“Anticapitalism” şi anticapitalism

De cînd cu “criza” (orice-am şti să ne reprezentăm deja că va fi însemnînd ea) s-a răspîndit un fel de umoare critică la adresa capitalismului, care e gata poate să ne secondeze cînd ne aude vorbind împotriva acestuia, dar nu mai face şi pasul logic următor: a-l înţelege în detaliile sale mondial-istorice şi a-l combate acolo unde se poate. Unui ochi neexersat, iar în materie de observaţie istorică directă cam toţi sîntem aşa, i s-ar putea părea că, în sentimentul ăsta mai mult sau mai puţin generalizat (care nu înseamnă încă mai nimic), am avea de-a face cu un anticapitalism. Nici vorbă însă de aşa ceva. La fel cum nu poate fi deloc vorba să acredităm celălalt mit, tot de dreapta, conform căruia un fel de socialism ar fi obligat statele din lumea întreagă să salveze pe bani publici cele mai mari bănci falimentare. A fost, dimpotrivă, doar nevoia de a ţine pieţele pe linia de plutire – o măsură esenţialmente capitalistă deci.

Cum spuneam, “anticapitalismul” acesta reflex, care aduce vag cu un fel de “condamnare morală” (deşi singurul care-şi explicitează lucrurile în felul acesta e papa Benedict), nu este cîtuşi de puţin un anticapitalism. Ceea ce le deosebeşte este, înainte încă de conţinutul lor propriu-zis, constanţa şi viteza lor. Multă lume pare să ştie foarte bine ce nu merge în privinţa politicii capitaliste astăzi şi se repede să ceară acţiune, pe care şi-o reprezintă, îndeobşte, ca înfiinţare a unui nou partid, veritabil “de stînga”. Cînd cerem însă “acţiune”, ignorăm pur şi simplu că aşteptăm ca altcineva decît noi să treacă la acţiune. Şi nu prea contează că ea e una la care am fi gata să ne alăturăm şi noi, eventual, după ce ea va fi fost pusă pe moaţe de alţii. Celor profund dezamăgiţi de lentoarea cu care îşi produce efectele anticapitalismul autohton, trebuie reamintit că, în pofida a toate, de cîtva timp încoace, o mînă de oameni s-a înhămat la munca de a explicita ceva din particularităţile mondial-istorice ale roiului de probleme fără ieşire şi zilnice cu care ne confruntăm cu toţii sub zodia capitalismului. Cîţiva “intelectuali” şi-au făcut, de aproape un deceniu deja, o politică din transmiterea, agravarea şi lărgirea comprehensiunii acestuia. “Intelectualii” aceştia (care – din motive politice – abhoră, de fapt, acest nume) au şi început să facă, aşadar, ceva, au trecut la acţiunea la care se pricep cel mai bine şi o produc în continuare, mult mai cu sens de cînd pare să se fi ivit şi o nevoie mai presantă pentru ea. Nici nu contează deci aşa de mult că unii se grăbesc să le reproşeze că nu fac decît să scrie texte. Desigur, e un pic dezamăgitor că doar foarte puţini din cei ce formulează asemenea reproşuri pun ei înşişi mîna să citească în mod veritabil, dar nu se moare dintr-atîta.

