Suspendarea consensului în „Pieţele” Universităţii[1]: Tehnopolitică, Anticomunism şi Hegemonia Neoliberalismului

Capitol din volumul – Iarna vrajbei noastre: protestele din România,  ianuarie – februarie 2012 / coord. Cătălin Augustin Stoica şi Vintilă Mihăilescu / editura Paideia, 2012 / www.proteste2012.ro

Introducere: „Nu facem politică, astăzi facem critică” [2]

Ideea de rebeliune deţine un rol important în teoria socială a lui Karl Marx. În primul volum al Capitalului, Marx (1967 [1887]. Cap. 32) aşeza în juxtapunere teoria rebeliunii şi analiza conflicului de clasă şi prezicea că proletarii se vor revolta violent împotriva statului în ţările dezvoltate industrial, ca urmare a adâncirii opresiunii şi a exproprierii plus-valorii create prin muncă. Revolta era primul pas către revoluţie, un pas necesar, dar nu suficient. Istoria l-a contrazis însă, iar teoria sa asupra rebeliunii s-a dovedit a fi una dintre cele mai problematice şi criticabile dimensiuni ale gândirii sociale marxiste. Revolta proletariatului internaţional nu a avut loc niciodată, iar când revolta s-a produs, a avut loc mai degrabă în societăţile slab dezvoltate (Boswell şi Dixon 1993). Prin însăşi natura disciplinei,  antropologii tind să fie sceptici când vine vorba de marile teorii ale istoriei şi asta nu doar pentru că Marx se înşelase cu privire la potenţialul proletariatului de a se revolta şi de a duce revoluţia până la capăt.  Aşadar, în ultimele decade, exegeza luptei celor oprimaţi şi-a mutat accentul analitic de pe momentele confruntaţionale excepţionale – rebeliuni, insurecţii şi proteste de stradă – spre o înţelegere mai mundană a ceea ce James C. Scott (1987) numeşte „forme cotidiene de rezistenţă”. Rezistenţa devine un fenomen cotidian, subversiv, care nu e exercitat necesarmente conştient şi nici nu are un telos definit (vezi Haynes şi Prakash, 1991). Dacă privim la istoria comunismului în România, logica rezistenţei de zi cu zi devine evidentă. Contrar aparenţelor, regimul comunist din România nu a fost pus la pământ de mişcările de stradă din decembrie 1989; acestea au reprezentat doar execuţia publică, televizată, a unui regim politico-economic aflat pe patul de moarte. Din contră, comunismul a căzut datorită subminării constante, temeinice şi la toate nivelele a fundamentelor economice şi a puterii politice pe care o postula. De la negocierea planului între centru şi întreprindere, la tezaurizarea resurselor şi supralicitarea nevoilor de producţie de către conducătorii întreprinderilor de stat, şi până la furturile din fabrică practicate la scară largă de muncitori – înfăptuite pe fondul penuriei şi nu neapărat cu intenţia de a submina regimul – , toate au contribuit, în timp, la erodarea economiei planificate şi, pe cale de consecinţă, la imposibilitatea statului de a-şi exercita misiunea paternală de distribuţie „după nevoi”, deci la delegitimarea lui populară (Verdery 1995).

Aşa cum sugerează paradigma rezistenţei ca practică de zi cu zi, momentele de confruntare nu sunt de natură să ofere interpretări concludente asupra luptei populaţiilor dominate ca proces de lungă durată, tocmai din pricina excepţionalităţii care caracterizează mişcările de stradă. Acest tip de acţiuni au însă loc cu o frecvenţă din ce în ce mai mare în mai toate colţurile lumii, din Siria şi până în Statele Unite ale Americii, din Chile până în România, unde oamenii îşi strigă nemulţumirile în stradă. Cum putem înţelege atunci, mişcările de protest şi revoltele de stradă de tipul celor petrecute în pieţele publice din România în ianuarie 2012? Cum le putem da un sens şi ce valoare de analiză socială pot avea ele? Paradoxal poate, răspunsul poate fi găsit în acelaşi caracter de excepţionalitate care le face practic inutile pentru studiul rezistenţei. Natura extraordinară, disruptivă, a mişcărilor de stradă oferă o deschidere epistemică pentru înţelegerea ordinii sociale pe care o contestă şi o dezmembrează şi pentru a arunca o privire asupra structurii ordinii dominante. Acest eseu nu este mai puţin despre proteste în sine, şi mai mult despre mecanismele disensiunii şi ale consensului. După o perioadă îndelungată de apatie în faţa politicilor economice şi sociale aplicate cu legitimarea cauzală a crizei capitalismului mondial, populaţia a reacţionat în stradă, într-o serie de mişcări sociale care sugerau o rupere a consensului neoliberal. Însă după ce momentul de efervescenţă publică s-a stins, guvernarea s-a întors la aceleaşi principii de dinainte de protestele din ianuarie fără să mai aibă de-a face cu contestarea populară. Întrebarea se impune de la sine: cum a căptătat neoliberalismul o poziţie atît de importantă în România postcomunistă?

