Timp mort: Codul timpului liber. Munca perpetuă

“The morality of work is the morality of slaves, and the modern world has no need of slavery.” Bertrand Russell -“In praise of idleness”

Bătălia pentru timp liber e pe buzele tuturor, exprimată într-o formă sau alta ea nu încetează să fie retrasată și repusă în agenda zilei sau în subconștientul nostru. Din păcate forțele implicate sunt teribil de dezechilibrate, simțim cine câștigă, de la stânga la dreapta există un singur îndemn: munciți! Dar ce facem când nu muncim sau cum am ajuns să muncim tot timpul în secolul XXI?

De la început putem nota un prim paradox, cu cât munca e mai greu de găsit cu atat mai mult timpul liber dispare. Nimeni nu se mai incumetă să ia o pozitie anti-muncă ci mai degrabă devenim din ce mai toleranți la orele de muncă în plus, neplătite.

In “Economic Prospects for our Grandchildren” (1930) J. M. Keynes previziona optimist ca în ciuda proaspătului crah economic global societatile capitaliste cele mai avansate vor ajunge într-o sută de ani (sau chiar mai devreme) la 3 ore de lucru pe zi, 15 ore pe săptămână. Keynes invocă istoria; proiectul capitalist cu față umană si

Pieles moisturizer to sure. Excellent first http://www.geneticfairness.org/ loves polish my continues Multiplier When.

avîntul tehnologiei vor însemna progres economic și social și în cele din urmă o creștere a nivelului de trai, cuantificabil în timp liber, pentru toată lumea. Vor fi doar probleme de “ajustare” la mult prea rapid obținuta bunăstare:

“I think with dread of the readjustment of the habits and instincts of the ordinary man, bred into him for countless generations, which he may be asked to discard within a few decades. ”

În acest viitor abundent, oțios, grijile noastre s-ar învarti in jurul administrării timpului liber, adaptarea la surplusul de timp. Vom face eforturi să evitam “căderile nervoase” cum le numeste chiar Keynes, provocate de viteza schimbărilor. Odată ce “problema economică” va fi rezolvată și nevoile de bază cu succes acoperite, societățile vor trebuie să inventeze “the art of life itself” arta de a viețui, să găsească repede un scop care să înlocuiască motivația existențială tradițională, munca.

“[…] there is no country and no people, I think, who can look forward to the age of leisure and of abundance without a dread. For we have been trained too long to strive and not to enjoy.”

Ca pentru multi alți intelectuali și pentru Keynes progresul unei societăți se măsoară în timpul liber. Dupa aprope o sută de ani suntem departe de profețiile keynesiene, pentru cei mai mulți oameni 8 ore pe zi reprezintă în continuare minimul orelor de muncă. Proporțional cu nivelul populației și în ciuda iureșului tehnologic, azi la fel de mulți oameni lucrează aliniați la diferite benzi de asamblare, în fabrici și în afara lor. Suntem bombardați cu oferte de internship-uri (vezi “intershipiada” activiștilor Crim) și de recrutare de voluntari. Forța brută de muncă a rămas la fel de determinantă în creșterea profitului și a super-organismelor de piață iar munca în folosul societății nu ți-o mai plătește nimeni. Bineînțeles, diferența majoră e că forța de muncă (clasică, fizică) e concentrată pe alte continente în timp ce societățile avansate au reinventat munca. S-a născut mult glosata muncă “imaterială”, piața de “servicii” globală, intermediarii, experți de tot felul , a apărut capitalul cognitiv, free-lance-ul de masă etc. Dar ce se întâmplă după muncă, de orice tip ar fi ea, în aceste societăți avansate care și-au exportat piața muncii tradiționale în proporții diferite? E clar că subiecții nu se plimbă hai-hui, debordând de timp ne-ocupat. Munca e omniprezentă.

“Concediul – noua religie a occidentului” E. Cioran

Așadar vom vorbi despre viața după serviciu, sau traiul în afara timpului convenit muncii, deși toata lumea știe că aceste granițe s-au șters și nu trebuie decât să aruncăm o privire furtivă pentru a vedea că aceste registre se întretaie cu succes de multă vreme. Prin intermediul computerului și al internetului (pe telefonul deștept, telefonul-birou) poți munci foarte bine si eficient oricînd și oriunde (poți extinde câmpul de muncă), muncești pe diagonală, așa cum și la birou poți să te recreezi online, asta daca nu ți-au limitat șefii accesul la rețelele sociale. Lumile convenite până nu demult ca fiind separate se întrepătrund, în același browser ai mai multe ferestre deschise, unele privesc munca ta profesională altele sunt pentru corespondența personală iar altele stau deschise pe site-uri pentru cumpărături. Câteva ferestre virtuale conțin clipuri muzicale sau divertisment de orice fel, altele contin rezultatele cautărilor viitoarei vacanțe, toate asteaptă vizionarea în același timp. Doar ne mutăm de la una la alta fără restricții, pare că muncim si ne distrăm simultan. Ne cad ochii pe taste.

După lupta cea dreaptă, lupta claselor care muncesc, după goana pentru locuri de muncă și lupta pentru condițiile și remunerarea corectă a muncii urmează înca o dimensiune unde nu se mai duce nicio luptă, deși subiecții își petrec acest timp liber – post-slujbă – într-un mare teatru de razboi sau într-o mare arenă olimpică.

Pentru început să ne uitam la “Olimpiada Călătoriilor” (eSKY.ro)

Dacă e să ne luăm dupa Hakim Bey turismul e o forma de război foarte eficace, și urmează întotdeauna unui război tradițional.

“Tourism’s real roots do not lie in pilgrimage (or even in «fair» trade), but in war. Rape and pillage were the original forms of tourism, or rather, the first tourists followed directly in the wake of war, like human vultures picking over battlefield carnage for imaginary booty—for images.”