Orice acţiune colectivă demnă de acest nume are nevoie, întîi şi-ntîi, de o masă critică. O asemenea masă nu se formează prin texte de teorie critică şi cu atît mai puţin prin propagandă. Textele de teorie critică nu pot crea decît un public, şi nu un popor în luptă. Socioprofesional vorbind, publicul acestor texte este tot unul de intelectuali (că e vorba de o mie sau de zece mii nu contează). Nici nu prea poate fi altfel atîta timp cît o educaţie populară nu furnizează mijloacele prin care asemenea texte sînt de citit. În cadrul publicului intelectual – adesea chiar specializat – lucrurile se lămuresc încetul cu încetul, dar nu la dimensiuni semnificative pentru o schimbare socială majoră. Problema practică ridicată în momentul în care o serie de lămuriri teoretice se vor fi produs deja e cum să fie ele transmise la un număr cît mai mare de oameni. Natura presantă însă a problemelor politice face, de obicei, ca rezultatele parţiale să fie la fel de importante ca lămuririle fără rest. O nouă suită de dificultăţi apar atunci cînd aceste rezultate parţiale întîlnesc mijloacele de comunicare în masă. Publicul nu mai este nici unul strict profesional şi nici poporul în sens politic, ci o mulţime de gură-cască, interesată mai mult de ceea îi captează automat atenţia, economisind mai totdeauna un efort de învăţare pe cont propriu. Efectul este producerea unui strat obiectiv de confuzie, cu care trebuie să lupte apoi, iar şi iar, toţi cei care încearcă să înţeleagă şi să exprime ceva din stările de fapt, eforturile lor fiind îngreunate şi de cei pentru care această confuzie e, tot obiectiv, cu totul necesară: clasa dominantă, care nu are nici un interes ca lucrurile să se schimbe în mod radical, fiindcă ea este esenţialmente mulţumită. Acţiunea politică obişnuită încearcă să redreseze prin propagandă efectele de cronicizare a confuziei, numai că oamenii lămuriţi prin propagandă nu stau uniţi şi nu luptă pînă la capăt, deoarece propaganda e un discurs de condiţionare, şi nu o pedagogie populară veritabilă. Cu alte cuvinte, cei convinşi prin mijloace propagandistice nu se lămuresc pe cont propriu, ci continuă să fie un public esenţialmente mediatic. Politica are loc astăzi exclusiv în termeni de propagandă şi spectacol (“mură-n-gură”). Acestui lucru i se opune, printre altele, tratamentul teoretic riguros al chestiunilor politice şi numai prin această opoziţie el poate deveni cît de cît eficace. Ceea ce îl face nepopular este însă că, dacă e cinstit pînă la capăt, mesajul său nu poate oferi soluţii la cheie – prin urmare, ne transmite mereu doar sarcina de a gîndi efectiv noi înşine ce s-ar putea face şi ne oferă cîteva dintre instrumentele acestei gîndiri. Asta nu trebuie totuşi confundat cu lipsa de acţiune. A transmite nevoia unei lămuriri în răspăr cu discursurile dominante este ceva bun în sine.

Problema e că abia dacă există cîţiva care să se smulgă din ecuaţia mediatică şi să obiectiveze o înţelegere a lucrurilor în aşa fel încît ea să fie realmente utilă şi pentru alţii, adică să permită oricui să se lămurească şi pe cont propriu cu ce anume e problematic în politică. Prima condiţie pentru ca o asemenea lămurire să-şi cîştige eficacitatea politică este totuşi s-o vrem. Pînă nu demult, în România, mai tuturor li se-ncreţea pielea dacă auzeau de încercarea de a formula o critică la adresa capitalismului (şi au mai rămas destui). E un fenomen destul de recent că o mînă de oameni a început să simtă nevoia de a înţelege ce se petrece cu ei înşişi în aspectul social-politic al vieţilor lor. Dar sîntem încă infinit de puţini. Pînă şi experienţa unui site precum CriticAtac, dar şi a multor altora, mai mult sau mai puţin similare, arată că, în calitate de public media, ne interesează mai mult să ne putem exprima cît mai zgomotos şi mai colorat frustrările, şi nu să le înţelegem cauzele reale (nu vorbesc, evident, de cei ce publică articole pe aceste site-uri). Din păcate însă, transformarea furiei împotriva unui autor în singurul debuşeu al furiei politice (perfect legitime, de altfel) înceţoşează, de fapt, raţiunile profunde din care izvorăsc toate frustrările. În acest context, scrisul public rămîne încă o chestiune de ordinul spectacolului mediatic: stardom, seducţie personală şi trei sau patru scheme de aplicat pentru a-ţi produce periodic semnătura. Paradoxul este însă că, pînă nu vom începe să experimentăm efectiv cu spaţii în care să aibă loc un fel de pedagogie populară mai concretă, nu vom şti cîtă nevoie este cu adevărat de ele. Textele noastre rămîn efectiv mesaje în sticlă pe oceanul informaţional.  