În ianuarie 2012, mămăliga românească, aşa cum nota idiomatic săptămânalul britanic de analiză economică The Economist, a explodat[3]. Un eveniment aparent mărunt, umilirea publică de către Preşedintele ţării a doctorului Raed Arafat în timpul unei emisiuni televizate în care fondatorul serviciului SMURD critica tentativa legislativă de privatizare a serviciilor medicale de urgenţă, a catalizat un val de proteste publice spontane, fără precedent în ultimii zece ani. Protestele au început cu acte de nesupunere civică la Târgu Mureş, oraşul adoptiv al lui Arafat, au continuat cu o altă încălcare a ordinii când, pe 13 ianuarie, manifestanţii întruniţi în Piaţa Universităţii din Bucureşti într-o demonstraţie de solidaritate plecau, fără voia autorităţilor, într-un marş încheiat în faţa Palatului Cotroceni, sediul instituţiei prezidenţiale. În următoarele zile, prezenţa manifestanţilor în Piaţa Universităţii şi în alte pieţe publice din 52 de oraşe din ţară[4] s-a permanentizat. În seara de 14 ianuarie, după intervenţiea în forţă a jandarmilor împotriva demonstranţilor care reuşiseră să coboare de pe trotuar în stradă, ocupând Piaţa Universităţii, protestele au devenit violente. Ciocnirile dintre manifestanţi, înarmaţi cu pietre din caldarâm, şi jandarmii echipaţi de revoltă au continuat, într-o formă chiar mai dură, în seara de 15 ianuarie. Dacă iniţial, protestele au fost coagulate în jurul solidarităţii populare cu doctorul Arafat, umilit şi forţat să demisioneze după controversa avută cu Preşedintele Traian Băsescu, pe parcurs şi-au diversificat compoziţia socială (e.g., pensionari, monarhişti, activişti de mediu, suporteri pătimaşi ai echipelor de fotbal, artişti, militanţi de stânga, membri ai grupărilor de extremă dreapta), tematica şi revendicările. De la „Nu face pe surdu’/Vino şi susţine SMURDu’” şi „Arafat, român adevărat”, scandările ritmate din Pieţele Universităţii şi pancartele afişate de manifestanţi au căpătat, pe lângă expresia pronunţat antiprezidenţială şi antiguvernmentală, şi accente anti-privatizare („Voi ne furaţi/Voi nu privatizaţi”), anti-FMI („Umpleţi contul FMI, cu banii de la copii”, „România, nu mai fi/Colonie FMI”), împotriva politicilor de austeritate (e.g.,„Vrem locuri de muncă, nu locuri de veci”; „Vrem un trai decent!”) sau antisistem şi clasa politică („PDL şi USL, aceeaşi mizerie”, „Clasa politică, la autocritică”, „Pierdut clasă politică, o declar nulă”) . Într-un final, guvernul şi-a dat demisia. La mai bine de două luni de la momentul iniţial de solidarizare cu Raed Arafat, un număr foarte mic de protestatari, majoritatea „suspecţii de serviciu” ai activismului social din Bucureşti şi Cluj, continuă să ceară alte demisii şi schimbări şi să-şi strige indignarea în Piaţa Universităţii.

