Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă (II)

(Partea I-a aici)

Avem nevoie urgentă de o teorie revoluţionară explicită adecvată epocii în care trăim. Propun o teorie „co-revoluţionară” derivată dintr-o înţelegere a perspectivei lui Marx asupra evoluţiei capitalismului din feudalism. În cadrul corpului politic al capitalismului văzut ca un ansamblu, sau un agregat de activităţi și practici, schimbarea socială se produce prin desfășurarea dialectică a relaţiilor dintre șapte momente:

a)    Formele tehnologice și organizaţionale de producţie, schimb și consum

b)    Relaţia cu natura

c)    Relaţiile sociale dintre indivizi

d)    Concepţii asupra lumii, de la tipuri de cunoaștere, până la perspective culturale și credinţe

e)    Procese de muncă și producţie a unor bunuri, geografii, servicii sau afecte specifice

f)     Configuraţii legale, instituţionale, guvernamentale

g)    Viaţa cotidiană care stă la baza reproducţiei sociale

Fiecare dintre aceste momente are o dinamică internă și e marcat de tensiuni și conflicte intestine (gândiţi-vă doar la concepţiile asupra lumii), dar toate sunt co-dependente și co-evoluează unul în raport cu celălalt. Tranziţia către capitalism a implicat o mișcare transversală și interdependentă de-a lungul tuturor celor șapte momente. Noile tehnologii și practici n-ar fi putut fi identificate în absenţa unor noi concepţii asupra lumii (inclusiv asupra relaţiei cu natura și a relaţiilor sociale). Teoreticienii obișnuiesc să se raporteze doar la unul dintre aceste momente, considerându-l cauza principală a tuturor schimbărilor. Avem determiniști tehnologici (Tom Friedman), determiniști ecologici (Jarad Diamond), determiniști ai vieţii cotidiene (Paul Hawkin), determiniști ai relaţiilor și proceselor de muncă (autonomiștii), instituţionaliști, ș.a.m.d. Și toţi greșesc. Mișcarea dialectică de-a lungul tuturor acestor momente este cea care contează cu adevărat, chiar dacă evoluţiile din cadrul ei sunt inegale.

Când capitalismul însuși trece printr-una dintre fazele sale de reînnoire, o face tocmai co-evoluând toate aceste momente, nu fără tensiuni, zbateri și contradicţii, desigur. Gândiţi-vă, însă, la cum erau configurate aceste șapte momente în preajma anului 1970, în momentul ascensiunii la putere a neoliberalilor, iar apoi, uitaţi-vă la structura lor prezentă și veţi constata că toate s-au schimbat în moduri ce redefinesc caracteristicile operative ale capitalismului văzut ca o totalitate non-hegeliană.

O mișcare politică anti-capitalistă poate începe de oriunde (de la procesele de muncă, de la mentalităţi și perspective asupra lumii, regândind raporturile noastre cu natura, sau relaţiile sociale, de la crearea unor tehnologii și structuri organizaţionale revoluţionare, de la viaţa cotidiană, sau prin încercarea de a reforma structurile administrative și instituţionale, inclusiv printr-o reconfigurare a puterilor statale). Secretul este să menţii curentul politic în mișcare, făcându-l să treacă de la un moment la celălalt, astfel încât acestea să se potenţeze reciproc. Așa a apărut capitalismul din feudalism și așa trebuie să apară și o mișcare radical diferită, numită comunism, socialism, sau oricum altcumva, din capitalismul actual. Precedentele încercări de a crea o alternativă comunistă sau socialistă au eșuat fatal în a menţine vie dialectica dintre diferitele momente, dovedindu-se incapabile să gestioneze imprevizibilul și incertitudinile relaţiilor dialectice dintre ele. Capitalismul a supravieţuit tocmai pentru că a știut să păstreze în mișcare relaţia dialectică dintre momente, îmbrăţișând într-o manieră constructivă inevitabilele tensiuni și crize apărute pe parcurs.

Firește că schimbarea se naște dintr-o stare de lucruri existentă și trebuie să valorifice posibilităţile imanente acesteia. Din moment ce starea de lucruri existentă variază considerabil din Nepal, până la coastele pacifice ale Boliviei, de la orașe dezindustrializate cum este Michiganul, la înfloritoare metropole ca Mumbai, sau Shanghai, sau la centre financiare serios afectate, dar în niciun caz distruse precum New York-ul, sau Londra, toate tipurile de experimente de schimbare socială, în diverse locuri și de diverse dimensiuni, sunt nu doar probabile ci și revelatoare ca modalităţi de a face posibilă (sau nu) o altă lume. Și, de fiecare dată, un alt aspect al situaţiei existente va părea să fie cheia unui viitor politic diferit. Cu toate acestea, prima regulă a unei mișcări anti-capitaliste mondiale trebuie să fie: nu te baza niciodată pe dinamica unui singur moment fără să ajustezi cu grijă modul în care aceasta le influenţează pe toate celelalte.