Să insistăm atunci, încă o dată, pe exigenţa de acţiune şi pe nevoia de a crea un nou partid de stînga. Cum poate nu e un secret pentru nimeni, Europa nu e deloc săracă în partide de stînga; Belgia are chiar trei partide cu platformă nici măcar de stînga, ci, în mod explicit, comunistă. Ce fac ele? Unele – mai nimic, zac în Parlament, dar altele au reuşit să pună în mişcare un fel de servicii sociale alternative, care să le permită să-şi facă o propagandă prin fapte, şi nu doar prin vorbă. Nu e de ajuns să le asigure succesul în alegeri, evident (asta ţinînd şi de celelalte particularităţi istorice ale Belgiei), dar arată un principiu de acţiune care ne-ar putea fi, pînă la un punct, utilă. E vorba, cum poate vedea oricine, de un partid cu două capete. Unul e prins în politica reală, celălalt desfăşoară o operă socială de întrajutorare. Nu ştiu dacă ne putem permite să renunţăm la vreunul din aceste două aspecte. Riscuri există, bineînţeles, de ambele părţi. De partea politicii, riscul e acela de a îngrăşa în continuare parlamentari; de partea serviciului social (educaţie populară, servicii medicale gratuite, asistenţă juridică etc.), ne ameninţă defetismul moral. Lucrurile nu pot înainta decît foarte încet şi, esenţialmente, obscur. În raport cu începutul anilor 2000, e însă un pur cîştig – datorat în parte crizei, dar în parte tocmai acţiunii cîtorva “intelectuali” – că falii şi mai adînci încă decît acelea dintre “intelectuali” şi popor se arată încetul cu încetul pentru toată lumea şi că există un număr tot mai mare de oameni interesaţi de ele. E, de asemenea, un pur cîştig că există oameni care au reuşit să se smulgă din sfera de atracţie a explicaţiilor de dreapta, pînă acum dominante pe toată linia. Nu trebuie să jubilăm, bineînţeles. Mulţi nu vor depăşi faza “anticapitalismului” (u)moral, acela de care, de obicei, se uită pînă la următoarea criză. Pentru cei care insistă totuşi de partea anticapitalismului veritabil, următoarea sarcină pe listă pare totuşi clară: trebuie încetat cu a fi prezenţi doar pe hîrtia tipărită sau pe internet. De asemenea, nici întîlnirile strict “culturale” nu ne mai sînt de mare ajutor. Ne-ar trebui, cred, locuri ale educaţiei populare mai bine implantate în comunităţile lor, mici puncte de informare care să fie şi loc de concentrare pentru o seamă de servicii gratuite, prestate de comunitate pentru ea însăşi. Asemenea locuri sau măcar unele care să se apropie de această idee au şi început deja să apară (cf. http://biblioteca-alternativa.noblogs.org/despre-biblioteca/). Experienţa lor, deja benefică în sine, ne va fi şi cea mai utilă pe viitor. Asta nu înseamnă că trebuie renunţat la a ţine un picior şi în politica reală propriu-zisă, încercînd din răsputeri să evităm stilul care i-a devenit propriu, şi anume electoralismul. Asta se poate face numai dacă viitorii lideri politici se vor supune ei înşişi unui efort de învăţare, în care învăţătorul trebuie să fie Societatea însăşi, nu în aspectul ei de turmă mediatică (aşa specialiştii în alegeri o ştiu deja de mult), ci în calitate de “popor din chinuială şi mizerie”, care nu de filantropie are nevoie, căci ea este mereu dependentă de capriciul altora, ci de un aranjament social echitabil şi stabil pentru toată lumea. Altfel, Societatea va rămîne, în continuare, numele faliei de drept şi de fapt care se cheamă luptă de clasă.      

14-16 decembrie

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.