Protestele din ianuarie, neaşteptate, spontane, temporar violente, cu participanţi dintr-o sumedenie de categorii socio-economice şi cu ideologii dintre cele mai variate au dat naştere unui vacuum de interpretare prin însăşi abundenţa interpretărilor fragmentate, reducţioniste. Presa internaţională, de la Al Jazeera la BBC şi New York Times[5], a etichetat la unison manifestaţiile drept “ proteste anti-austeritate”, corelând astfel evenimentele din România cu valurile de nemulţumiri din Marea Britanie, Grecia sau Italia. Această etichetă care, judecând în contextul european al asaltului asupra statului social, ar putea părea justificată la o primă vedere, reduce însă semnificaţia protestelor deconectându-le de specificitatea regională a societăţilor postsocialiste. Dacă politicile de austeritate au fost butonul roşu declanşator, de ce nu au avut loc aceste proteste în 2009, când angajaţilor din sectorul public li s-au redus salariile cu 25%?  O altă ipoteză vehiculată, de data aceasta mai degrabă de către tinerii intelectuali de stânga autohtoni, caută să plaseze manifestanţii din aşa-numita “iarnă românească” în logica luptei anti-capitaliste, a opoziţiei la privatizarea excesivă şi împotriva guvernării României, prin interpuşi politici, de către structurile globale ale capitalului. Aidoma calificărilor din presa internaţională, teza anti-capitalistă se concentrează doar asupra unui capitol din poveste, confundă reveriile motivate ideologic cu realitatea şi supralicitează scopul şi mesajul diferitelor Pieţe ale Universităţii, atribuindu-le protestatarilor mult mai multă conştiinţă politică şi mai multe valenţe radicale decât au în realitate.

Această teză a dimensiunii anti-sistem capitalist, enunţată mai sus, reprezintă punctul de plecare, cârligul articolului de faţă. Argumentul pe care caut să îl dezvolt în cele ce urmează arată că protestele din ianuarie, deşi au conţinut o doză « anti-sistem », au sfârşit prin a consfinţi repoziţionarea, pe piloni chiar mai stabili şi mai radicali, a ordinii sociale şi politice de inspiraţie neoliberală. În acest sens, interpretarea pe care o propun – mai degrabă ca temă de gândire decât ca explicaţie totalizatoare a unui fenomen caracterizat de pluralitatea cauzelor, cerinţelor şi efectelor – priveşte protestele din ianuarie ca pe o manifestare liminală extraordinară, un moment de anti-structură, o supapă temporară care, odată obturată, reconfirmă şi relegitimează structura. Ordinea structurală la care fac referire aici este cea a neoliberalismului ca ideologie, practică şi tehnologie de guvernare (Ong 2005). Figura expertului, a tehnocratului – reprezentând atât cauza cât şi rezolvarea protestelor din ianuarie –, ca expresie a optimizării neideologice a relaţiilor sociale şi economice, e centrală acestui tip de tehnologie de guvernare. Pe urmele lui David Harvey (2006:146), care priveşte neoliberalismul ca pe un fenomen naturalizat şi sugerează că ideile şi comportamentele pe care le inoculuează acest tip de gândire au devenit parte integrată a „modului habitual în care trăim, interpretăm şi înţelegem lumea”, urmăresc să reliefez mecanismele ideologice şi opoziţiile binare prin care tehnocratul s-a consacrat drept agent mesianic al dezvoltării în postcomunism.

În prima secţiune a acestui eseu, aduc în discuţie dimensiunea politică a protestelor din ianuarie 2012, angajând aparatul conceptual al lui Jacques Rancière, bazat pe distincţia dintre politică şi administraţie, ca mecanism al gândirii şi guvernmentalităţii neoliberale. În a doua secţiune, descriu caracterul anti-structură a protestelor şi revenirea la hegemonia guvernmentalităţii de tip neoliberal în perioada post-manifestaţii. Ultimele secţiuni sunt dedicate expunerii critice a pătrunderii neoliberalismului în România şi a efectelor sale în contextul unei societăţi postsocialiste în încercarea de a releva mecanismele instaurării hegemoniei acestui tip de filozofie de guvernare. Sugerez, pe tot parcursul acestor secţiuni, că hegemonia neoliberalismului e tributară într-o mare măsură, societăţii civile construite pe baza conceptului vestic, a la Habermas, de participare, şi a elitelor intelectuale care s-au erijat în promotori ai reformării instituţionale a structurii statului şi, totodată, în avocaţi ai purificării morale a capitalismului românesc de „restul comunist” (Polgar 2009).  Un rol aparte în această expunere îi revine tehnocratului şi specialistului ca agent şi întrupare a ideologiei dominante şi, totodată, ca mecanism de fabricare a consensului. Mitul tehnocratului, argumentez în finalul acestui eseu, e produsul unui dublu proces al postsocialismului românesc târziu, care implică, pe de-o parte, avansul anticomunismului ca metodă de purificare morală şi de stabilizare a capitalismului  românesc şi, pe de altă parte, delegitimarea sistemului politic.

