplicare de politicieni, Programele sunt realizate tot de politicieni. Daca voi respingeti partidele politice – este dreptul vost – atunci trebuieste sa aveti voi o oferta politica coerenta centrata pe anume coordonate – altele decat Arend a zis, Heideger zicea si Nietzsche a scris ! Adica trebuie sa deveniti voi un partid politic – ptr alegerile astea deja tarziu .. Nu ma luati cu Berlusconi , el avea masmedia lui si putea angaja specilaisti in programe samd plus recupera alectoratul crestin democrat . (Acu stiu ca am fost intrebat si ce solutii am io. Pai daca vreti solutii de la mine … atunci doresc sa fiu recunoscut ca sef de linie, gandire , citat , tratat cu respect si la oadica sa fiu cap de lista electorala! Nu de lata dar nu doresc ca ideile mele sa fie deformate de .. ) Insa nu uitati – Nicolae Manolescu a luat plasa cu al sau PAC (fara nici o referire ideologica .. doar practica)
Si limitari se vad si in idei crete precum Arafat presedinte (in primul rand nu se stie daca Arafat are ambitii politice , In 90 doi cunoscuti au stat in Piata sa stranga semnaturi ptyr ca Topescu sa fie minstru al sportului .. si cand Tpoescu a refuzat unu s-a sonat …. Nu glumesc)
Oricum la noi prea se face vorbire despre elite. Asa ca elitele noastre au ajuns autiste. Si orice individ ajuns intamplator intr-o functie isi inchipuie ca este elita si ca turma trebe sa-l urmeze neconditionat.
Insa ce reise clar =- ptr mine cel putin – este faptul ca noi nu avem elite politice (a mai ramas Iliescu atat). Adica oameni care sa faca politica cu cap , sa aiba un scop (altu decat beneficiile functiei) si care sa fie urmati si din credinta in scop . Da nu uitati = politica vine de la polis. Polis fara politica nu se poa (inclus tiranul nu se poa fara polis)
“o societate diversă de oameni cultivați, educați, responsabili, îngrijiți, oameni care – deși au constituit împreună un grup în virtutea unor afinități comune – și-au păstrat fiecare individualitatea proprie, gândirea proprie, fără să și-o dizolve într-un tumult energetic amorf.”
posibil, da’ dacă’i așa, e din cauză că Internetu’i la lucru, în fundal, fără artificii, d’asta omu’ *poate* azi să se educe și să se informeze fără structuri formale ale educației, adică diversitatea asta de oameni treji și informați e posibilă numai împotriva conceptului de proprietate intelectuală.
de unde și nevoia principiului Constituțional care se referă la infrastructura Internet din lista de mai jos.
Deci lista de principii necesare unei Constituții unui stat modern, d’acu’i pun și un nr. de versiune ș’am s’o actualizez ăn funcâie de ce mai găsesc sugerat pe CA:
Lista principiilor constituționale necesare unui Stat modern (versiunea 1.1):
1.Principiul democrației efective: averea totală personală a fiecărui cetățean e limitată superior la o mărime egală cu o viață de salarii medii pe economie.
2.Principiul democrației autentice: finanțarea campaniilor electorale ale partidelor politice are loc exclusiv prin cotizația fixă anuală a membrilor proprii (nu prin donații, nu prin finanțare de Stat)
3.Principiul suveranității: Statul nu poate angaja datorii decât de la propriii cetățeni și doar prin intermediul variației temporare a taxelor, aprobate prin referendum.
4.Principiul venitului de bază necondiționat: orice rezident legal în România primește un venit minim necondiționat, al cărui cuantum e estimat științific și stabilit prin lege, anual.
5.Principiul delimitării tipurilor de proprietate: proprietatea privată e strict delimitată de cea publică, delimitarea lor și fluxurile dintre ele e monitorizabilă continuu de către public.
6.Principiul serviciilor publice: educația și sănătatea sunt servicii obligatorii, publice, plătite din taxe.
7.Principiul cunoașterii: cercetarea publică e un serviciu public și aparține domeniului public. Rezultatele cercetării sunt accesibile permanent și comprehensiv publicului fără costuri suplimentare.
8.Principiul comunicării: Infrastructura Internet e un serviciu public egal accesibil oricărui cetățean pt. comunicare.
9.Principiul ecologic: dispozitivele care consumă resurse ne-reînnoibile vor fi etichetate ca atare și vor fi înlocuite sau interzise cât de repede permite știința/tehnica.
