Populismul economic e rău. Populismul naționalist e foarte bun și verificat. Elite studenţeşti din străinătate şi alte perdele de fum

Liga studentilor romani din străinatate a făcut o gală în Casa Poporului cu premii pentru extraordinarii tineri români care au studiat în afară. Au fost şi invitaţi de seamă, Blaga sau Băsescu (e o simbolistică politică aparte faptul că au apărut împreună, doi inamici mocniţi care au s-au fotografiat împreună).

De ce un eveniment leșinat care evocă feerii tineresc-popular-naţionale a devenit aşa de important? Pentru ca el anunţă oficial noul populism: naţionalismul pur şi dur, de tradiţie. Revendicările anunţate de conducerea respectivei ligi merg mai ales către paradigma paşoptistă. Echivalenţele mai mult sau mai puţin subtile între boierii tineri bonjurişti şi românii tineri cu studii în străinătate sînt cel puţin ridicole. Retorica lor bate mai curînd spre naţionalism interbelic sau ceauşist decît spre discursuri de secol XIX.

Acest eveniment e parte dintr-o campanie sau, mai corect, să-i spunem trend (adică nu neapărat controlat, cît expandat). Totul a început anul trecut cu ameninţările puterii (naţionale sau europene, Merkel fiind declanşatorul) la adresa unui „populism periculos” care ar putea bîntui Europa. Este vorba de un populism economic, unul care ne-ar putea smulge din drumul nostru „european”. În schimb, populismul naţionalist, e bun, e singura reţetă pe care o ştim.

Orice criză creează un vid teribil de mesaj, de conţinut, de proiect. Fiecare îl umple cum poate. Ungurii l-au umplut cu o constituţie care a aruncat şi mai multă confuzie. De exemplu, ministrul de externe al României, Baconschi, a reţinut cu entuziasm ce-i trebuia din proiectul lui Orban: că l-au pus pe Dumnezeu în Constituţie. Pînă la urmă, răspunsul identitar naţional e cel mai simplu şi verificat. Vestul ca de obicei critică ipocrit în timp ce închide graniţe, expulzează cetăţeni europeni, fac discriminări între membrii UE cu legea în mînă. Răspunsul naţionalist e perdeaua de fum preferată: cetăţenii gem economic, noi le răspundem simbolic, religios etc. O să vă miraţi, tăierea salariilor merge perfect mînă în mînă cu poveşti despre o Românie mai puternică, mai verde, mai intransigentă.

România nu e departe de acest răspuns naţionalist, e doar puţin întîrziată, dar va recupera electoral. Imediat după începerea celui de-al doilea mandat, din cabinetul lui Traian Băsescu au început să răzbată teme patriotice. Asta în paralel cu un discurs foarte dur anti-săraci, anti-leneş, anti-români-tipici. Îmi veţi spune: cum poţi să spui că este e naţionalism cînd Băsescu vrea Statele Unite ale Europei şi vrea monedă unică? Aici e secretul, doar nu aţi auzit prima oară acum că România interbelică e considerată de mulţi cea mai „europeană” perioadă din istorie şi altele asemenea. Un naţionalism adevărat trebuie să elimine uscăturile. Naţionalismul de tip nou, americanizat puţin, elimină tot ce e în plus, ce e slab, ce e neadaptat. Clişeele din propaganda UE servesc perfect într-un discurs de lider-tătuc care vrea să-şi cureţe naţia de uscături.

Nu e întîmplător că acest discurs vine tocmai din exterior, este noua sevă de autoritate pe care şi-o extrage preşedintele ţării care se vrea autoritar cu o popularitate în sondaje de vreo 20% în interior.

Liga Studenţilor Români din Străinătate, Noua Republică şi alte invenţii nu au vreo şansă reală electorală, nu agită mase. Dar fac ceva mai important, lansează temele electorale sau mai curînd sentimente electorale. Ele au acelaşi rol pe care l-au avut cu ani în urmă comisiile de comandare a comunismului care înfierau de fapt adversarii moguli ca urmaşi ai sistemului ceauşist. Raportul lui Tismăneanu nu a avut cine ştie ce ecou printre alegători. Dar tema anticomunistă s-a regăsit puternic în discursul electoral. Mai nou, România civilizată şi normală pregăteşte război cu România profundă, aia afectată de racile comuniste, asistenţiale, România care „nu vrea să muncească”, manelistă etc. Teze retrograde, primitive, nu vin întîmplător şi de la românii din străinătate. Programul studenţilor din străinătate (desfiinţat scurt şi definitiv în articolele lui Ciprian Şiulea) este un mare semn de neadaptare acolo – în loc să recunoşti că nu e mare lucru interesant de făcut în Vest, că majoritatea românilor îşi irosesc pregătirea în joburi de mare uzură şi fără viitor, că plecarea e fundamental o chestiune supravieţuire, nu de împlinire,  mai bine te pretinzi un mare specialist şi începi să pretinzi statut privilegiat în ţară. Ministerul de Externe a avut o singură preocupare: stimularea unei pretinse „schimbări la faţă” nu de sus în jos, ci din exterior înspre interior.