În actuala configuraţie a relaţiilor dintre diferitele momente se conturează deja un număr de posibilităţi  fezabile. Eventuale intervenţii politice strategice corelate în interiorul acestor sfere ar putea face ca ordinea socială să se dezvolte într-o cu totul altă direcţie.  La nivel local, cârmuitorii iscusiţi și instituţiile progresiste asta au și făcut dintotdeauna, așa că nu există niciun motiv pentru a crede că a acţiona în acest fel ar ţine de domeniul fantasticului, sau al utopiei. Stânga trebuie să încerce să construiască alianţe între cei care lucrează în aceste sfere distincte. O mișcare anti-capitalistă trebuie să fie mult mai cuprinzătoare decât niște simple grupuri care se mobilizează asupra unor chestiuni privitoare la relaţiile sociale, sau la viaţa cotidiană. Animozităţile tradiţionale dintre cei cu expertiză tehnică, știinţifică și administrativă, spre exemplu, și oamenii de pe teren, care animă mișcările sociale, trebuie să fie dezbătute și depășite. Astăzi, în mișcarea ce luptă împotriva schimbărilor climatice, avem la îndemână un exemplu  revelator al modului în care ar putea funcţiona astfel de alianţe.

În cazul de faţă, punctul de plecare este relaţia cu natura, dar toată lumea e conștientă de faptul că ceva trebuie să cedeze în toate celelalte momente și, chiar dacă o politică himerică vrea să vadă soluţia ca fiind una pur tehnologică, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai evident că structurile instituţionale,concepţiile mentale, procesele de producţie, relaţiile sociale și stilul de viaţă trebuie să fie la rândul lor implicate. Iar toate acestea înseamnă o mișcare capabilă să restructureze societatea capitalistă în întregul ei și să conteste legea de creștere ce stă, din capul locului, la baza problemei.

Cu toate acestea, în orice mișcare de tranziţie trebuie să existe câteva obiective comune, asupra cărora participanţii să fi ajuns, în prealabil, la un oarecare consens. Câteva principii directoare pot fi stabilite. Printre acestea, s-ar putea afla (și le enumăr tocmai pentru a le supune dezbaterii) respectul faţă de natură, egalitarismul radical în relaţiile sociale, aranjamente instituţionale bazate pe o formă sau alta de interes și proprietate comună, proceduri administrative democratice (spre deosebire de escrocheriile monetare existente), procese de muncă organizate de producătorii direcţi, viaţa cotidiană ca explorare a unor noi tipuri de relaţii sociale și maniere de a trăi, concepţii mentale axate pe împlinirea de sine și inovaţii tehnologice și organizaţionale orientate către urmărirea binelui comun și nu către sprijinirea puterii militare, a supravegherii și a lăcomiei corporatiste. Acestea ar putea fi punctele co-revoluţionare către care ar putea converge și de la care ar putea porni acţiunea socială. Firește că sunt utopice! Și ce dacă! Nu ne putem permite să nu fim astfel.

Permiteţi-mi să detaliez un aspect al problemei cu care mă confrunt la locul meu de muncă. Ideile au consecinţe, iar ideile false au consecinţe devastatoare. Politicile eșuate, bazate pe o gândire economică greșită, au jucat un rol crucial atât în perioada premergătoare dezastrului din anii ’30, cât și în aparenta incapacitate de găsire a unor soluţii salvatoare. Cu toate că nici acum nu există un acord între istorici și economiști asupra politicilor care au eșuat atunci, de multă vreme, se acceptă faptul că structura de cunoștere prin intermediul căreia a fost înţeleasă criza trebuia să fie revoluţionată. Keynes și colegii săi și-au asumat această sarcină. Pe la jumătatea anilor ’70, a devenit, însă, evident că politicile keynesiene nu mai funcţionau, cel puţin nu în felul în care erau aplicate, fapt ce a prilejuit înlocuirea gândirii macro-economice keynesiene cu monetarismul, economia ofertei și (minunatele) modele matematice micro-economice  ale comportamentelor de piaţă. Monetarismul și mai îngustul cadru teoretic neoliberal ce au prevalat după 1980 sunt acum puse sub semnul întrebării. De fapt, ele au eșuat lamentabil.