10.Principiul autoadministrării: deciziile politico-adminstrative vor fi continuu monitorizabile de către public, cu un mecanism universal de votare funcțional astfel încât fiecare cetățean să poată reacționa la sau propune efectiv soluții la probleme publice.
11.Principiul colaborării: în orice activitate colectivă conceptul de angajare se înlocuiește cu conceptul de colaborare. La sfîrșitul contractului de colaborare fiecare semnatar deține o proporție din rezultate conform acordului unanim de la începutul colaborării.
La punctul 1 pot fi mai multe forme de aplicare. De pildă, stabilirea unui salariu maxim pe economie, în cazul salariaților, iar în cazul patronilor (atît cît vor mai exista) impozitarea progresivă, astfel încît averea lor să nu poată depăși acel maxim al sumei egale cu o viață de salarii medii pe economie. În felul acesta motivația în muncă (antreprenoriat) izvorăște din pasiune (și știm că din pasiune se fac cele mai bune lucruri) nu din dorința de înavuțire.
Mai poate exista de pildă, un principiu al averii personale care te condiționează de folosirea ei. Adică poți deține doar atît cît poți folosi tu și familia ta. Astfel nu mai pot exista cei care fac speculă cu bunuri și terenuri.
Apropo, punctul 8 devine de actualitate. Vezi legea SOPA care încearcă să cenzureze accesul la informație pt. public.
@Idle: “stabilirea unui salariu maxim pe economie”
asta e mult mai restrictiv decât limitarea averii totale, adică prescrie și *cum* ajungi la ea. din cauza asta ar putea avea reacții nedorite chiar asupra principiului limitării (nu știe nimeni cum e cel mai bine micro). tot ce vrem cu principiu’ ăsta e să fim siguri că nu putem fi abuzați de o minoritate dincolo de lege.
Asta cu salarul maxim e mai realista decit aia cu limitarea propusa de tine. Doar nu spune nimeni sa fie salarii la fel, dar nici astfel de abuzuri ca acum. Exista acele venituri speciale ale “specialilor” sau fosti “speciali”. Mai exista veniturile managerilor platiti ca sa-i exploateze mai bine pe cei de sub ei. Daca pui o limita la aceste venituri, automat pui o limita la abuzurile ce pornesc din motivarea lor prin plati din ce in ce mai mari. Oamenii tre sa fie platiti pentru utilitatea rezultatelor muncii lor, nu pentru profitul unuia sau altuia sau servicii aduse anumitor mafii.
Complementar la aceasta limita a salarului maxim poti pune si o limita a venitului maxim al unui om sau al unei familii…
@ghitza: “Daca pui o limita la aceste venituri, automat pui o limita la abuzurile ce pornesc din motivarea lor prin plati din ce in ce mai mari.”
ok, deci și tu și Idle ziceți că nu doar limitarea averii personale totale da’ și limitarea *vitezei_de_făcut_avere* trebuie recunoscută ca principiu necesar.
de acord că limitarea *vitezei* ar limita abuzurile prin motivare (plata înainte), asta’i partea bună, partea proastă’i c’ar limita *și* viteza de recompensare (plata după) a celei care inventează teleportarea, tranzistoru’ sau roșia cu gust, adică limitează chiar partea cu “tre sa fie platiti pentru utilitatea rezultatelor muncii lor”.
cu limitarea asta suplimentară, a vitezei de făcut avere prin plata în avans aș fi de acord, peste limitarea averii totale personale.
da’ tot poți plăti unui asasin un avans mic, apoi o recompensă mare până la limita averii personale totale. deci n’am exclus serviciile mafiote.
ș’atunci trebe s’acceptăm că limitarea vitezei limitează și utilitatea și abuzu’. deci n’am făcut nimic.
“Asta cu salarul maxim e mai realista decit aia cu limitarea propusa de tine”
nu văd cum, deocamdată.
limitarea *vitezei* ar fi mult mai dificil de controlat/monitorizat decât limitarea averii totale.
deci dacă e s’o susținem trebe să venim cu o justificare rațională mult mai tare decât aia necesară limitării averii totale, iar justificarea aia n’o văd încă.
limitarea averii totale ajută deja împotriva abuzurilor de tip mafiot: e nevoie de mai mulți mafioți să poată plăti un asasin până la limita averii personale totale, pen’că trebuie să dea fiecare câte o parte din propria lor avere limitată
.
@humanist
De ce au facut fostii securisti si parveniti ai regimului ceausist “revolutie”anticomunista? Pentru ca nu puteau cheltui/folosi CAPITALUL acumulat. Pentreu ca legile nu le permiteau, riscau enorm sa fie pedepsiti pentru nerespectarea principiilor comuniste.