Hakim Bey – Overcoming Tourism

Turismul transformă (nivelează) peisajele și subiectivitățile, modifică comportamente locale și colonizează prin imprietenire lucrativă, prin investiții masive sub o formă standard deși aplicate în contexte extrem de diferite. O plimbare azi, în sezon, prin cetatea Dubrovnik e evocatoare, senzatia de butaforie e pregnantă, imaginile sunt perfecte, ireale. Totul este conservat si recondiționat atât de fidel încât aproape că nu înțelegi de ce miile de oameni-turisti sunt îmbrăcați modern. Un decor perfect hollywoodian, de altfel locație pentru sezonul II al serialului Game of Thrones. Cetatea așteaptă să fie luată cu asalt, vechile ziduri și turnuri nu mai sperie vasele de croazieră cu 8 etaje pline cu “străini” ci le invită la ocupație. O submisie totală și în masă, te cațeri pe tunuri și faci poze, sunt cetăți ce trebuie cucerite-cosumate într-o singură zi. Seara mega-structurile plutitoare pleacă spre alte cetăți de pe coastă pentru a face loc altor vase-mall-uri ce stau la coadă conform programului de debarcări blitzkrieg.

“What’s really amazing is that so few tourists have been murdered by such a meagre handful of terrorists” – idem

Dar pe langă transformările din industria turismului despre care o să mai vorbim, a fost asamblată o industrie a timpului liber oarecum distinctă, autonomă si ideologic rezonantă. Lumea generată de capitalism s-a încordat pentru a administra timpul, tot timpul, indiferent de registrele tradiționale de timp personal.

Nimic metafizic, niciun dasein în suspensie filozofică, nici seriile lui McTaggart nu pot fi invocate (the unreality of time), e vorba de super-oferta de timp liber a unui sistem către subiectii lui, administrarea exhaustivă, comercializarea (sau ultra-eficientizarea) unidimensională și orizontală a timpului. Anihilarea pentru totdeauna a oțiozității prin organizarea fiecărei secunde într-un cadru ideologic în care regasesti, mai mult sau mai puțin camuflate, competiția și dinamicile de piată. Totul este investit în ultra-auto-dezvoltare (recurentul “self-development”), o cursă în care nimeni nu trece linia dar ai permanent leaderi.

Daca spionăm puțin lumea marketingului în sferele sale radicale și avansate teoretic dăm de termeni ca: “time poverty”, “timeless time”, “micro-boredom”. Nimic nu scapă vigilenței ochiului neo-liberal.

Antreprenorii nu sunt mașini, sunt piese, clachează de multe ori (motivational sau energetic), sunt nevoiți să angajeze alți antreprenori specializați pe timp, consultanți pe probleme de conștiință, specialiști în angoase existențiale. Timpul nefolosit a devenit o problemă pentru aparat, el trebuie sa producă și să reproducă surogate pentru tot ce a fost spiritual excreat.

În fapt pe un site ca trend-explorer.com de exemplu ești imediat aruncat într-o constelație de noțiuni și sintagme care definesc noua panica a lipsei timpului liber, se vorbește acolo de o nouă generație “time-poor”.

E drept, aceste lupte semi-obscure pentru acapararea timpului liber se duc mai mult în zona clasei de mijloc si a celei de sus, clasele de jos sunt mai puțin afectate (în pofida voinței lor) de iureșul competiției concediului. Industria post-serviciu investește mai puțin în acestea. Filiera disprețului pentru masele fără capital, “ignorante”, e veche (Bertrand Russel își amintea în eseul “In praise of idleness” că atunci când în Marea Britanie au fost introduse concediile și s-a trecut la 8 ore de muncă, aristocrația se întreba indignată ce-o să facă proletariatul cu tot acest timp liber). Astăzi când cobori spre clasele de jos obervi din nou că alternativele sunt dictate strict de posibilitățile financiare precare, o lume a opțiunilor puține. În general timpul liber și vacanțele ți le petreci in cartier, căci nici stațiunile autohtone nu mai sunt la îndemână. Totuși în ultimii 10 -15 ani au aparut “pachete” care îți promit o saptămână în Creta pentru numai 200 de euro (bineînțeles totul inclus). Nu sunt puțini bani dar după un an de muncă e posibil să-i strângi. Condițiile sunt oarecum vitrege dar simți totuși că participi în marele vis al concediului. Te înghesui în autocar și dupa aia în camere de hotel cu patul ce blochează ușa de la baie dar e totuși ceva, ai un palmier, un măslin, o mare ultra-sărată și transparentă prin care vezi pietrele si aricii de pe fund. Auzi reverberațiile slabe ale visului tropical, edenic, primordial, venite pe filiera curentului exotica al anilor 50-60 (Les Baxter, Eden Ahbez, Martin Deny) cu toată reprezentarea lui difuză cinematică, influentă în modelarea perceptiei asupra “retragerii”, “deconectării” în paradisurile preistorice, la momentul respectiv polineziene. Soarele atotarzător, cultura Tiki si periferia civilizației unde regăsești condițiile adamice, ieși din istorie dar nu din circuitul capitalului. Astfel cu cât înaintezi pe scara socială îți permiți o felie mai mare din vacanta-paradis și nu există afiș sau banner în oraș care să te lase să uiți chestia asta.

Prima formă oficială de turism (proto-turism) se naște în secolul XIX imperial. Preotul baptist – antrepenor Thomas Cook (membru al unei societăți de temperanță”) a inaugurat călătoriile cu trenul și vaporul prin Europa iar apoi prin colonii pentru noua burghezie cu surplus de timp si capital. Subiectul european era invitat să cunoască granițele imperiilor, să le sondeze pe teren.

Civilizații și proaspăt tehnologizații europeni își croiau drum prin teritoriile cucerite. Culturile exotice deveniseră în sfârșit vizitabile, puteai păși în pavilioanele expozițiilor universale. Voiaje sincronizate în epocă cu popularitatea crescândă a aparatului de fotografiat.

În sex XX în schimb apare Club Med, veriga lipsă, inventatorii formatului “all inclusive”, matrița pentru turismul urmatoarelor decenii. Primul val de plasticizare si exploatare a “originilor” întru comerț. Diorama vietii comunale preistorice în care de data asta protagonistii plastifiați suntem chiar noi, turiștii.

Fondat in 1955 de catre un jucator de polo francez, la început s-a concentrat pe cateva locații izolate din jurul mediteranei dupa care treptat a ocupat toate oceanele si marile planetei. La începutul anilor ’60 Club Med a fost cumparat de baronul Edmond de Rothschild și astfel s-a globalizat, a colonizat insule pe toate meridianele.