 1.Suspendarea consensului şi întoarcerea la politic: „Suntem cetăţeni, nu populaţie”

Gândirea politică a filozofului Jacques Rancière e dominată de distincţia conceptuală dintre elementele binomului politică (la politique) şi ordine politică (la politie). Conceptele angajate de Rancière desemnează politica drept fiind opusă ordinii politice (la politie), termen înţeles de Rancière în sens extins drept ordine care înglobează sub aceeaşi umbrelă conceptuală ceea ce înţelegem în mod cotidian prin politică: ordinea administrativă, activitatea executivelor şi legislativelor, a partidelor politice, a structurilor birocratice, a instanţelor de judecată etc. Politica e deci antagonică politicilor. Aşadar, la Rancière, ordinea politică face referire la organizarea pe verticală a societăţii şi este fundamentată pe prezumţia inegalităţii sociale. Politica, prin opoziţie, e concordantă unei logici a egalităţii, deci defineşte ceea ce este specific opus ordinii poliţieneşti-administrative, activitatea care contestă şi dizlocă ordinea, fracturând configuraţia sensibilă a ordinii dominante şi dominatoare. A fi politic înseamnă, prin urmare, a fi profund în dezacord, a fi politic în sensul profund litigant al termenului, în opoziţie cu ordinea poliţienească postulată pe baza consensului şi a supunerii administrative. În cea de-a doua parte a influentului său volum Disagrement (1999[1995]), Jacques Rancière subliniază că modelul consensual neoliberal de politică – mai bine zis de politici – nu reprezintă altceva decât o ilustrare perfectă a ordinii poliţieneşti fundamentată pe debalansarea raportului dialectic dintre politică şi politici (vezi şi Chambers 2011).

Acest binom al lui Rancière poate fi citit în conjuncţie cu noţiunea de guvernamentalitate  (eng. „governmentality”, fr. „gouvernementalité”), arta de a guverna, definită de Michel Foucault (1991[1979]), într-una dintre prelegerile sale de la Collège de France, drept unealtă pastorală şi disciplinară a puterii. Esenţialmente, guvernamentalitatea presupune introducerea economiei în practica politică, managementul economic al populaţiei prin exercitarea suveranităţii guvernamentale, prin măsuri coercitive şi pe cale paternală, prin promisiunea de garantare a bunăstării şi creşterii nivelului de trai. “Guvernamentalizarea statului”(eng. „governmentalization of the state”, fr. „gouvernementalisation de l’État” ) pe care o identifică Foucault e facilitată de expansiunea cunoaşterii ştiinţifice a populaţiei, prin statistică şi demografie, care permite divizarea specializată a aparatului guvernamental şi instaurarea tehno-politicii, guvernarea exercitată de experţi neideologici a căror misiune e să eficientizeze şi să optimizeze (Mitchell 2002). De asemenea, procesul determină şi transformarea statutului obiectului guvernării. Dacă reveriile republicane îl desemnează pe cetăţean ca subiect, obiect şi suveran al statului, populaţia – noul obiect al guvernamentalităţii, nu mai este caracterizată de un ethos al participării cetăţeneşti în exercitarea suveranităţii statului, ci, în calitate de obiect al guvernării prin cunoaştere statistică, este deprivată de conştiinţa şi angajamentul politic. Suveranitatea, aşa cum sugerează de altfel şi scăderea constantă a participării electorale a populaţiei nu doar în România, ci în majoritatea democraţiilor vestice, nu mai e un produs al deliberării populare, ci un ansamblu de măsuri administrative legitimate de promisiunea bunăstării generale care vizează, pe anumite nişe, populaţia prin politici instrumentale economice şi sociale informate de logica economică bazată pe cost-beneficiu care normează relaţiile sociale (Chatterjee 2004). Ethosul filozofiei politice neoliberale are aşadar depolitizarea guvernării şi a guvernaţilor drept pilon al optimizării nonideologice a societăţii. Sumarizându-i pe Rancière şi pe Foucault, înlocuirea politicii prin ordinea poliţienească, a suveranităţii populare prin guvernamentalitate tehnopolitică caracterizează societăţile neoliberale contemporane; problemele ce ţin de exercitarea guvernamentalităţii şi tehnologiile utilizate în deservirea acestor scopuri „au devenit singurele tipuri de manifestare politică, singurul spaţiu real pentru luptă şi contestare politică” (Foucault 1991: 103). Luptele nu se mai dau, aşadar, decât pentru optimizarea aparatului menit să optimizeze.