Acel capital a fost acumulat si din salarii mult mai mari decit ale celor care munceau efectiv, produceau ceva. Plus ca aveau si alte fonduri pe mana pe care le controla doar virful piramidei, ca intr-o “democratie reprezentativa”, nu una in care omul de rand are acces la informatie si drept la participare directa.
Cat despre recompensa pt inventatori, asta nu se face prin salarizare, ci prin bonusuri sau pur si simplu prin vinzarea inventiei pe piata (in cazul in care inventia s-a facut cu fonduri si eforturi proprii).
@ghitza:
aia cu securistii cu capital e (ar fi fost) rezolvata de limitarea averii personale totale.
iar faptu’ ca inventatorii ar putea fi platiti in mai multe feluri n’arata decat ca o aplicare a limitarii venitului (spre deosebire de averea totala) vine cu complicatii pe teren, si la complicatii mai mari avem nevoie de argumente pro mai tari. pe care nu le’am vazut inca.
mai pot pune un argument contra limitarii venitului: argumentu asta implica un control mai micro si reactia fireasca la asta e “acuma’mi spun astia ce fel de pantaloni sa’mi iau”. pe mine personal nu m’ar deranja nici macar asta in principiu, da’n practica daca lasi niste adminstratori publici sa’ti reguleze viata la detaliu, le dai o forma de putere pe care n’o mai poti limita atat de usor si clar ca’n cazu limitarii averii totale personale.
in fine, daca regulam in micro, ne trezim cu alte forme de putere la fel de efective da la fel de vagi in natura lor (greu de localizat) ca puterea de azi a capitalului nelimitat.
Aia cu securistii era deja reglementata de “legea ilicitului” cum ii zicea poporu atunci. Tin minte ca erau niste scandaluri in legatura cu asta in anii ’80, cind mai multi medici sau alti corupti aveau ascunse averile prin casa si au fost deposedati conform legii. Legile erau bune in privinta asta, reglementari erau destule, dar sistemul era si el reprezentativ, nu participativ, ba mai era si tiranie intretinuta de lichele anti-comuniste in secret
Iar aici nu e vina sistemului respectiv, ci razboiul rece cu abureala capitalista, mai puternica atunci decit idealul unei lumi mai bune. Plus alimentarea orgoliului nelimitat al ceausestilor. Acum idealul acela cam scoate capul din cutie si nu mai poate fi palmat. Ar fi o prostie sa pun botu la niste guristi care-mi reproseaza ca nu-i las sa-si cumpere blugi scumpi, cind de fapt doar marketingul face diferenta! Producatorii de bunuri fabrica constient bunuri/servicii mai slabe pentru a putea exista acea piata de lux destinata burghezilor, alora cu fitze, care vor ei sa se simta superiori. In consumerism proasta calitate e la fel de bine controlata ca si mai buna calitate vinduta la preturi nejustificabile in alte conditii. Deci toate limitarile astea trebuie sa vina odata cu alte reglementari ce tin de productia de bunuri si servicii. Atunci nu mai are papagalul ce comenta, ca va trai bine. Singurul inconvenient pt papagalii astia care-i dau cu libertatea de a detine produse de lux ar fi ca majoritatea isi vor permite calitate buna, deci vor avea capre cam la fel de aratoase… Sa-mi moara capra daca nu-i asa!
Bravo, asa trebuie discutat. Daca tot incep sa se rupa lucrurile, sa le discutam de la capat.
Legat de principiul autoadministrarii cred se impune un control popular mai mare pe actul decizional prin aplicarea democratiei directe pe orice lege organica si mai ales pe legea bugetului (nu stiu daca este organica sau nu) care ar trebui sa fie pe o perioada de minim 3 ani.