Club Med si progeniturile lui cu alte nume îți recostruiesc condițiile de acasă (ideologice, sociale, materiale și în general de clasă) oriunde te-ai duce in lume, deși Club Med a pornit de la ideea de sat (village) si de altfel chiar si acum complexele turistice Club Med sunt conduse simbolic de “chefs de villages”.

La inceput se trăia la comun, cupluri sau familii împărțeau bungalow-uri și servicii, facilități, trebuia să convietuiesti destul de auster, aproape new-agist. Azi toate serviciile trebuie incluse pentru ca nu mai e timp să cauți, să greșesti, să (te) rătăcești, celulele familiale au membrane impenetrabile iar gustul exotic, preistoric, a căpătat in aceste “sate” un iz industrial. Te afli în abatoarele moderne ale timpului liber.

Azi, împreună cu zeci de alte agentii de turism, oferă kit-uri “ultra all-inclusive”, punctul terminus al vacanței predeterminate. Club Med a depășit faza new-age, comunală, nu foloseste ethosul utopic, n-avem de-a face cu Auguste Engelhardt si cocovorismul său experimental ci cu subiecti aflati pe linia de (dez)asamblare a timpului liber. In ultimii 40 de ani Club Med s-a auto-clonat de sute de ori sub diferite nume pe toate continentele iar aceste pachete de timp liber “all-inclusive” care în fapt înseamnă “tot timpul e ocupat” au devenit structura per se a planului de vacanță.

Cităm două paragrafe de pe site-ul Club Med pentru gust:

” Oferta Ultra – All inclusive a Club Med este îmbogăţită pentru ca dumneavoastră să vă puteţi bucura pe deplin de vacanţă în condiţii de confort maxim. În fiecare Club, serviciul „All inclusive” este inclus în Pachetul dumneavoastră pentru a putea profita fără griji de fiecare moment şi pentru a nu avea grija cheltuielilor. “

sau

“Cu familia, cu prietenii, în cuplu sau singur, fiecare se poate bucura de «plăcerea» care i se potriveşte: «Plăcerea de a trăi ceva exceptional»; «Plăcerea de a face mişcare, de a se autodepăşi»; «Plăcerea de a acumula resurse noi» dar şi «De a trăi la intensitate maximă», «De a gusta din toate» sau «De a descoperi».

Vacanțele devin și ele “aspiraționale”, trebuie să pui osul la treabă în vacanță, să te auto-depășesti, să diversifici (iar!!), plăcerea nu vine moțăind, trebuie să cauți excepționalul în timpul tău liber și, din nou, să acumulezi și să maximizezi.

Oboseala post-vacanță (holiday fatigue)

Nu de puţine ori oamenii revin din vacanţe rupţi de oboseală, aproape că aşteaptă serviciul pentru câteva clipe de inactivitate autentică, toropeală de birou. Vacanţele sunt extrem de anevoioase din punct de vedere al energiei investite. Pregătirile de multe ori înseamnă nesfârşite căutări pe internet ce încep cu luni de zile înaintea perioadei concediului. Trebuie să rezervi cazare, avioane, să faci traseele, trebuie să închiriezi maşini şi iachturi, dacă mergi cu toată familia trebuie să te cari şi cu bona după tine prin staţiuni. Nu e uşor, ai maxim două săptămâni de vacanţă şi să zicem că mergi în Thailanda, totul va fi contra-cronometru, pierzi două zile numai în avion. Acolo te aşteaptă oraşe, temple şi plaje cinematice. Trebuie să bifezi o cultură şi o ţară în zece zile, trebuie să încarci laptopul de poze pe care o să le vezi oricum tot în vacanţă şi o să le postezi pe platformele tale sociale tot din vacanţă. Pozele sunt consumabile, hardurile externe neîncăpătoare. Când te întorci din vacanţă nu mai ai ce arată, modul în care ţi-ai ocupat timpul liber a fost deja reprezentat, timpul de relache ţi l-ai ocupat meticulos cu re-prezentarea lui.

Frica de timp liber. Oțiofobia.

Sigur va trebui să recunoaștem că mulți oameni azi se simt amenințați și chiar sunt stigmatizați dacă au mult timp liber (e.g. nu au serviciu), perioadele de inactivitate au juns să fie un coșmar. Îndată ce ajungi în afara structurilor care te angajează ești cuprins de anxietate, mai ales dacă acest exil s-a produs împotriva voinței tale. Dacă esti șomer brusc ești în afara societății, e ca și cum ți s-a retras buletinul (de altfel dacă esti persoana fara slujbă și adăpost/adresă nu îți este reînnoită cartea de identitate), ajungi într-o junglă birocratică care permanent îți reamintește poziția ingrată și periferică în care te afli.

A fi oțios înseamnă sigur ceva negativ, a fi paria, indolent, a trăi pe spatele altora care muncesc. Anumite profile rasiale se fac pe aceste criterii, stereotipurile etnice și geo-culturale se întăresc în funcție de nivelul de activitate cuantificabil, gradul de eficiență. La nivel european sunt clar identificate popoarele leneșe, zonele geografice care nu produc subiecți dedicați muncii, cei care-și acordă interstiții lungi în timpul prânzului, cu tendința de a hălădui, mini-socializa stradal fără profit. Sudul, urlă toată lumea, este leneș și oțios, își merita catastrofalul colaps. De altfel estul post-comunist în general a fost apostrofat că nu știe să muncească, că în comunism nu se muncea cu adevărat. Prin urmare trebuia să apară o generație pro (-muncă).

Șomajul e inacceptabil și a fost atacat atât în experimentul totalitar comunist (de model sovietic) cât și în actualul capitalism. În comunism un șomer putea fi dus pe loc la secția de poliție iar în capitalism ajunge repede la marginea societății unde se închid toate orizonturile.