Protestele din ianuarie pot fi înţelese, din această perspectivă, drept o întoarcere la politică, în sensul radical avansat de Ranciere, drept o fisură în consensul pe care-l incumbă ordinea politico-administrativă, o pauză de la guvernamentalitatea raţională, o manifestare anarhică a nemulţumirii şi disensiunii. Politicul, în înţelegerea dată de Ranciere şi extinsă de Slavoj Žižek, presupune ieşirea din sfera normativă a practicilor de guvernare şi chestionarea şi contestarea principiilor care structurează ordinea dominantă (cf. Dikec 2005). Cum altfel am putea interpreta nesupunerea faţă de prescripţiile ordinii sociale manifestată prin însăşi prezenţa fizică, în spaţiul public, puternic reglementat, a protestatarilor? Cum altfel, dacă nu drept o întoarcere la disensiune, poate fi înţeleasă polifonia, adesea cacofonică, a nemulţumirilor şi cererilor demonstranţilor, când unii strigau pentru reinstaurarea monarhiei, alţii cereau întărirea statului, alţii scandau pentru un stat minimal, iar alţii propovăduiau abolirea capitalismului? Cum altfel, dacă nu ca o contestare a sistemului, putem interpreta politica făcută în stradă, în afara logicii electorale, şi respingerea dură a politicului (în sensul de părtinic, legat de partide politice) exprimat prin scandarea „PDL şi USL, aceeaşi mizerie” şi prin alungarea unor lideri politici care au fost îndeajuns de nesăbuiţi ca să apară în Piaţa Universităţii? Ce altceva înseamnă lipsa de structură ierarhică a protestatarilor, refuzul de-a cere autorizaţie pentru proteste sau incapacitatea unor lideri autodesemnaţi de-a căpăta legitimitate, sau epurarea organică, de către corpul Pieţei, a celor care strigau împotriva minorităţii maghiare sau a membrilor formaţiunii Noua Dreaptă?

Cum s-a manifestat Puterea în faţa manifestărilor prin excelenţă politice? Iniţial, a apelat la invective, prin calificări de tipul „viermi”, „ciumpalaci”, „mahala violentă şi ineptă”. Aceste adresări sunt ilustrative pentru „ultra-politică”, sintagma prin care Žižek (2005a:71) defineşte „o falsă radicalizare a dezacordului prin construcţia unui celălalt absolut, iar această absolutizare elimină orice temei pentru o confruntare reală”. Acelaşi lucru e valabil şi pentru stigmatizarea suporterilor de fotbal ca marginali devianţi, calificaţi drept singuri responsabili de acţiunile violente în opoziţie cu „protestatarul bun”, paşnic. În afară de aceste tehnici ultrapolitice, reprezentanţii Puterii nu au avut alte reacţii retorice notabile timp de câteva săptămâni. Nici nu e de mirare întrucît, Puterea, în plin proces de depolitizare şi raţionalizare, nu are instrumente de a răspunde discursiv acestui tip de manifestări politice. Pe de altă parte, discursul antisistem al Pieţelor Universităţii îi contesta Puterii însăşi legitimitatea de-a avea o reacţie. Invitaţiile repetate la dialog lansate de reprezentanţii partidelor aflate la guvernare către protestatari nu reprezintă altceva decât încercări de repunere a politicului discordant în limitele controlabile ale guvernamentalităţii. De exemplu, în timpul unui interviu televizat, noul premier, Mihai Răzvan Ungureanu, a afirmat necesitatea dialogului cu Piaţa. În răspuns, unul dintre cei mai vocali demonstranţi, desemnat de mass-media – la fel de incapabile ca Puterea să gestioneze natura nestructurată a Pieţei – drept lider al protestatarilor, a declarat că refuză o vizită la guvern atât timp cât consideră Executivul drept ilegitim[6]. Căutarea dialogului e o tehnologie a guvernamentalităţii, o încercare de relegitimare a ordinii administrative. Prin opoziţie, refuzul dialogului în limitele impuse de sus în jos şi punerea la îndoială a însăşi legitimităţii eventualului partener de dialog reprezintă un act politic.

Michel Foucault, în analiza pe care o face transformării istorice a suveranităţii, eivdenţiază că guvernamentalizarea statului nu presupune ruperea totală şi definitivă de principiile anterioare ale societăţilor princiare bazate pe suveranitate şi pe disciplină:

Nu trebuie să vedem lucrurile în termenii înlocuirii unei societăţi a suveranităţii cu o societate disciplinatorie şi înlocuirea subsecventă a unei societăţi disciplinare cu o societate a guvernării; în realitate avem de-a face cu un triunghi suveranitate-disciplină-guvernământ, care are drept ţintă primară populaţia şi, ca mecanism esenţial, aparatele de securitate. (1991: 102)