Bugetul este anual . Se voteste anual. Legea nu e organica da’ e de baza – nu e buget m apai stat nu e , nu e Stat sunt Mafii, Baroni pradatori sau Senirori ai razboiului (senioru este propretar de armata)
Bugetul este anual acum pentru ca asa e construit si il poti face pe 3 ani fara probleme cu subdiviziuni saptaminale daca esti bolnav de control desi dari de seama trimestriale sint suficiente. In rest o evaluare anuala a deviatiei bugetare ar putea aduce un nou vot pentru ajustare bugetara daca aceasta deviatie este mai mare de un anumit procent (sa zicem 5%)
Sunt mai multe probleme cu mai multe puncte din listă. Am să le ignor pe cele la care nu mă prea pricep, însă doresc să discut principiul 9. Sunt foarte multe situaţii în care o ţară nu îşi permite să interzică utilizarea resurselor ne-reînoibile pentru că ar pierde competivitate pe plan economic în raport cu alte ţări care folsoesc în continuare resurse ne-reînoibile mai ieftine. Exemplu mai mult sau mai puţin concret: ţara A are un astfel de principiu în constituţie şi foloseşte predominant resurse reînoibile pentru a produce energie; ţara B foloseşte resurse ne-reînoibile, mult mai ieftine şi poluează, însă costul producerii de bunuri este cu un ordin de mărime mai mic decât în ţara A. Ţara B va avea un avantaj economic enorm. Situaţia aceasta există deja, deşi nu e absolutizată: Germania vs. China. Vă rog să verificaţi etichetele hainelor pe care le purtaţi, ţara de origine a telefonului mobil, a calculatorului personal pe care-l folosiţi, etc. Sunt aproape sigur că în 7 cazuri din 10 sunt produse în Asia.
Pur şi simplu nu merge atâta timp cât cuantificăm costurile exclusiv în bani. Iar pentru a cuantifica în altceva e nevoie de o măsură universală pe care s-o folosească toată lumea. Adică ţoţi cei 7+ miliarde sau câţi suntem pe planeta asta.
@gigel: “Am să le ignor pe cele la care nu mă prea pricep,”
alea’s niște principii propuse pt. Constituție, o listă care are să crească. dacă exiști ca persoană într’o societate ai exact câtă pricepere e necesară să propui și să nu fii de acord.
criteriile tehnice de alcătuire a listei sunt:
- minimalism (supraspecificarea dă putere administratorilor și complică rezultatele)
- claritate (sofisticăreala bagă problema’n porumbi și deci adoarme)
- au nevoie doar de o argumentație simplă (dacă’i dificil să priceapă omu’ de rând ce’i principiu ăla, cum te aștepți să fie conștient de el și să’l apere zilnic?).
deci, ție și altora: curaj, formulați, criticați, propuneți.
@gigel: “Sunt foarte multe situaţii în care o ţară nu îşi permite să interzică utilizarea resurselor ne-reînoibile pentru că ar pierde competivitate pe plan economic în raport cu alte ţări care folsoesc în continuare resurse ne-reînoibile mai ieftine.”
formularea principiului e “etichetarea” și “interzicerea/înlocuirea când știința ne’o permite”. dacă știința o permite, atunci rezultatu’ e automat “competitiv”.
da’, pe de altă parte, trebe observat că eu sau tu nu trăim ca să fim competitivi, trăim că ni se’ntâmplă să ne naștem ș’atunci facem ce putem să ne simțim bine cât suntem în viață.
d’aci nu rezultă cu necesitate “competitivitatea”, și acolo unde rezultă, nu’i vorba de competitivitate “economică” ci de competitivitate rațională, tehnică, adică ceva pe care n’o controlezi prin media, sau prin bombe, ci prin efort de gândire/lucrare științifică; nu e competitiv ce te umflă pe termen scurt apoi te omoară (petrolu’ pt. mofturi personale) și ce’ți garantează o viețuire decentă pe termen mediu și lung.
“Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos ! Ferice de ei, groase tălpi trebuie să aibă…..”
Să vină Caragiale, aici, la Strasbourg sau la Bruxelles şi, poate, precaritatea vieţii de zi cu zi, mizeria şi sărăcia majorităţii cetăţenilor va resuscita atenţia şi praxisul intelectualilor. De fapt, reiterarea apelului către lichele nu poate ascunde rezonanţa cicălitoare a lui “à quoi bon d’avoir quitté Coasta Boacii” şi urmele aceluiaşi mimetism supărător…
Bravo domnule Patrascu!,
Vrem (nu cerem, pt. că a cere înseamnă a recunoaște o instanță superioară nouă) o nouă politică. O politică făcută chiar de noi, cetățenii. Un nou model politic este necesar. Primul pas, cred, este legitimarea poziției nostre prin denunțarea și apoi abolirea sistemului capitalist consumierist. Elitele ne vor întreba ce punem în loc, o scuză jalnică ce întruchipează paiul de care se agață înecatul, fără să pună la dispoziție, fără să elibereze acel loc. Disperarea cu care clasa politică se agață de putere este vizibilă prin ultimele mijloace care le mai asigură puterea, brațul înarmat și manipularea mediatică. Instrumente de care se bucură în exclusivitate. Cetățenii încă nu le pot opune o forță de aceiași dimensiune și nici o platformă mediatică de asemenea amploare. Cu toate acestea, victoria cetățenilor este posibilă fiindcă puterea a pierdut în mare măsură încrederea. Nu cred că victoria cetățenilor este aproape și nici că e sigură. Motivul este acela al neîncrederii în propriile forțe. Mai mult, mulți dintre noi au căzut deja în capcana întinsă prin mijloacele media, aceea a manifestațiilor pașnice „în cadrul legal”. În această formă lucrurile se vor stinge treptat. Contestarea puterii nu poate fi făcută „într-un cadru legal” care o apără. E ca și cum accepți să boxezi legat de mîini, o vreme reziști loviturilor primite, dar cu certitudine nu vei putea învinge. Este puțin probabil, deși nu imposibil, să-i dai adversarului un cap în gură și să-l faci KO, ca apoi să fii contestat. Lupta cu elita nu este una de la egal la egal, asta trebuie să conștientizeze cetățenii. Totuși, chiar și așa, poți cîștiga simpatia publicului, iar ăsta nu e puțin lucru.