Avem nevoie de noi concepţii prin intermediul cărora să înţelegem lumea. Ţinând cont de suspiciunea sociologică și intelectuală cu care sunt privite atât producţia de cunoaștere, cât și, la un nivel mai general, dar la fel de important, diseminarea ei, care ar putea fi acestea și cine le-ar putea produce? Profund înrădăcinatele concepţii asociate teoriilor neoliberale, neoliberalizarea și corporativizarea universităţilor și a presei au jucat un rol deloc neglijabil în crearea actualei crize. Întreaga chestiune a găsirii unor soluţii pentru problemele sistemului financiar, sectorului bancar, a relaţiei dintre stat și finanţe și a puterii dreptului la proprietate privată nu poate fi abordată fără a ieși din limitele gândirii convenţionale. Iar asta va necesita o adevărată revoluţie în gândire, începând de la universităţi, până la guvern și media, dar și în cadrul instituţiilor financiare însele.

Deși n-avea nicio apetenţă pentru idealismul filozofic, Karl Marx susţinea că ideile reprezintă o forţă materială în istorie. În fond, concepţiile mentale constituie unul dintre cele șapte momente ale teoriei sale a schimbării co-revoluţionare. Prin urmare, evoluţiile autonome și conflictele interne care duc la preeminenţa uneia sau alteia dintre aceste concepţii au un important rol istoric de jucat. Acesta a și fost motivul pentru care Marx (alături de Engels) a scris Manifestul partidului comunist, Capitalul și nenumărate alte lucrări ce oferă o critică sistematică, chiar dacă incompletă, a capitalismului și a predispoziţiei sale pentru crize. Însă, după cum tot Marx a insistat, abia atunci când aceste idei critice vor fi transplantate în câmpul aranjamentelor instituţionale, formelor organizaţionale, sistemelor de producţie, vieţii cotidiene, relaţiilor sociale, tehnologiilor și relaţiilor cu natura vor reuși să schimbe cu adevărat lumea.

De vreme ce scopul lui Marx nu era doar acela de a înţelege lumea, ci de a o schimba, ideile sale trebuiau formulate cu o anume intenţie revoluţionară. Ceea ce le-a poziţionat, în mod inevitabil, într-un conflict cu moduri de gândire mai puţin contondente și mai utile clasei dominante. Faptul că ideile contestatare ale lui Marx au fost, mai ales în ultimii ani, ţinta unor excluderi și reprimări repetate (ca să nu mai vorbim de falsificări, sau de cenzură) ne fac să bănuim că ar fi prea periculoase pentru clasele dominante pentru a fi tolerate. Deși Keynes a recunoscut în repetate rânduri că nu-l citise niciodată pe Marx, pe parcursul anilor  ’30 a fost înconjurat și influenţat de nenumăraţi oameni (asemenea colegei sale, economistei Joan Robinson) care o făcuseră. Cu toate că mulţi dintre aceștia au obiectat viguros împotriva conceptelor sale fundamentale și a structurii dialectice a raţionamentelor sale, erau pe deplin conștienţi și profund afectaţi de unele dintre concluziile sale mai vizionare. Cred că putem afirma, fără a fi departe de adevăr, că revoluţia teoretică keynesiană nu s-ar fi putut realiza fără prezenţa subversivă a lui Marx în fundal.

Problema timpurilor noastre este că majoritatea oamenilor habar nu au cine a fost Keynes și ce a reprezentat el, iar despre Marx nu știu mai nimic. Reprimarea curentelor de gândire radicale și critice, sau mai exact, încorsetarea radicalismului în cadrul strict al multiculturalismului, politicilor identitare și alegerii culturale, creează o situaţie lamentabilă nu doar în mediul academic, ci și dincolo de graniţele acestuia, nu foarte diferită, în principiu, de cea în care suntem nevoiţi să le cerem bancherilor care au produs această catastrofă să o remedieze, folosind aceleași unelte care i-au dat naștere. Faptul că ideile postmoderne și poststructuraliste ce exaltă particularul în dauna unei perspective mai largi asupra lucrurilor se bucură de o largă adeziune nu e nici el de ajutor.  Firește că localul și particularul sunt de importanţă vitală, iar teoriile care nu pot ţine seama de diferenţele geografice, spre exemplu, sunt mai mult decât inutile. Dar când acest fapt este folosit pentru a exclude orice perspectivă mai largă decât cea a unei politici parohiale, trădarea intelectualilor și invalidarea rolului lor tradiţional sunt absolute.