În capitalism (dar într-o anumită măsură și în perioada pre-89) vina o poartă exlusiv individul. E vina celui care nu reușește să-și găsească mult îndrăgitul “rost” brusc degradat la un singur sens. Sau l-ai găsit dar nu ai dat totul pentru el. Pare evident că din poziția de șomer nu ai nici un drept (atrofierea accelerată a ajutorului social) cu atat mai puțin dreptul la răgaz. Șomerul trebuie să fie și el extrem de activ, de aceea este și monitorizat de stat, el trebuie să demonstreze că se află într-o febrilă căutare după un loc de muncă adică locul care-i va livra la un moment dat si timpul liber de care el acum dispune totuși cu prisosință (dar nu poate consuma). Ajutorul social asigurat de stat se plăteste și el doar că în altă monedă. Șomerul trebuie să-i arate neîncetat statului că merită să primească acea sumă infimă care-i permite in cel mai bun caz subzistența pe o perioadă determinată în timp. Pe vremuri la coadă la Oficiul Forțelor de Muncă, azi înglodat în aplicații și CV-uri, alergând între interviuri sau colaborări (“combinații”) efemere, pe palierul timpului liber situația doar s-a înrăutățit.

Divertismentul extrem

Yachting pe apele agitate ale Mării Roșii, scuba diving in Galapagos, safari-uri extravagante în savane dar și în cartiere sărace. Bungee jumping-uri sociale, telegondola peste favelele din Rio. Orice spectacol se poate intensifica pentru cei cu putin timp liber dar cu mult capital. Fărâma de timp rămasă trebuie stoarsă, eficientizată, “senzaționalizată”, optimizată perfect. Ne luăm locul de data asta pe scenă și impostura diversitătii poate să înceapă. Curg oferte pentru timpul liber, plaje izolate si mega-private, ashram-uri super-confort pentru mega-clienții globali unde îți este adusă până și apa plată din propria ta țară. Totul este găndit pentru tine, cuvântul cheie: privat. Ți se oferă și un guru personal, local, care vorbeste engleză, aproape ca nu simți că nu mai esti la tine în Europa, America de Nord deși acum și turiștii ruși si chinezi sunt puternic curtați. Toate condițiile de acasă au fost teleportate, inclusiv gardurile înalte.

Poți să-ți cumperi o insulă (www.privateislandsonline.com).

Citind la întamplare ofertele de timp liber ai senzația că suntem într-un punct zero, pare că subiecții cărora li se adresează aceste oferte sunt arși la creier de tempo-ul cotidian. Prin urmare pare că nu mai știm nimic, că nu avem absolut nicio idee ce să facem în afara serviciului.

Printre zecile de “traineri” si “think-tanks” născociți de lumea corporatistă se numără si “antrenorii” de timp liber cu ale lor cursuri de “life-management” sau “life coaching”. Cei care se ocupă cu augmentarea timpului liber în aceeași parametri temporali, tu ai tot trei ore libere dar ele pot fi exploatate în adâncime.

Dar optimizarea asta oferită de companii e departe de a fi inocentă, nu că vreunul dintre cititori avea vreo naivitate. Regimurile de timp din nou se întrepătrund, “life-coacher-ii” te pregatesc în fapt pentru randament maxim la serviciu. Spicuim dintr-un program conceput de un “life-coucher”.

În team-building dimineața începe cu:

“Cursuri de tras cu arcul, te ajutăm să-ți atingi țintele în viață”.

Nu înveți doar să tragi cu arcul, e tot un fel de odihnă activă dar multi-dimensională, o adevărată “devenire”.

Pachetul de timp liber poate conține glisări pe tiroliană in Bicaz, kiting pentru zmei corporatisti, snorkeling, snorting si alte asemenea dar toate în general cu un “catch” idelogic. Pe de altă parte team-building-urile de cele mai multe ori (de)generează beții si aventuri frugale între angajați, soldându-se cu traume si melodrame ulterioare .

Prin urmare ni se spune că timp există cu prisosință, doar angajatul nu știe să-l administreze și aici intervin acești antrenori, singurii care te pot suna și în weekend ca să controleze daca te-ai ținut de programul stabilit la ședințele de timp liber (ținute tot în timpul tău liber). Astăzi mâna invizibilă a lui Adam Smith te ia de ciuf si te trimite la mall, alt tip de ofertă all-inclusive, un loc pseudo-public unde te calci in picioare de atâta diversitate. Trebuie să consumăm veros căci altfel ne paște colapsul, se prăbușește societatea.

Marile companii, bănci etc. pun la dispoziție pe lângă instructori de dezvoltare personală, pe lângă creșe și grădinițe la sediu, pe langă ședințe de nutriție și educație fizică, acesti coordonatori de timp liber (life-managers). Compania propune un program extrem de detaliat de “evenimente” post-muncă.

Bătălia pentru timpul angajatilor a început de mult, toate firmele mari investesc masiv în optimizarea acestui nou algoritm.

În plus, ca aditiv, a apărut o altă nișă de activitate post-slujbă care a prins azi un avânt considerabil în rândul claselor mijlocii și sus-mijlocii. Alți mega-inițiați, numiti de data asta chiar “guru financiari”, te învață ce să faci cu banii, cum să relationezi emoțional cu banii. Trebuie să te răzbuni pe bani, ai pierdut jumatate din ce ai investit, nu contează, arunca-te si mai mult! Salariul trebuie să-ți justifice toate orele de stres și astfel cheltuirea lui trebuie să fie absolută, violentă, “trebuie să fii agresiv cu banii” spune unul dintre acesti specialiști în codul timpului liber, adică să-ți depășești limita salarială, să mergi pe credit pocnind din bici. Acest curent se mai numeste în jargon corporatist și “economie ezoterică”, sunt considerați un fel de eretici ai consumului ortodox, avangarda schemei capitaliste “cuminți”și domesticite (înfrânate) de un oarecare agent moral.

De multe ori după serviciu ești tot la serviciu. În aceste seminarii sau team-buildinguri intensive oamenii află ca altceva nu au de făcut în timpul liber, ca el nu mai există, cam asa sună sfârșitul timpului individual. Nu mai dispui de timpul tău dar te desfasori într-un timp rationalizat, denaturat, umplut de pseudo-evenimente aplatizante (poster-event). De aceea totul trebuie sa fie azi un “eveniment”, orice altă activitate nu mai poate pretinde timpul nostru.

evadeazacunoi.ro

Să mai vorbim puțin de vacanțele de azi ale claselor inferioare și a celei de mijloc ajunsă la ananghie. Dacă vrei sa refaci traseul unui concediu din anii 70-80, asadar neactualizat, pe litoralul autohton, te vei trezi cu prosopul la 10 m de plaja uitându-te la spatele șezlongurilor amplasate regulat pe toată plaja. Parcă tocmai a avut loc un soi de d-day al privatizării și batalioane de șezlonguri si umbrele au ocupat plaja in primele ore ale dimineții pe toata lățimea statiunii.