ia zi matale esti in masura sa “discuti” cu un jandarm antrenat in manuirea bulanului? (si tine cont ca bulanu e mai eficac ca ciomagu … )? Si la o adica esti “buletproof”? Cam aici ajungi cu violenta…
Si apropos cum vrei sa ajungi la “o politică făcută chiar de noi, cetățenii” ?! Eu ti-as propune sa meditezi la acest aspect , s ageasesti o solutie care sa mearga si apoi sa o impartasesti public… Ca este important ca cei care protesteaza impotriva a ceva sa aiba si ceva de impus ..
Care elite? Nici macar retoric nu mai sint interesante astfel de replici, pentru ca nu fac decit sa confirme implicit conceptual-stilistica lor veche, depasita, retrograda, care a produs situatia actuala. Daca unii isi auto-spun “elite”, nici in gluma, ironic, nu trebuie sa fie confirmat acest construct de putere al lor.
Piata Universitatii 2012 NU ESTE Piata Universitatii 1990. Din lipsa de sensibilitate la prezent, deci de imaginatie pentru viitor, cadem in fundatura anacronismelor.
de curiozitate:
(1) care sînt acele drepturi politice de care au fost privați protestatarii? mă îndoiesc că e vorba de ”dreptul de a face politică”…
(2) dacă în ultimii 20 ani am trăit sub dictatură, cum s-ar descrie regimul politic dinainte de 1989?
(3) cum ar arăta un sistem / regim democratic – la fel, prin contrast cu dictatura din prezent?
(4) de ce ar trebui luați în serios protestatarii, care – dacă descifrez corect textul – nu propun nimic, nu vor nimic, și sînt mulțimiți cu exprimarea / glorificarea în spațiul public a individualității și diversității, precum și a urii față de clasa / casta politică? în sensul ăsta, ei nici măcar nu caută un interlocutor, și sînt în același timp autor, actor, și spectator într-un spectacol al absurdului. aici e locul de a cita un banc: Î) cum recunoști un nonconformist? R) arată și se comportă la fel ca orice alt nonconformist.
Nu esti la curent cu actualitatea, protestatarii au fost deja luati in serios: Arafat a fost rechemat la locul lui de munca. Intre timp agenda lor s-a largit. Ceea ce cer acum este transparenta si eficienta guvernamentala, mai multa democratie parlamentara, alegeri separate, inasprirea luptei impotriva coruptiei etcetc. Gasesti lista cu doleantele pe site.
1. Dreptul la libertatea de expresie. Au fost cazuri multiple în care protestatari paşnici însă mult mai puşin numeroşi au fost intimidaţi de către jandarmi. Cât timp nu au loc acte de violenţă, protestatarii nu fac altceva decât să-şi exercite un drept fundamental.
2. Dictatura şi libertatea sunt nuanţe. Chiar şi sub dictatură există anumite libertăţi, chiar şi într-un stat liber există aspecte ale dictaturii. Libertăţile trebuie câştigate şi se câştigă în stradă. Altfel şi se vor restricţiona tot mai multe libertăţi şi vor apărea tot mai multe aspecte ale dictaturii în locul lor.
3. În realitate nu există regim democratic ideal, ci doar nuanţe. Într-un regim democratic, legile sunt în avantajul cetăţeanului şi al binelui public, nu în avantajul grupurilor de interese şi a clasei politice. Într-o societate deschisă guvernul este responsabil şi tolerant, mecanismele politice sunt transparente şi flexibile. Libertăţile politice şi drepturile omului sunt fundamente ale societăţii deschise. O societate deschisă nu poate avea loc fără un regim democratic.