Actualele colectivităţi de academicieni, intelectuali și experţi în știinţele sociale și umanioare sunt, în general, prost echipate pentru a-și asuma sarcina colectivă de a ne revoluţiona structurile de cunoaștere. De fapt, ele au fost profund implicate în construirea noilor sisteme neoliberale de guvernare, ce favorizează politicile tehnocratice și autoritare, eludând chestiunile legate de legitimitate și democraţie. Puţini sunt cei care par predispuși la o reflecţie auto-critică autentică. Universităţile continuă să promoveze aceleași cursuri futile de economie neoclasică sau teoria alegerii raţionale, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar mult-lăudatele școli de afaceri nu fac altceva decât să mai adauge unul-două cursuri de etica afacerilor, sau să ne înveţe cum să profităm de pe urma falimentului altora. În fond, criza e un rezultat al lăcomiei umane, iar în privinţa ei, nu putem face nimic!

Actuala structură de cunoaștere este în mod evident disfuncţională și ilegitimă. Singura noastră speranţă este ca o nouă generaţie de studenţi deschiși la minte(în cel mai larg sens cu putinţă, al tuturor celor preocupaţi să cunoască lumea) să o și perceapă ca atare, insistând să o schimbe. Asta s-a întâmplat în anii ’60. De-a lungul timpului, au existat și alte momente critice în care diverse mișcări studenţești, recunoscând discrepanţa dintre ceea ce se întâmpla în lume și ceea ce li se propovăduia la școală și în presă, s-au arătat dispuse să facă ceva în această privinţă. Din Teheran până la Atena și în multe dintre campusurile universitare ale Europei există deja semne ale apariţiei unor astfel de mișcări. Ce va face noua generaţie de studenţi chinezi trebuie să fie unul dintre subiectele de îngrijorare în culisele puterii de la Beijing.

În ciuda incertitudinilor și problemelor sale inerente, o mișcare revoluţionară tânără, condusă de studenţi, este o condiţie necesară, dar nu și suficientă, pentru o revoluţie conceptuală care ne-ar putea oferi o soluţie mai raţională la actuala problemă a creșterii continue.

La un nivel mai general, ce s-ar întâmpla dacă o cuprinzătoare alianţă a celor alienaţi, nemulţumiţi și lipsiţi de mijloace ar pune bazele unei mișcări anti-capitaliste? Imaginea tuturor acestor oameni ridicându-se pretutindeni și obţinându-și locul meritat în viaţa politică, socială și economică este cu-adevărat tulburătoare. Ea ne-ar ajuta, de asemenea, să ne concentrăm asupra eventualelor lor cereri și a modului în care am putea să le soluţionăm.

Transformările revoluţionare nu pot fi duse la îndeplinire fără să ne schimbăm măcar ideile, abandonând credinţe și prejudecăţi dragi nouă, renunţând la diverse plăceri și drepturi, supunându-ne unui nou regim de viaţă, adoptând alte roluri sociale și politice, redistribuindu-ne drepturile, datoriile și responsabilităţile, și modificându-ne comportamentul pentru a ne conforma mai bine voinţei și nevoilor colective. Lumea din jur – geografiile noastre – trebuie să fie radical remodelată, la fel și relaţiile sociale, raportul cu natura și toate celelalte momente din procesul co-revoluţionar.  Într-un fel, e de înţeles de ce unii preferă o politică a negării uneia în care s-ar confrunta activ cu toate aceste probleme.

Ar fi reconfortant să credem că toate acestea ar putea fi realizate pașnic și benevol, că am fi dispuși să ne deposedăm singuri, să ne lipsim de tot ceea ce stă în calea creării unei ordini sociale mai juste, mai echitabile. Dar dacă am face-o, dacă ne-am imagina că n-ar fi nevoie de luptă, chiar de violenţă, ne-am fura singuri căciula de pe cap. După cum a zis odată Marx, capitalismul a venit pe lume într-o baie de sânge și foc. Deși s-ar putea să ne dovedim mai pricepuţi în a scăpa din ghearele lui decât am fost în a ne lăsa vrăjiţi de el, sunt foarte puţine șanse să pășim fluierând în ţinutul făgăduinţei.