Unde mai pui că la întoarcerea la birou ( în cazul precarilor de mijloc) o să se râdă oarecum rautăcios, nevoalat, iar colegii își vor etala pozele din Capri, Bora-Bora sau insulele Maldive, iar tu cu vacanta ta la Neptun ( te grabesti sa mentionezi “unde poti găsi și lux”) o să stai mai retras, tăcut, un pierzător în competiția timpului liber. N-ai urcat pe podium anul ăsta, poate anul viitor dacă muncești sârguincios în ambele registre de timp.

Marile vase de croazieră, paradis-închisori plutitoare unde singura aventură în necunoscut s-ar putea să fie explozia motorului sau chiar naufragiul colosului de metal. Poate singurul lucru imprevizibil și nemenționat pe broșura densă a crozierei. Astfel ieșirea din rutină ar putea însemna chiar pericolul iminent asupra propiei tale vieți, spectrul desființării tale chiar în timpul liber de calitate cumpărat cu timpul-serviciu. Într-un fel aceste mall-uri amfibiene reprezintă chintesența distracției (“evadării”) predeterminate într-o lume “globalizată”. Cutreieri lumea perfect organizat, nici un aspect al zilei nu e lasat la voia întâmplarii, fiecare secundă din cele 24 de ore este calculată. Bucla vieții de birou (“cubical” etc.) te bântuie și aici, poate la mii de km de locul de muncă. Un fel de Club Med nomad, satul all-inclusive e urcat pe pirogi și navigat aiurea.

Timp liber = timp pentru consum; remușcare > consum

Aici toata lumea joacă același sport de performanță. Consumul diferă, nivelul de pregatire si antrenament diferă, dar terenul si practica sunt aceleași. De la consumul material la cel imaterial mașini de ocupat timp liber sunt puse în funcțiune la toate nivelurile societatii, (ni) le știm cu totii. În orice clasă socială te-ai afla știi “cu ce se mănâncă”/consumă timpul tău liber. De multe ori e preschimbat în timp productiv, dar nu contemplativ, reflectiv ce ulterior s-ar putea reifica într-un oarecare bun intelectual, ci te angajezi într-o “dezvoltare personală” care trebuie să-ți îmbunătățească eficiența la serviciu/servicii.

Timpul dedicat strict consumului devine și el maculat, consumul pur îți provoacă remușcări, poate ai învățat la antrenamentele de timp liber că trebuie “să investești mai mult în tine” poate pur si simplu simți că trebuie să te specializezi și mai abitir. Dar, dacă îți permiți, derapezi ușor spre spectacolul carității. Filantropia transformată în bursă, un conglomerat de relații publice, tendințe, fluctuații – unde premianții din societate îmbină utilul cu super-utilul. Ăsta e cel mai scump timp liber, numai marii patroni, patricieni și mecena și-l pot permite. Toți actorii și muzicienii de calibru planetar mixează (beatmaching) timpul liber cu filantropia.

Cu cât urci scara socială opțiunile se multiplică exponențial, se ramifică și se rafinează pe profilul individului sau a familiei (familia de mult este ținta principală a strategiilor agenților si operatorilor din industria turismului). Ideologia celulei-cuib trebuie revitalizată si mai abitir in timpul liber. Starea de lene, hoinăreala, inactivitatea brută, reveria sunt blamate, considerate naivități nocive. Solitudinea în vacanță e reprobabilă, în vest să călătorești singur e privit cu suspiciune (turismul sexual).

Dar odată ajuns în sferele înalte ale capitalului ți se poate reproșa chiar și lipsa de atitudine față de pierzători, lipsa conștiintei sociale. Sus de tot in vârful piramidei economice a ajuns inacceptabil să nu folosești timpul liber și în folosul “comunitatii”. Nu trebuie să fii familiar cu Edward Berneys sau Ivy Lee pentru a urmări geneza Corporate Social Responsability și a marilor fundatii filantrope ce poartă numele respectivilor miliardari. În plus stau ca dovadă sutele de ONG-uri si organizații care se ocupa de timpul liber al sponsorilor lor, multi-naționalii care-si permit mai multe dimensiuni de timp.

În schimb ceea ce sigur a înțeles toată lumea e că în timpul liber trebuie să manevrezi fără încetare aparatul de reprezentare.

Construcția unei identități a devenit o luptă acerbă pe internet, imersați în rețelele sociale suntem prinși frenetic în “expresia de sine” (self-expression), o auto-exploatare virtuală generalizată pe care o practicăm în intestinele celor 2-3 companii care domină internetul. Timpul liber e intens și generos petrecut în fața ecranului lucrând de zor la optimizarea propriilor avataruri din lumea virtuală. S-au născut culturi de socializare, cu coduri particulare, cu o gramatică și o abordare specifice. O preocupare cotidiană asumată total, deja firească. Vorbim de avataruri ce pot lua orice formă/platformă, din punct de vedere comportamental suntem toti in aceeasi oală si acest fenomen trangresează într-o anumită masură clasele. Adaugăm aici si regimul dopaminic ridicat provocat de privirea ecranului timp de mai multe ore (eu acum de ex.) si avem imaginea unui subiect destul de agitat… în timpul său liber.

Susan Sontag deja în On Photography (1977) anunța – legat de ultra-popularizarea aparatului de fotografiat – apariția unui nou subiect: turistul în realitate. Astăzi niciun prefix suprerlativ nu poate să descrie expansiunea, generalizarea acestei intuiții. Totul e “de fotografiat” în jurul nostru, suntem permanent mirați si fascinați de viata noastră cotidiană. Totul în jurul nostru poate fi imortalizat, sau mai degrabă “asasinat” ca să rămanem în terminologia propusă de Susan Sontag. Orice micro-întâmplare ordinară e digitalizată, în buclă, orice variație în traseul individului e “împărtășită” pe rețele.

Spectacolul generalizat și integrat al societății capitaliste a suprimat timpul mort (sau e în curs de a-l anihila). Nu mai există timpi morți. Suntem extrem de vioi, perfect vivaci, creierul este într-o alertă similară cu cea provocată de pericol si într-adevar există pericole. Primejdia timpului inert, neutilizat, ne-exploatat, suspensia, interstitiul, hiatusul, ne-angajarea sau lipsa angajamentului. Și aici mă refer și la preocupările politice, sociale, activismul din timpul liber. Romantismul oțios e definitv depășit. Totul presează.