4. Pentru că sunt mulţi, sunt nemulţumiţi, deci regimul nu răspunde nevoilor celor care l-au ales. Pentru că pot genera o criză politică şi destabiliza bunul mers a lucrurilor (sunt conţtient că lucrurile nu merg tocmai grozav, însă întotdeauna se poate mult mai rău).
cel mai important lucru, mai important decat orice teorie, contrateorie sau metateorie, este SA FII ACOLO. si sa stai, nu doar sa petreci o jumatate de ora facand poze pentru facebook.
Cine sit elitele?
Chiar mai exista asa ceva in Romania?
În traducere liberă – nişte oportunişti care au pus mâna pe putere.
oamenii politici dupa cum s a vazut au pierdut increderea populatiei (marturisesc ca si eu am o scarba intensa fata de ei). deloc inexplicabil, categoria cu cea mai mare popularitate sunt expertii/tehnocratii (inclusiv detestatul pe platforma asta mugur isarescu, pare mi se cea mai populara figura din romania), dupa cum s a vazut din solidaritatea cu arafat. expertii au avantajul ca sunt oameni proUE si nu pot cataliza miscari nationaliste, raul cel mare care se poate intampla in vremuri de astea confuze de frustrari, sa apara cine stie ce haiduc mesianic gen orban. coborati pe pamant domnilor, n o mai ardeti pe principii haiducesti maximaliste. sustineti un guvern de tehnocrati, pt ca se bucura de increderea populatiei, iar bani n aveti de unde sa le dati oamenilor, tot sperante trebuie sa le dati pana una alta si ca sa le dati sperante trebuie sa le propuneti oameni in care au incredere.
n o mai ardeti cu rahaturi haiducesti de stanga, sunt frumoase dar gresite, porniti de la situatia din teren in ce se poate face.
@adrian schiop
Iar vă amăgiră galbena gutuie, dulce amăruie şi a sa surată, portocala roşcată…chiar, nu vă dumirirăţi?De cel puţin 16 ani ne cântă acelaşi refren: cei 100, deveniră 3000 de experţi democraţi Cdr-işti, iar acum avem N(e-)buni tehnocraţi într-un studiu de impact pentru lentile de contact şi epiderme jupuite…
dvs sunteti prea radicala in NU ul pe care l sustineti, imi pare rau s o spun – eu tin la tara asta si la beleaua europeana in care am intrat:)
“Strâns legat de elitismul politic este și elitismul cultural.”
Corect. De la elitele politice vin banii pentru ICR, 22, etc.
Totusi, se poate oare fara partide? Imaginati-va cum s-ar putea administra o tara altfel. Se poate fara parlament? Cine sa dea legile?
Din pacate politicienii sunt un rau necesar.
Am fost in Piata si astazi. NU am vazut lozinci de forma “Afara FMI!” , “Afara NATO!”. Alea mi-ar fi placut si mie.
Dar tot e bine daca scapam de Blonda, Chioru si Piticu pe care sa ii ia dricu’.
Nu imi place incheierea: Liiceanu este ultimul care ar avea dreptul svorbeasca despre lichele. Elk este Licheaua cu L mare. Licheaua autoproclamata “Marele Inchizitor” .
in piata se striga si pe modelul afara fmi -”niciodata nu vom fi colonie fmi”
cat despre incheierea articolului, daca te uiti mai bine, zice cam asa “cuvinte providentiale [...] pe care Gabriel Liiceanu le adresa altor lichele”. subtil, ALTOR este scris cu italice.