Vasile Blaga a ţinut un discurs sentimental la gala LSRS, despre discuţii familiale cu băiatul său plecat la studii în străinătate şi care n-ar vrea să se întoarcă acasă. Dar dacă se întoarce acasă şi îi dă tata ceva de lucru (cum l-a ajutat şi pe ginerele său cu ceva contracte de pază privată la instituţii de stat, pe cînd era la Interne) e mai util ţării acel băiat bine pregătit? Traian Băsescu a anunţat chiar posturi de consilier pentru tineri eminenţi întorşi.  Dar a mai spus ceva interesant – a tras de urechi o anumită parte a societăţii civile care l-a susţinut şi acum nu-l mai susţine. De aceea a îmbrăţişat complet aripa Baconschi, lăsînd-o mai moale cu aripa GDS – Tismăneanu.

Cu o zi înainte de gala LSRS, TVR difuza un material ciudat realizat de Monica Ghiurco, despre ameninţarea exterioară la adresa României, despre cum ruşii au vrut şi vor să dezintegreze România şi toate celelalte ameninţări tradiţionale (puteţi vedea aici). Teme naţionaliste şi neo-elitiste de diverse culori prezentate în numai cîteva zile de postul public. E ceva pus la cale, concertat? Ar fi o naivitate teribilă să credem asta. Ligile de studenţi străini cu idei interbelice, noile republici, documentare despre esenţa românească şi altele asemenea apar firesc ca o întoarcere la cea mai facilă soluţie: cînd nu mai poţi să te susţii, cînd nu mai ai argumente anticriză, cînd nu mai ai bani, conservi puterea prin metode ştiute şi verificate.

Jocul cu exteriorul, cu ce spun comisiile şi fondurile internaţionale, cu obsesia anticorupţie care pare toată stocată în Est, în timp ce în Vest stă mult mai nobilă civilizaţie financiară, nu e nou. Toate abuzurile se fac în numele instanţelor exterioare, mult mai credibile decît propriile forme de consultare, dezbatere. În fond e şi dilema pe care G.M.Tamas o expunea recent (aici), cu o Europă care pare anti-Orban, dar care vrea fundamental cam acelaşi lucru:

Aşa cum prim-ministrul atacă obsesiv venitul fără muncă, aşa cum insistă fără încetare pentru a  dezmembra sistemul de alocaţii sociale, aşa cum îşi continuă demagogia întunecată împotriva subvenţionării – deoarece el a fost cel care a suspendat alocaţiile de şomaj, care a atacat pensiile, care a distrus sistemul de sănătate, şi care a restabilit aproape pe furiş sistemul de asigurări de sănătate private, într-un mod şi mai radical decât predecesorii săi neo-liberali [guvernul de stânga al lui Ferenc Gyurcsány] care visau să o facă, dar ale căror proiecte au fost împiedicate de către sindicate, la vremea respectivă sprijinite de Viktor Orbàn. Deci, nu există nicio divergenţă între guvernul lui Viktor Orbàn şi UE/FMI.

Orice formă de susţinere a unor proiecte împotriva legilor neoliberale a ajuns populism economic. Dacă spui că băncile sau companii private cu privilegii uriaşe date de stat lucrează împotriva cetăţenilor, atunci comiţi populism economic. Populismul naţionalist este în schimb la mare modă. Şi uite aşa o sindrofie cu studenţi români din străinătate ajunge să ocupe mai mult spaţiu decît dezbateri pe marginea privatizării sănătăţii. Cum scuturăm populismul local elitist-naţionalist şi globalizant (da!), cum îl rupem de legitimările pe care şi le ia de la măreţele instanţe vestice ale democraţiei şi civilizaţiei? Aici e marea bătălie. Încă o dată stînga estică e într-o situaţie fără ieşire, o dilemă care a mai marginalizat-o şi a mai deformat-o îngrozitor de cîteva ori de-a lungul istoriei.

Slide: Ciprian Mureșan – Sînge românesc