Urmează actualizarea continuă (constant update), avalanșa de informații pe toate canalele media la care trebuie sa te racordezi fie și superficial, ca să fii brici la interviu și la curent cu tot ce non-mișcă!

” Why is brain and behavior so commonly interpreted as “maximizing utility,” when it could be equally interpreted as “minimizing disutility”? Note how the trivial shift in wording leads to a significant shift in our view of “human nature.” The first interpretation points to the neoclassical homo economicus. The second leads back to the homeostatic — and dialectical — view […]”

interviu cu Ben Campbell – “Marx was a neuroscientist”

Contextul somatopolitic

In general există 3 mari categorii de droguri ilegale si legale deopotrivă. Incepem cu cele ilegale: energetice (uppers): amfetamina, cocaină etc., psihedelice (psihotrope) cele care alterează predilect percepția: LSD, ciuperci psilocibe, peyote etc. si afective-contemplative (downers) precum MDMA, Kratom, Marijuana ingerată, opiacee și bineînțeles, într-o subcategorie sui generis, regina auto-distrugerii – heroina. Ele se intercalează uneori și formează alte sub-categorii (e.g. disociative). Consumatorii cu experiență își optimizează mixul pentru personalizarea trip-ului (candy-flipping, snow-balling etc.). Pe lângă ele în dieta narcotică a societății stau substanțele legale ce intră de multe ori în aceleași mari familii de droguri ilegale. Marele Pharma și rețeaua de clinici si psihiatrii îți prescriu (pe lângă substanța principală) o suită de side-kicks, de boost-ere si soft-ere cu care reglezi legal eficacitatea drogului.

Nu e greu să intuim care e categoria care se potriveste ideologiei competitivității, ce se mulează pe profilul învingătorului, atotactivului. Unele te stimulează să faci lucruri, să produci, altele să observi, să iei distanță față de lucruri, invită la repaos. Dacă facem analogia cu fenomenele din societate care dau dependențe e clar că suntem înconjurați de stimuli energetici, pro-activi, sexuali, afectivi, suntem invadați de senzațional, de micro-panici intense, de ecrane care ni se adresează. Suntem permanent excitați, deja o banalitate dar pe care o dezavuăm întocmai ca un dependent, ca un junkie. În ce privește drogurile legale care alterează percepția poate doar când mergi la mall te mai pierzi intr-un soi de psihedelie consumeristă. Înconjurat de firme luminate, zeci de culori si mesaje absurde, ceva similar cu un sfert de timbru L.S.D. resintetizat de companiile farmaceutice în colaborare cu PR-ul mall-ului; patinoare, munti de butaforie imenși, zeci de restaurante cu specialităti “globale”, trenulețe pentru copii, mega-locuri de joacă cu carcase-corăbii cu tunuri pe care urlă copii, un freamăt aiuritor ce te poate conduce într-o călătorie cognitivă derutantă deși subțire ca experiență și foarte precisă ca scop (să stai cât mai mult în mall).

Substanțele psihoactive legitimate și promovate de industria farmaceutică constituie o piață în creștere exponențială ce intră într-un duet allegro cu media, astfel avem societatea spectacolului pe speed si antidepresive. Cocktailul de azi al subiectului contemporan e un mix brutal între excitanți cotidieni precum reclamele “aspiraționale” omniprezente, presiunea “creșterii infinite”, spaima concedierii și deja ultra-cunoscutele anti-depresive, calmante de tot felul (“down”-ere cu prescriptie) ca prozac, xanax, zoloft, anafranil, valium si alte variatiuni pe aceeași temă precum bătrânul diazepam si suratele de nouă generație. În situații de austeritate cererea de medicație sedativă nu poate decât să crească. Ești sufocat de urgența zilei, în timpul liber ingerăm droguri prin toate suprafetele inducand dinamici ce intră în conflict, creând subiectul perfect ciclotimic pentru schizofrenia capitalistă (sau vestita “bipolar disorder”, un real succes de marketing al patologiei).

Apare un soi de organism ce-și dezvoltă dependențe contradictorii, centri nervoși noi din ce în ce mai înfometați pentru anumiți stimuli generați în condiții specifice. De altfel deși “drogurile” (termen folosit fără discernământ de vocile mainstream) sunt stigmatizate si identificate haotic la nivel oficial, în fața ecranelor dinamice (de la televizor la telefon deștept) creierele noastre lucrează într-un regim similar cu cel indus de cocaină sau amfetamină. La nivel chimic nu sunt diferențe prea mari, cu cât esti mai imersat în ecranul dinamic cu atât stai mai mult treaz. În aceeași parametrii de oboseală dacă te apuci să citești o carte adormi în 10 minute, la televizor în jumătate de ora iar în fața laptopului poți glisa virtual ore întregi. Conform perspectivei neurologice termenul de drog trebuie extins la fenomenele generatoare de dependență din întrega societate.

Trebuie sa ne administrăm dependențele, pe asta se concentrează cetățeanul contemporan global. Oficial trăim într-o cultură a alcoolului. În fapt înotăm în “droguri”, ca să nu vorbim de adicțiile de zahăr și carbohidrați ce-ți provoacă scurte dar intense senzații euforice alternate cu nejustificate depresii, sau de “sindromul” ADHD si pastilele Ritalin, drogul la mare căutare al ultimilor ani. Marea ipocrizie a unui sistem ce selectează somatopolitic narcoticele ce pot fi legal consumate nemenționând niciodată contextul general spectacular pre-fabricat care generează și susține dependențe. Până la urmă vorbim de neurotransmițătorii majori, dopamină, adrenalină, serotonină pe care îi inhibăm sau îi activăm oscilând perpetuu între stimulante și anti-depresive ilicite sau nu.