În cadrul stângii, există mai multe curente de gândire conflictuale cu privire la cum am putea soluţiona problemele care ne stau acum înainte. În primul rând, avem de-a face cu obișnuitul sectarism născut din istoria acţiunii radicale și diversele articulări ale teoriilor politice de stânga. În mod curios, stânga pare să fie singurul loc care să nu fi fost cuprins în totalitate de amnezie (rupturile din anii 1870, dintre anarhiști și marxisţi, cele dintre troţkiști, maoiști și comuniștii ortodocși, între adepţii centralizării, care doresc să ia frâiele statului în mâini și anti-etatiștii autonomiști și anarhiști). Uneori, însă, disputele sunt atât de aprige și înveninate, încât îţi vine să-ţi zici că puţină amnezie n-ar strica.  Dincolo de aceste secte revoluţionare și facţiuni politice tradiţionale, de la jumătatea anilor ’70 încoace, întregul câmp al acţiunii politice a suferit o transformare radicală. Terenul luptei, dar și al posibilităţilor politice, s-a schimbat atât din punct de vedere geografic, cât și organizaţional.

Acum există un mare număr de organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri) al căror rol politic de-abia dacă era vizibil înainte de mijlocul anilor ’70. Finanţate atât de stat cât și de investitori privaţi, populate adesea de gânditori și activiști idealiști (ele constituie un vast program de angajare) și axate, în cea mai mare parte, pe câte o problemă specifică (mediu, sărăcie, drepturile femeii, lupta împotriva sclaviei și a traficului de fiinţe umane, etc.) ele se abţin de la o politică făţiș anti-capitalistă, chiar și atunci când îmbrăţișează cauze și idei dintre cele mai progresiste. În unele cazuri, însă, sunt asumat neoliberale, implicându-se în privatizarea funcţiilor asistenţiale ale statului, sau încurajând reforme instituţionale pentru integrarea pe piaţă a unor segmente marginalizate ale populaţiei (schemele de microcreditare pentru grupurile cu venituri reduse sunt un exemplu clasic al acestui tip de activităţi).

Deși există mulţi activiști radicali de bună credinţă în această lume a ONG-urilor, munca lor este cel mult una ameliorativă. Per ansamblu, palmaresul lor e destul de inegal, dar în anumite domenii, cum ar fi drepturile femeilor, sănătatea, sau conservarea  mediului, sunt pe deplin îndreptăţiţi să susţină că au adus contribuţii majore la progresul umanităţii. Cu toate acestea, o schimbare revoluţionară prin intermediul ONG-urilor este imposibilă, căci sunt mult prea limitate de vederile politice ale sponsorilor lor. Ca atare, chiar dacă, prin sprijinirea activităţilor și mișcărilor locale, ele contribuie la deschiderea unor spaţii în care alternativele anti-capitaliste devin posibile, înlesnind chiar experimentarea cu acestea, nu fac nimic pentru a împiedica resorbţia acestor alternative în practica capitalistă dominantă: ba chiar o încurajează. În prezent, puterea colectivă a ONG-urilor este cel mai bine reflectată de rolul dominant pe care îl joacă în cadrul Forumului Social Mondial, unde s-au concentrat, pe parcursul ultimilor zece ani, majoritatea încercărilor de articulare a unei mișcări pentru dreptate mondiale și a unei alternative globale la neoliberalism.

Ce-a de-a doua mare aripă opoziţională e constituită din organizaţiile anarhiste, autonomiste și comunitariste ce refuză finanţarea externă, în ciuda faptului că unele dintre ele dispun de o bază instituţională alternativă (cum este biserica catolică, cu iniţiativele sale „la baza comunităţii” din America Latină, sau susţinerea financiară acordată de către biserică mobilizării politice în inima orașelor nord-americane). Acest grup e departe de a fi omogen (și într-adevăr, disputele dintre facţiuni sunt acerbe, cum e cea care-i opune pe anarhiștii sociali celor pe care cu ironie îi numesc  anarhiști „ai stilului de viaţă”). Toate împărtășesc, însă, o antipatie faţă de negocierile cu puterea statală, punând același accent pe societatea civilă ca sferă a schimbării. Auto-organizarea puterii indivizilor în situaţiile lor de viaţă specifice trebuie să constituie baza oricărei alternative anti-capitaliste. Modelul de organizare preferat de ei este cel al reţelei orizontale. Ca formă de politică economică, sunt adepţii unor „economii ale solidarităţii” bazate pe troc, colective de muncă și sisteme de producţie locale. În general, se opun ideii necesităţii unei conduceri centrale și resping relaţiile sociale și structurile de putere politică ierarhice, cu tot cu partidele politice convenţionale care le sunt asociate. Organizaţiile de acest tip pot fi găsite pretutindeni, în unele spaţii, ajungând chiar să aibă o mare relevanţă politică. Unele dintre ele au o poziţie radical anti-capitalistă și obiective revoluţionare, în unele cazuri, fiind pregătite să promoveze sabotajul și alte forme de subversiune (de tipul Brigăzilor Roșii din Italia, al grupării Baader Meinhoff, din Germania, și al Weather Underground-ului care a activat în anii ’70, în Statele Unite). Eficienţa tuturor acestor mișcări (lăsând la o parte aripile lor mai violente) este limitată, însă, de refuzul și incapacitatea lor de a-și intensifica activismul până la dimensiunile unor forme organizaţionale de proporţii, capabile să răspundă unor probleme globale. Când vine vorba de marile  probleme, a presupune că acţiunea la nivel local este singura capabilă să producă schimbări semnificative și că orice formă  organizaţională care aduce chiar și vag cu una ierarhică este anti revoluţionară, este mai mult decât steril. Cu toate acestea, nu poate fi negat că aceste mișcări asigură o largă bază de experimentare pentru politicile anti-capitaliste.