Puterea guvernamentală funcţionează, aşadar, îmbinând guvernarea economică raţională, măsurile disciplinare şi o legitimare populară. Am sugerat mai sus că, pe durata protestelor din Pieţele Universităţii, Puterii i-a fost suspedată legitimitatea izvorâtă din sprijinul popular. De legitimitatea administrativă, cât şi de dimensiunea ei pastorală, nici nu poate fi vorba. În primul caz, pentru că protestatarii au acuzat proasta gestionare a resurselor statului. În al doilea caz, pentru că politicile de austeritate aplicate de guvern sub presiunea Fondului Monetar Internaţional (FMI) au coborât semnificativ nivelul de trai al populaţiei.şi au reprezentat una dintre cauzele principale pentru care mămăliga a explodat. Datele publicate de Biroul de Statistică al Uniunii Europene, subliniază profunzimea stării de privaţiune a locuitorilor României. Potrivit studiului Eurostat, 41,6% din populaţia României, aproximativ 6,6 milioane de oameni, trăiesc în sărăcie sau riscă să ajungă în această situaţie vecină cu excluziunea socială. Scandarea „cine sare/bani nu are” repetată în Piaţa Universităţii e poate chiar mai grăitoare decât orice numere abstracte privioare la condiţia economică a populaţiei.

Disciplina, în forma ei represivă, a rămas soluţia ultimă de menţinere a unei Puteri şi a unei ordini politice delegitimate pe toate fronturile în faţa avansului surprinzător al politicului. Prezenţa covârşitoare a jandarmilor în Pieţele Universităţii, justificată, în discursul guvernanţilor români, de imperativul „garantării siguranţei” cetăţenilor, reprezintă o încercare a ordinii administrative de a epura spaţiul public (i.e., o piaţă, o stradă sau tribuna unui stadion) de ameninţarea dezacordului politic şi de a restabili ordinea. Acţiunile recente ale forţelor Jandarmeriei şi ale altor aparate de securitate controlate de stat sau controlate privat sunt sugestive pentru obsesia eliminării disensiunii. Revelator este modul în care acţionează jandarmii împotriva oricărei manifestaţii cu substrat politic, în sensul radical al termenului cu care operez aici. O practică obişnuită a jandarmilor este să-i ridice cu duba pe protestatari şi să-i transporte la secţia de poliţie pentru identificare şi verificare, deşi legea prevede că identificarea se poate face la faţa locului. De fiecare dată, duba îi duce pe manifestanţi la secţii de poliţie cât mai îndepărtate de locul de desfăşurare a protestului. După incidentele violente din 14 şi 15 ianuarie, aproape fiecare acţiune de protest a activiştilor împotriva proiectului minier de la Roşia Montană sau a celor ce se împotrivesc exploatării gazelor de şist de gigantul energetic american Chevron, se încheie cu activişti luaţi pe sus cu forţa, plimbaţi cu duba, duşi la secţii de poliţie unde sunt ţinuţi ore la rând. Acelaşi lucru s-a întâmplat recent pe stadioanele din România care au devenit spaţii în care protestatarii şi militanţii caută din ce în ce mai frecvent să-şi expună mesajele ca să beneficieze de acoperirea mass-media de care se bucură fotbalul. De fiecare dată când în tribune apar bannere cu mesaje politice sau critice, angajaţii firmelor private de pază şi jandarmii detaşaţi la stadion confiscă bannerele şi-i evacuează pe purtătorii lor. Aceste intervenţii ale jandarmilor sunt greu de încadrat drept măsuri de garantare a siguranţei publice. Ele aparţin mai degrabă biopoliticii foucauldiene: se urmăreşte în mod evident îndepărtarea fizică a indezirabililor din spaţiul public.

Se pare că ordinea dominantă nu poate tolera manifestările pe care nu le poate trece prin propriul filtru normativ. James C. Scott, în studiul său despre statul modern, Seeing Like a State (1998), oferă o critică a practicilor politice care suprapun şi impun structură ierarhică asupra elementelor sociale, urmărind prin aceasta să odoneze societăţile şi culturile care s-au dezvoltat neierarhic. Acest proces de ordonare, care face realităţile sociale lizibile într-o logică administrativă are la bază simplificări statale, ocultări ale nuanţelor sociale. Tentativele de normare a manifestărilor publice sunt circumscrise acestei logici a simplificării; ele vizează transformarea manifestărilor publice în evenimente controlabile. Noul proiect de lege a adunărilor publice întocmit de coaliţia de guvernare în 2011 prevede, printre altele, interdicţia de a organiza mitinguri în apropierea oricăror obiective aflate sub pază militară. Întâmplător, clădirile Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului şi ale tuturor ministerelor se încadrează în aceste categorii de obiective protejate prin lege de manifestări antagonice Puterii, oricare ar fi ea. Politicul trebuie ţinut departe de instituţiile statului.