Neuro-marketing-ul joacă tare exact în zona asta a chimiei și a dirijării afectelor (crearea consumatorului fidel pe viață), marele capital investește intens în dezvoltarea de algoritmi psihosomatici și tipare de consum în căutarea acestui graal al manipulării emoționale a “clientului”, mesajul transmis direct in hipotalamus, loialitatea veșnică ce eludează rațiunea.

otium cum dignitate (Cicero)

Exista si cazuri fericite, excepționale (să zicem unii artiști dar nu numai), cei care își permit să nu adere la disocierea convențională dintre timpul dedicat supraviețuirii și timpul dedicat viețuirii bune, pentru că munca lor se suprapune cu ceea ce ar vrea să facă oricunde, oricum. În sensul ăsta artistul e în avangardă, într-o lume in care a munci este un privilegiu si șomajul e stigmatizat pe agenda globală, artistul oferă o reală potecă alternativă. Chiar dacă miroase tot a precaritate șansele de urca mai rapid treptele sociale sunt mai multe și prin modalități care par (cel puțin din scaunul din birou, după ore petrecute în el) mult mai atrăgătoare. Artistul contemporan dovedește mobilitate și flexibilitate extreme, e actualizat la toate ideologiile bio si eco, și afișează o autonomie închipuită care-i conservă tenul si generează zâmbet. Artistul fără contract permanent pare că duce o viață mai sănătoasă reușind să-și auto-gestioneaze timpul liber. Rezidențele, premiile și bursele sunt atuurile artistului contemporan. În plus e fixat by default în “creativitate”. În fapt transformarea pieței muncii din ultimii 30 de ani în piață de servicii și bunuri imateriale a făcut ca artistul să fie azi un pionier în societate. Nu a devenit mediul lui mai puțin precar ci mai degrabă piața muncii s-a “reformat” în jurul lui, a fost remodelată întru “veșnica nesiguranță” a lui Marx. Azi toata lumea lucrează în regim de colaborare, aproape toți suntem angajati într-un “proiect”, avem sau suntem hăituiți de un “deadline”, dupa care trecem la alt proiect unde sunt proiectate alte deadline-uri.

Într-un sistem capitalist artistul fără instituție (“fără spate”) a lucrat dintotdeauna într-un regim de pseudo-austeritate, fără ajutor social, fără perspectiva unei pensii, activ într-un prezent presant, elastic, extrem de versatil, antrenat în fragmentarea timpului propriu (part-time veterans). Cei aflați în tradiționalul câmp al muncii vor trebui să învețe de acum încolo de la artist. Crescuți uneori în etiolare socială, artiștii dovedesc o etologie mult mai bine optimizată la regresul global. Până la urmă artistul e modelul și protagonistul industriei creative și recreative și a contribuit decisiv la pregătirea terenului pentru sosirea omului-corporație, cel care se ocupă de toate departamentele, de la concept la producție, de la reclamă la vânzare, PR; personajul fără timp.

Spectacolul întețit

Relatarea evenimentelor de timp liber live, din cabina pilotului sau a telecabinei din alpi. Esti la ski in Austria sau in Tunisia pe o plajă inedită, poate în locații asiatice post-tsunami. Tanato-turismul, doom-turism-ul și alte asemenea nu sunt nici ele de neglijat. Ce e important e că toate aceste experiențe pot fi comunicate în timp real, timpul liber devine un timp ce trebuie comunicat permanent, reprezentarea timpului liber intră pe bursa vacanțelor, acolo ești evaluat si te evaluezi în funcție de raportul dintre orele petrecute muncind (supraviețuire) și calitatea distracției (viețuire).

Te duci spre consumul de artă, utilizezi timpul liber în cautarea disperată a deconectării. Dar arta nu mai pleacă din sufrageria, dormitorul, biroul tau. La birou asculti la căsti muzica care-ți place, acasă ai surse de divertisment si deconectare peste tot, de la televizor la laptop, telefon. Dacă ajungi la bienale, la artă contemporană, observi că toată lumea (curatori, artisti) încearcă “experience design”, pavilioanele nationale de la Veneția sunt în competiția de a crea experiența totală. Din în ce în ce mai rar vezi doar “lucrări” pe care să le poți bifa în treacăt.

Dar mai degrabă ajungi la teatru sau la cinema, acolo te deconectezi de nu te vezi. Mori de râs, râzi din tot sufletul și uiți un moment de presiunea competiției. Sau plângi, asisti la tragedii istorice, psihologice sau sociale si reverberezi emoțional, intri în același regim al afectelor excitate ce predomină si celelalte medii de consum zilnic. Divertismentul post-muncă de mult poate să înseamne și emisiuni de știri sau dezbateri de studio TV, totul ne incită și ne deprimă deopotrivă în acest spectacol generalizat în care plictiseala se instalează rapid.

Totuși acest spectacol este important, vital, neîntrecut în a ține preocupat bruma de spirit a subiectului hăituit de oferte, obosit de cantonamentele societății capitaliste. E ceea ce nu putea prevede Keynes. Spectacolul în sine este unul dintre drogurile greu de înlocuit. Ce-i dai cetățeanului când se întoarce sfârșit acasă dupa “birou”, dupa peste 8 ore de muncaă, cuplul (celibatarul) care trebuie să-și cumpere mâncare pre-gătită la supermarket la ora 22.00? Televizor, internet, shopping (“atacul reducerilor”).

Cu ce poţi să substitui acest spectacol atât de adânc impregnat în fibra societăţii? Aici vorbim de nescrisul cod al timpului liber. Poate cel mai important în faza actuală de dezvoltare a societăţilor capitaliste vechi sau mai noi. Vorbim de puţinul timp liber petrecut în afară sferei de competitivitate, ce faci când întreprinzătorul din ţine ia o pauză, în intervalele presupuse repaosului? Atunci faci din şi vacanţe o competiţie, weekendul devine lucrativ, orele de după serviciu devin un alt fel de slujbă, se întrepătrund cu cele de dinainte, lucrezi de acasă lejer pentru serviciul-muncă. Serviciul-postmuncă se conturează la orizont de zeci de ani. Nu mai ai de ce să-ți omori timpul (killing time) pentru că e deja mort.

Există și aici o conexiune cu perioada pre-89. Cu odihna activă promovată prin reviste, almanahuri si documentare Sahia educative, cu marile aventuri montagnarde, care se leagă cu munții lui Leni Rifenstahl și fanteziile alpine fascistoide. Piscurile patriei, să cunoști relieful țării, prin urmare în timpul liber poți lucra la identitatea ta națională. Documentarul “Reportaj de la Steagu Rosu” al casei de film Sahia ilustrează perfect dulcea ironie dintr-un film de propagandă. Sintagmele cheie sunt: muncă patriotică, odihnă activă, relaxarea prin muncă.