Cea de-a treia mare tendinţă a apărut ca urmare a transformărilor produse în cadrul partidelor politice de stânga și al organizaţiilor sindicale tradiţionale, de la cele de sorginte social-democrată, până la cele mai radicale, de tip troţkist și comunist. Această ramură nu este ostilă cuceririi puterii statale și nici formelor de organizare ierarhice. De fapt, acest din urmă aspect este considerat necesar integrării organizaţiilor politice într-o cât mai mare varietate de medii. În epoca în care social-democraţia domina întreaga Europă, fiind influentă chiar și peste ocean, controlul statului asupra distribuirii surplusului de bunuri a devenit o unealtă esenţială în diminuarea inegalităţilor. Eșecul de a prelua controlul social asupra producţiei excedentare, prin care ar fi reușit să conteste cu adevărat puterea clasei capitaliste, a reprezentat călcâiul lui Ahile al acestui sistem politic, însă, chiar dacă acum ne este cât se poate de clar că, în ciuda statului „bunăstării” și a economiei keynesiene pe care se baza, revenirea la un astfel de model politic ar fi insuficientă, nu trebuie să uităm progresele pe care le-a făcut. Mișcarea bolivariană din America Latină și ascensiunea la putere a unor guverne social-democrate progresiste este unul dintre cele mai încurajatoare semne ale renașterii unei noi forme de etatism stângist.

În lumea avansată a capitalismului, sindicatele și partidele politice de stânga au primit câteva lovituri dure de-a lungul ultimilor treizeci de ani. Ambele au fost convinse, sau constrânse să acorde un sprijin masiv neoliberalizării, chiar dacă era vorba de una cu o faţă cât de cât umană. După cum remarcam mai devreme, neoliberalismul poate fi privit și ca o grandioasă mișcare (aproape) revoluţionară (condusă de auto-proclamatul lider revoluţionar, Margaret Thatcher) de privatizare a producţiei excedentare, sau, măcar, de stopare a redistribuirii sale sociale.

Deși, alături de semnele apariţiei unor partide politice mai radicale în diverse părţi ale lumii, există și unele semne de redresare a organizaţiilor sindicale și a politicilor de stânga (opuse celei de-a „treia căi” ridicate în slăvi de Noul Laburism britanic în timpul conducerii lui Tony Blair și copiate cu rezultate catastrofale de multe dintre partidele social-democrate europene), dependenţa lor exclusivă de o avangardă muncitorească este acum pusă în chestiune, la fel și capacitatea partidelor care le reprezintă de a accede, într-un fel sau altul, la puterea politică, pentru a avea o influenţă mai substanţială asupra dezvoltării capitaliste și a face faţă zbuciumatei dinamici a acestei acumulări predispuse la crize. Odată ajuns la putere, performanţele Partidului Ecologist german au fost dezamăgitoare în comparaţie cu atitudinea sa din opoziţie, iar partidele social-democrate par să-și fi pierdut calitatea de forţă politică autentică. Cu toate acestea, uniunile sindicale  și partidele politice de stânga continuă să fie relevante, iar preluarea de către acestea a anumitor aspecte ale puterii, ca în cazul partidului muncitoresc din Brazilia, sau al mișcării bolivariene din Venezuela, a avut un impact semnificativ asupra gândirii stângiste,  nu doar în America Latină. Dificila problemă a interpretării rolului Partidului Comunist Chinez, cu al său control exclusiv asupra puterii politice, și cea a intuirii viitoarelor sale politici nu pot fi lesne rezolvate nici ele.