A împlinit recent 22 de ani. Născută din părinți traumatizți, vulnerabili, naivi, fără orizont, cu perspectivă aproximativă și neclară asupra viitorului, dar entuziaști și optimiști. Bunicii ei au fost reduși la tăcere de comuniști și abandonați de visul American, iar părinți au rămas devreme singuri și izolați de lume. Așa a venit pe lume România Frumoasă. Rămasă orfană, cu o copilărie marcată de tensiune, umilită de părinții adoptivi, ironizată și criticată mai mereu de străini, chiar dacă era doar un copil, a primit destul de târziu un loc codaș printre ceilalți elevi europeni. Adolescența i-a fost furată de șarlatani corupți, inculți, ignoranți și egoiști. Abuzată și abandonată în mod repetat, s-a trezit brusc în stradă, sărăcită, dar mai demnă ca niciodată. Stăpână pe ceea ce a învățat la școala vieții europene și din experiențele locale, a început să iasă timid în evidență. Cu trăsături fine, dar bine conturate, cu înțelepciunea dată de eșecurile din copilărie și adolscență, România Frumoasă s-a maturizat. Se exprimă răspicat, dar știe să se ferească de agresivitate. Respinge orice formă de viitor alături de cei care i-au marcat trecutul, dar nu uită să atragă atenția celor care o curtează că nu acceptă căsătorii scurte, doar din interes politic sau financiar. Știe că e frumoasă și inteligentă, își cunoaște atuurile și nu vrea să se vândă nimănui. Cu toate acestea, e amabilă, primitoare și deschisă spre comunicare și dialog. Acceptă sfaturi de la bătrâni, dar se simte bine printre tineri civilizați și caută să acumuleze valori conturându-și identitatea. Îi respectă pe republicanii care pun accent pe seriozitatea instituțiilor, dar nu mai refuză din moft infantil o eventuală alternativă de a redeveni regină, asta dacă dragostea dintre ea și rege se dovedi a fi una adevărată. România Frumoasă e încă în stradă, dar știe că era mai rușinată pe vremea când stătea închisă, izolată, fără să își exprime sentimentele, părerile și dorințele. E în stradă, dar nu e goală, așa cum e președintele ei. E în stradă, dar e admirată de români de toate categoriile – tineri, bătrâni, salariați și șomeri, intelectual, muncitori, țărani, bugetari sau mediu de afaceri, analiști autohtoni sau turiști străini, simpatizanți republicani sau monarhiști. România Frumoasă e din ce în ce mai respectată. Crescută într-o societate polarizată, timp de peste 20 de ani, Frumoasa Românie reușește să adune astăzi la un loc toate speranțele pierdute ale românilor. O face original, cu personalitate, într-un moment în care nimeni nu se mai aștepta la asta.
România din stradă e frumoasă, inteligentă și demnă. Nu cerșește ajutorul nimănui și nu jignește pe nimeni dintre cei care nu o plac, dar nu respinge nicio formă de simpatie, susținere sau încurajare. Merită susținută și ne putem mândri cu ea!
HAI ROMÂNIA FRUMOASĂ!
Alte compuneri mai ai?
Ce n-am inteles eu e chestia cu “multimea”. Care multime e in strada. In Bucuresti , cel putin, cu jandarmi si reporteri cu tot faci 1000. Si in afara de un tip cu o pancarta cu o cerere de bun-simt (vrem spitale, nu catedrale) restul vor sa li se dea.
Vreau si io un Porche!
Foarte interesant articolul in special pentru ca reda fidel atmosfera in care s-au realizat protestele, aceasta atmosfera fiind definita in special de limitele la care acest guvern in frunte cu presedintele au ajuns. Executivul este cu totul epuizat, mai departe de atat nu poate merge chiar daca prea departe nici nu a ajuns de fapt pentru ca “reformele” facute nu prea dau semne pozitive in realitatea de zi cu zi. Boc este pur si simplu uzat de guvernare, Basescu este din ce in ce mai nervos, orice contrariere il exaspereaza, dovada iesirea impotriva lui Arafat (se poate vedea foarte usor contrastul dintre starea de enervare a lui Basescu si calmul imperturbabil al lui Arafat) Situatia internationala nu faciliteaza deloc situatia.
Sa speram ca treptat, cei care manifesta in diverse orase, vor ajunge sa promoveze si ruperea actualului monopol politic prin cereri privind modificarea legii partidelor, a pragului pentru intrarea in parlament, etc.
@Horia Patrascu
Citînd cu placere textul dmv si concluzia sa, imi revine în minte ce mi se pare evident: acest apel càtre lichele din partea lui Liiceanu a fost demonstrat cu timpul de fapt un apel càtre el însusi… Si cum se zice în francezà: en vieillissant on devient ce que l’on est véritablement… In cazul lui Liiceanu devenirea lui fiinta sà (hai sà reluam expresia lui Noica pe care Liiceanu l-a tradat asa de mult) este devenirea într-un liichelism ordinar care este ni mai mult nici mai putin arogant decît cel al aparatichilor ceausisti….
Tin sà và reamîntesc cà Liiceanu rostea un discurs laudativ la adresa guvernul lui Ceausescu în septembrie 1986 la Congres international studiilor române tinut la Avignon si organizat de Sorin Alexandrescu a propo de mina libera datà de ministru culturi pentru publicatia volumul lui Heidegger (tip de texte deja publicate de zeci de ani de zile si mai mult în Ungaria comunistà)… este în România un alt martor a acestui splendid discurs a mastrului filozof, este vorba de profesor Michaël Shafir….