“Pentru a profita cât mai mult de odihnă trebuie să te trezești cât mai de dimineață.”

Pensia

E totuși de mirare cum a putut fi implementat cu atata succes gândul că dupa 63-65 de ani o sa te distrezi de-o să rupi. Cei 30-40 de ani de muncă de fapt sunt fel de intermezzo interminabil între copilarie/adolescență (+poate anii de studenție) și marea vacanță de la sfârșitul vieții care în fapt, îndraznesc să zic , de multe ori este chiar moartea. Vacanța permanentă, asigurată pentru toată lumea.

Singurul punct care rămâne o miză a sindicatelor și a angajaților în general este vârsta pensionării și numărul orelor de lucru vs numarul orelor de concediu. Dar cum sindicatele și-au pierdut din forță și credibilitate iar numarul angajaților permanenti scade, oamenii se agiă între multiple slujbe, devin lucrători “part-time”. Tocmai bucata de timp care ar fi putut fi liberă e suprimată, toate părtile-timp au fost ocupate întru producție, de orice natură ar fi ea. Nepoții lui Keynes muncesc pe rupte.

E în continuare dificil să întelegem cum a reușit istoric să fie legitimată (conservată) de la stânga la dreapta această vârstă a pensionării la care au aderat toate țările industrializate și cele în curs de industrializare. Pe linia aceasta progresul s-a oprit prin anii 40. Pentru muncitorul secolului XIX sau cel de inceput de secol XX sună intr-adevar a progres dar pentru sec XXI după toate promisiunile ideologiilor modernității pare o glumă malițioasă ideea ca dupa ce implinesti 60 de ani să zicem (dupa peste 35 de ani de muncă) o să te bucuri în sfârșit, frenetic, de tot timpul tău liber. Cel mai adesea ți-l vei petrece optimizând tratamente pentru diferitele “slăbiciuni” acutizate în perioada în care ai muncit ca un salahor. Iar miza mutării vârstei de pensionare cu un an mai sus sau în jos sună destul de cinic din perspectiva unui stat sau a unei companii care te-a supt timp de 3 decenii, anii de plină vigoare fizică si psihică.

Între perioada pre-muncă și pensie pendulezi între familie si serviciu, amandouă de la un punct extrem de previzible si cu tendinta spre rutinare, clișeizare. Prin urmare viitorul pare deja desfasurat, singurul lucru care-ți rămâne de făcut pentru a potoli frustrarile și pentru a genera “necunoscut” în viața ta este să câștigi cât mai mulți bani. Asta a rămas imprevizibil (în anumite straturi sociale), câți bani o să faci? Pentru că acumularea serioasă te poate transporta într-o vacanță extraordinară (deși și ea la rândul ei previzibilă în categoria respectivă) în locuri ultra-exotice ce îți vor echilibra efemer măcinările existențiale.

Familia e funcțională, în sânul ei trebuie să urmezi cutumele, serviciul si el cu mecanica lui repetitivă, în schimb în zona câștigurilor dinamica e haotică, depinde de of-urile antropomorfe ale pieței si de încrâncenarea personală a fiecăruia (pâna unde poți să mergi). Poți să pierzi totul dar poți să sari clase sociale prin îndârjire, obstinație și, de ce nu, corupție. Daca ești un animal competitiv de anvergură te așteaptă un concediu și un timp liber pe măsură. Cu banii potențiali poți să-ți ridici vacanța la un alt nivel. Poți străbate oceanele și traversa continentele. Muți vacanța din Grecia în Brazilia, de la Corfu la Copacabana sau mai bine (pentru ca la Copacana toate plajele sunt integral publice) mergi “în insule”, oricare ar fi ele, dar să fie departe de casă, private și all-inclusive (all are excluded).

S-a perimat definitv loazirul mic-burghez care retrospectiv, deși continuu ironizat, pare singurul timp liber de invidiat. Să nu uităm că istoric tinerii burghezi, cei cu timp liber, de multe ori au devenit marxiști sau anarhiști celebri confirmând ipoteza care susține că uneori cei cu timp liber ajung la analize și poziții mai radicale față de cei total angrenați/subjugati în sistem. Iar asta nu se mai poate petrece, clasa de mijloc alunecă în jos rapid, se “lumpenizează”, puțini burghezi își mai permit a fi oțioși iar toate clasele în complicitate muncesc și în vacanță. Sclavia prin muncă, desi denunțată de atâtea ori, e din nou pe afiș.

“Time is money” nu mai e de actualitate, banii treptat dispar, iar datoriile si creditele sunt azi marii actori în viața cetățeanului, timpul s-a diluat. În această nouă paradigmă in care timpii se suprapun indecelabil avem un upgrade sau un bonus level si am putea rescrie vestitul clișeu ceva mai brutal: “Time is dead”. Filmul distopic al lui Andrew Nichols “In Time” ilustrează parțial un scenariu de acest gen, unde cetățenii viitorului trebuie să muncească pentru timp, totul e măsurat în timp, singura monedă fiind “timpul”. Pentru bogați eternitatea, pentru săraci secunde de trai.

Deja în prezent mai avem mult de muncit, timpul nu ne aparține căci și noi construim dintr-un soi de inerție o lume mai bună pentru “nepoții” noștri. În pofida acestei crize prelungite în care orice urmă de optimism si speranță pentru oțiozitate au dispărut, oamenii sufocați de muncă persistă încolțiți de noua singularitate. Frazele ne sunt familiare și le sunt familiare și părinților și bunicilor noștri.

Mai bine îl ascultăm un pic pe Borex de la Iași că el rezumă cel mai bine:

“Ăsta e un har ceresc, să stau fără să muncesc.”

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=aDXe_HgPLWs

Texte:

“The economic prospects of our grandchildren” J.M. Keynes

“In Praise of Idleness” – Bertrand Russell

“Overcoming tourism” – Hakim Bey

“The Abolition of Work” – Bob Black

“The right to be laizy” – Paul Lafargue

“De l’Osivete” – Montaigne

“The mother of all possibility” – Sven Birkerts

 

 

 

 

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.