Teoria co-revoluţionară expusă mai sus pare să sugereze imposibilitatea construirii unei ordini sociale anti-capitaliste fără cucerirea puterii de stat, transformarea ei radicală și refacerea cadrului constituţional și instituţional ce sprijină în prezent proprietatea privată, sistemul de piaţă și acumularea infinită de capital. Competiţia inter-statală, luptele geopolitice și geo-economice asupra unei multitudini de probleme, de la comerţ și finanţe, până la chestiuni legate de hegemonie, sunt, la rândul lor, mult prea importante pentru a fi lăsate în seama unor mișcări sociale locale, sau ocolite ca fiind prea dificile. În încercarea de a construi alternative la economia politică capitalistă, modul în care poate fi reconfigurată arhitectura complexului financiaro-statal și presanta chestiune a măsurii valorice comune reprezentate de bani nu pot fi ignorate. Prin urmare, a neglija statul și dinamica sistemului inter-statal este o idee ridicolă, ce nu poate fi acceptată de nicio mișcare revoluţionară anti-capitalistă.

Cel de-al patrulea curent cuprinde toate acele mișcări sociale care nu sunt ghidate de vreo filozofie politică, sau de vreo doctrină anume, ci de nevoia cât se poate de pragmatică de a se opune dizlocării, sau deposedărilor (prin gentrificare, dezvoltare industrială, construcţia de baraje, privatizarea reţelelor de alimentare cu apă, desfiinţarea serviciilor sociale și a celor de educaţie publică, ș.a.m.d.).În cazul acestora, accentul pus pe viaţa cotidiană din orașe, comune, sate, sau de aiurea, asigură o bază materială pentru organizarea politică împotriva ameninţărilor pe care interesele capitaliste și politicile statale le prezintă dintotdeauna la adresa populaţiilor vulnerabile. În general, aceste forme de protest politic capătă proporţii de masă.

Din nou, există o gamă largă de mișcări sociale de acest tip, dintre care unele se radicalizează în timp, pe măsură ce conștientizează că problemele lor nu sunt atât locale și particulare, ci sistemice. Faptul că astfel de mișcări sociale se reunesc în alianţe rurale (cum ar fi Via Campesina, mișcarea ţăranilor lipsiţi de pământ din Brazilia, sau cea a ţăranilor indieni, ce se mobilizează împotriva acaparării pământurilor și a resurselor de către corporaţiile capitaliste) sau urbane („dreptul la oraș” și mișcările de re-apropriere a terenurilor din Brazilia, iar acum, și din Statele Unite), sugerează posibilitatea creării unor coaliţii mai largi, în cadrul cărora s-ar putea discuta și critica forţele sistemice aflate la originea gentrificării, construcţiei de baraje, privatizării, ș.a.m.d. Mai degrabă pragmatice, decât ideologice, aceste mișcări sunt capabile, totuși, să formuleze concluzii sistemice pe baza propriilor experienţe. În măsura în care multe dintre ele coexistă în același spaţiu, în cadrul unei metropole, spre exemplu, ele pot face cauză comună (cum se presupune că s-a întâmplat cu muncitorii din fabrici, în primele faze ale revoluţiei industriale), începând să-și făurească, pe baza propriei experienţe, o înţelegere a modului de funcţionare a capitalismului și a mijloacelor colective de combatere a lui. Acesta este terenul pe care figura „intelectualului organic”, atât de lăudată în lucrările lui Antonio Gramsci, a autodidactului care capătă o înţelegere a lumii prin confruntarea dură cu realitatea, capabile să-i structureze viziunea generală asupra capitalismului, ar avea multe de spus. A-i asculta pe fruntașii MLFP-ului din Brazilia, sau pe liderii indieni ai mișcării anti-corporatiste pentru reaproprierea pământurilor ar constitui, fără îndoială, o formă privilegiată de educaţie. În cazul de faţă, sarcina celor mai educaţi dintre cei alienaţi și nemulţumiţi este să amplifice pe cât se poate vocile subalterne, pentru a putea acorda un maximum de atenţie circumstanţelor exploatării și represiunii, și acelor răspunsuri ce ar putea fi transformate într-un program anti-capitalist.