Un exemplu poate chiar mai ilustrativ în acest sens, pentru că se evidenţiază o întrepătrundere de drepturi şi coerciţii, menite să îngrădească libertatea sub deghizarea garantării ei, este proiectul „Agora”, iniţiat de primarul Capitalei şi de Asociaţia ProDemocraţia, care vizează să transforme Piaţa Universităţii din Bucureşti, prin consacrare şi delimitare, într-un spaţiu pentru dezbateri publice cetăţeneşti, în fapt, un spaţiu de protest normat. Spre deosebire de modul dezordonat în care a fost ocupat în ianuarie, odată transformat într-o agoră, spaţiul Pieţei şi protestele care ar avea loc aici ar deveni reglementate, edulcorate şi plivite de orice potenţial de ameninţare. Potrivit proiectului aflat pe agenda Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, agora ar urma să fie deschisă între orele 9.00 şi 19.00, zona ar fi supravegheată prin camere video şi s-ar permite participarea a maxim 50 de persoane. Cei care vor dori să se exprime în acest spaţiu de „protest instituţionalizat” vor trebui să se înscrie la Primărie, menţionând tema, data şi durata dezbaterii iniţiate. Exprimarea însăşi va fi reglementată, în sensul că vorbitorii se vor adresa publicului de la o tribună, unul câte unul, pe rând. Protestul devine astfel „civilizat”, normat şi lizibil. Protestul cu bilet de voie de la autorităţi nu mai are nimic de-a face cu ideea de protest, ci reprezintă cel mult un simulacru.

Dacă, aşa cum sugerează Foucault, guvernmentalizarea statului caută să producă subiecţi supuşi care îşi duc lupta politică în limitele prescrise de regulile guvernnentalităţii, protestele din ianuarie consemnează o reafirmare, din partea protestatarilor, a unui statut cetăţenesc, cu pretenţii deliberative. Privite restrâns, protestele au fost, e absolut incontestabil, politice. O schimbare a distanţei focale, prin contextualizarea protestelor şi conectarea lor cu evenimentele care le-au precedat şi care le-au urmat, ar putea să ofere o perspectivă mai largă, care vădeşte un conţinut mai puţin idealist.

Această secţiune e intitulată, deloc întâmplător, „suspendarea consensului” şi nu „ruperea consensului”. Breşa creată de politizarea guvernaţilor a fost, desigur, una temporară. Protestatarii au cerut demisia guvernului şi au obţinut-o, chiar dacă Preşedintele Băsescu şi fostul premier Emil Boc au declarat că această demisie fusese discutată încă din decembrie 2011. Au cerut alţi politicieni la conducere, au obţinut altă conducere. Cu toate acestea, Pieţele Universităţii, cel puţin vocile lor cele mai radicale, au pierdut. Dacă impactul dur asupra populaţiei al politicilor extrem-neoliberale[7] ale factorilor de decizie politică şi administrativă au contribuit la inflamarea spiritelor în ianuarie, cum putem înţelege încheierea protestelor şi reluarea, de această dată fără opoziţie publică, a aceluiaşi tip de politici pe care Pieţele le-au contestat vehement? 

2.Liminalitatea protestelor: De la neoliberalism la neoliberalism

De la ce au pornit protestele şi cum s-au terminat? Să recapitulăm cronologia evenimentelor din ianuarie cu această întrebare în minte. Publicul s-a aprins în urma umilirii unui expert, manifestaţiile de susţinere a doctorului Raed Arafat au continuat cu dizlocarea ordinii sociale în spaţiul public şi a mersului obişnuit al guvernării. Nici retragerea proiectului de lege a sănătăţii, nici eficienţa represivă a jandarmilor şi nici reinstituirea în postul de Sub-Secretar de Stat a doctorului demisionar nu au fost în măsură să stăvilească numărul din ce în ce mai mare al manifestanţilor. Câteva zile mai târziu, după ce guvernul Emil Boc şi-a anunţat demisia şi a fost înlocuit cu unul format din miniştri din rândul tinerilor specialişti – calităţi subliniate de către Preşedinte şi reprezentanţi ai coaliţiei guvernamentale –, ordinea s-a restabilit surprinzător de uşor. Odată ce protestele s-au temperat, noul guvern a revenit, pe poziţii chiar mai radicale, la guvernmentalitatea de tip neoliberal, la politici fără politică. De pildă, într-un moment de vârf al manifestaţiilor din ţară, Ministrul Transporturilor declara că suspendă planul de-a concedia 1.100 de angajaţi ai Căilor Ferate Române – o măsură de restructurare prevăzută în acordurile încheiate de România cu instituţiile financiare internaţionale. Odată ce intensitatea protestelor a scăzut considerabil, noul ministru a dat undă verde restructurării, fără ca strada să se mai inflameze.