Cel mai tare m-a indignat, in acel “Apel” din 1990, faptul ca vorbea la plural. El vorbea in numele celor buni si curati si ii afurisea la gramada pe xeilalti, cei rai. Voia sa il beleasca nu numai pe Lenin, ci sa ii faca proces si lui Marx. De atunci l-am dispretuit. Invitatia lui “Mai taceti dracului din gura si atunci poate ca va vom iubi” (haha) era foarte clar “ia sculati-va voi, ca sa ma asez eu”. Si imi aduc aminte ca l-a persecutat si pe Cazan, un filosof care tinea sa ramina de stinga . Cu acest individ nu s-a putut dialoga niciodata: el era apodictic.
Exista vreo ‘inregistrare’ a acestui discurs al lui Liiceanu despre care faceti vorbire? Desigur, alta decat cea pe suport neuronal, care, dupa cum stim, mai da si rateuri. Un astfel de ‘document’ trebuie sa iasa la lumina.
Nu ştiu dacă era, atunci, cineva pe lume, dintre vorbitorii de acum… Fără să-i iau apărarea lui Liiceanu, vă spun că ianuarie-februarie ’90 au fost două luni în care turme de activişti, colaboraţionişti şi – da – lichele invadaseră media românească cu aderenţe la lumina nemuritoare a democraţiei. Erau în fruntea bucatelor democratice, luptau pentru propăşire şi libertate! Aţi fi preferat linşarea, ca-n Franţa? După douăzeci de ani poate vi s-o părea caraghios, dar a fost cel mai paşnic şi neagresiv apel. Sigur că, în lumina de azi, în care GL pare un patron de succes, s-ar putea sugera ca apelul să se întoarcă împotriva lui. Dar cînd a fost scris, vă asigur, GL nu avea nimic să-şi reproşeze.
Bun articol….pacat ca au trecut 20 de ani si inca latram ca niste caini la luna. si asa o sa fie mereu. De ce? suntem slab educati si ne pierdem cultura pe zii ce trece. Sa fim sinceri si sa nu criticam doar politicu (sunt apolitic si urasc politicieni putini intra pentru mine in criteriile de caracterizare a unui “om” restu aniamle) dar politicieni sunt alesi de noi si sunt oglinda societati in care traim …tot poporu la un loc reprezinta statu roman iar ei reprezinta poporu roman … deci sa fim sinceri …marea majoritate a romanului e la fel de incult ca un politician chiar daca stie ce vrea. NU condamn! din punctu meu de vedere SARACIA! ne omoara mai ”eficient” decat orice , cand nu de`abia ai bani de o paine si pastile …normal ca o carte e ultimu lucru care te gandesti! si sa fiu din nou politic…..a fost altu mai nenoroci ca si basescu si toti la un loc si ala e Ion Iliescu care nu a miscat un deget in binele tari si o avut timp. Sunt multe de zis ….si mai multe de facut!
“Atunci când vedem chipuri noi aflăm că sunt fiii voștri, fiicele voastre, soțiile voastre, nepoatele și nepoții voștri. ” Adica fii sefilor nostri sunt sefii fiilor nostri. Hm! Strasnic tachineaza politicieni astia cand sunt magnetizati (de putere). Inteleg ca atitudinea lor este dispret fata de cei din Piata pentru ca pe toata tara sunt pina in 1%, adica irelevant de putini pentru o democratie. Eu ma intreb daca ei asteapta sa fie 51% in strada, adica procentual relevant pentru democratie? Si atunci vor parasi puterea? Pai atunci situatia ar fi foarte grava. In ultimele zile am avut impresia ca criteriu asta numeric cantitativ e cam abstract. Nu ca nu ar fi bun pentru democratie dar nu cred ca totusi democratia se bazeaza doar pe abstractia asta cantitativa. Mi se pare ca ar mai trebui ceva da nu stiu ce. Cred ca democratia ma inseamna si putina atitudine de calitate mai buna a conducatorilor fata de electorat si, cine stie, poate chiar multe alte chestii. Baietii au luat totusi niste masuri sub impulsul celor din piata desi nu ar recunoaste o in ruptul capului. Presele straine – din tari occidentale, adica democratice – cam scriu critic despre conducatorii actuali. Adica uite ca nici aia nu opereza doar cu abstractia cantitativ numerica a lui 51%, ca o componenta unica a democratiei.
“Celor care încă își imaginează că clasa politică este o realitate trebuie să le spunem că nu este o realitate, ci un concept și că acest concept” – un singur coment-continuare:..și că acest concept are o extensiune vida.