Cel de-al cincilea epicentru al schimbării sociale rezidă în mișcările de emancipare constituite în jurul problemelor identitare – femei, copii, homosexuali, minorităţi etnice și religioase, toţi își cer locul  sub soare – și în marea gamă de mișcări ecologiste, care nu sunt declarat anti-capitaliste. Mișcările ce luptă pentru emanciparea acestor categorii sunt inegal dispuse din punct de vedere geografic, fapt care face ca și nevoile și aspiraţiile lor să difere, adeseori, chiar substanţial. Dar conferinţele pentru drepturile femeilor (cea de la Nairobi, din 1985, care a dus la declaraţia de la Beijing, din 1995) și cele împotriva rasismului (mult mai controversata conferinţă de la Durban, din 2009) încearcă să găsească un teren comun de discuţie, același lucru putându-se spune și despre conferinţele pe probleme de mediu, și nu există nicio îndoială că relaţiile sociale se schimbă de-a lungul tuturor acestor dimensiuni sociale, cel puţin în unele părţi ale lumii. Privite dintr-o perspectivă îngustă, esenţialistă, aceste mișcări pot părea antagonice luptei de clasă. E cert că în mare parte a mediului academic ele au căpătat întâietate în faţa unor discipline precum analiza de clasă, sau economia politică. Dar feminizarea globală a forţei de muncă, feminizarea aproape ubicuă a sărăciei și utilizarea inegalităţilor de gen ca metodă de control al muncii fac ca emanciparea și eventuala eliberare a femeilor de represiune să fie o condiţie necesară a ascuţirii luptei de clasă. Aceeași observaţie este valabilă pentru toate celelalte forme identitare care se confruntă cu discriminarea, sau chiar cu represiunea făţișă. Rasismul și oprimarea femeilor și a copiilor au fost fundamentale în ascensiunea capitalismului. În principiu, însă, în forma sa actuală, capitalismul poate supravieţui și fără aceste tipuri de discriminare și opresiune, dar în lipsa acestora, capacitatea sa de supravieţuire politică ar fi grav afectată, poate chiar anulată, în faţa unei front de clasă unit. Gradul modest de adoptare al multiculturalismului și drepturilor femeii în lumea corporatistă, cu precădere cea din Statele Unite, aduce oarecare dovezi în favoarea acomodării capitalismului cu aceste dimensiuni ale schimbării sociale (inclusiv cea a mediului), accentuând, în același timp, preeminenţa diviziunilor de clasă ca principală dimensiune a acţiunii politice.

Aceste cinci mari direcţii nu se exclud reciproc și nici nu epuizează modelele organizaţionale posibile ale acţiunii politice. Unele organizaţii îmbină fericit aspecte ale tuturor acestor cinci tendinţe. Dar mai sunt multe de făcut pentru a coaliza aceste curente în jurul întrebării fundamentale: poate fi lumea schimbată din punct de vedere material, social, mental, politic de o așa manieră încât să pună capăt nu doar stării groaznice a relaţiilor sociale și naturale din atât de multe colţuri ale lumii, ci și perpetuării nesfârșitului ciclu al creșterii compuse? Aceasta este întrebarea pe care cei alienaţi și obidiţi trebuie să insiste a o pune de câte ori pot, învăţând, în același timp, de la cei care simt durerea pe pielea lor, cei mai în măsură să organizeze rezistenţa directă împotriva teribilelor consecinţe ale creșterii compuse.

Comuniștii, după cum susţineau iniţial Marx și Engels în Manifestul Partidului Comunist, nu au un partid politic. Ei sunt pur și simplu aceia care, indiferent în ce moment sau spaţiu s-ar afla, înţeleg  nu doar limitele, neajunsurile și tendinţele distructive ale ordinii capitaliste, ci și nenumăratele măști ideologice și false legitimări pe care capitaliștii și apologeţii lor (în special din presă) le produc pentru a perpetua puterea propriei lor clase. Comuniștii sunt toţi cei care lucrează fără răgaz pentru a crea un alt viitor decât cel vestit de capitalism. Interesantă definiţie. Deși comunismul clasic, instituţionalizat, e deja defunct, potrivit acestei definiţii, printre noi activează milioane de comuniști de facto, dispuși să-și pună în practică vederile, gata să urmărească prin cele mai inventive mijloace realizarea unui imperativ  anti-capitalist. Dacă, așa cum proclama mișcarea pentru globalizare alternativă de la sfârșitul anilor 1990, „o altă lume e posibilă”, de ce n-am crede că e posibil și „un alt comunism”? Iar dacă ne dorim să realizăm o schimbare fundamentală, actualul stadiu al dezvoltării capitaliste tocmai de așa ceva ar avea nevoie.

Sursa:  http://davidharvey.org/2009/12/organizing-for-the-anti-capitalist-transition

Traducere: Alexandru Macovei