Acest tip de desfăşurare a protestelor e foarte similar cu o fază de liminalitate, caracteristică ritualurilor religioase sau carnavalurilor, teoretizată de Victor Turner, pe urmele lui Arnold van Gennep. Fazele liminale, ambigue prin excelenţă, presupun o retragere, temporală şi spaţială, din sfera normală  a acţiunii sociale. În asemenea situaţii, „însăşi structura societăţii e temporar suspendată” şi se instaurează ceea ce Turner conceptualizează drept communitas, o stare în care diferenţele sociale, ierahiile şi identităţile se dizolvă. Deşi liminalitatea şi comunitas-ul sunt mai degrabă caracteristice societăţilor tribale, conceptele au aplicabilitate şi în societăţile industriale. În societăţile industriale, aceste fenomene se desfăşoară în afara limitelor proceselor economice, politice şi structurale, iar manifestările pe care le generează contestă adesea însăşi structura socială. Evenimente precum revoluţiile pot fi considerate drept liminale în condiţiile în care provoacă disoluţia temporară a ordinii şi pot conduce la transformări sociale majore. Aproape invariabil însă, stările liminale vor sfârşi prin a redeveni parte a unei ordini sociale. Prin urmare, liminalitatea prespune destructurarea ordinii sociale şi apoi revenirea la structură, pe care fie o reconfirmă, fie o transformă. (Turner 1969; vezi şi Deflem 1991 şi Szakolczai 2009 )

Pentru câteva săptămâni, în timpul protestelor, ordinea socială a vieţii cotidiene a fost suspendată şi întoarsă pe dos. Puterea politică s-a prefăcut absentă, ciclul administrativ s-a suspendat aparent, iar într-un final, guvernul şi-a dat demisia. Spaţiul public, puternic normat în mod obişnuit, a fost ocupat de populaţie, iar traficul rutier, întrerupt la răstimpuri. Unii jandarmii au devenit victime ale agresiunii şi la rândul lor agresori, în loc să ramînă apărători ai drepturilor cetăţeneşti; tensiunile dintre simpatizanţii de stânga şi cei de dreapta aflaţi în Pieţele Universităţii s-au estompat, ultraşii din fotbal, adesea misogini, au pactizat cu feministele (vezi şi Stoica în acest volum), oamenii fără adăpost şi marginalii din Ferentari şi-au strigat nemulţumirile la unison cu studenţii şi profesorii universitari. Dimensiunea carnavalescă specifică momentelor de antistructură a fost, de asemenea, prezentă. Unii protestatari, de exemplu, şi-au ascuns chipurile sub măşti înfăţişându-l pe Guy Fawkes – figură centrală a Complotului Prafului de Puşcă, reciclat în avatar al militanţilor pe Internet –, au afişat mesaje suprarealiste („Să vină Chuck Norris”, „Mai foloseşte cineva Internet Explorer 6?”), sau mesaje autoironice („Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi”), şi s-au pus în scenă spânzurări în efigie.

Starea de liminalitate s-a încheiat, vărsându-se înapoi în legalitate, după ce mitul salvator al tehnocratului specialist a fost readus în joc. Mitul tehnocratului fusese însă zguduit temeinic de preşedinte chiar pe 9 ianuarie prin intervenţia sa împotriva lui Raed Arafat. Declaraţia de presă a preşedintelui Băsescu din 25 ianuarie, prima adresare a Puterii către ţară la mai bine de două săptămâni de la izbucnirea protestelor de stradă, merită o atenţie deosebită întrucât e simptomatică pentru tipul de gândire al tehnopoliticii. Preşedintele a recunoscut că românilor le e greu, a redus nemulţumirile protestatarilor la „semnale legate de sărăcie, de aroganţă a politicienilor sau legate de corupţie”, a continuat admiţând, în treacăt, că proiectul de „modernizare a statului”, al cărui proponent şi principal promotor este, a creat nemulţumiri, dar altă opţiune nu există. A continuat apoi comunicând o serie de date statistice privind creşterea economică preconizată, ca să încheie metaforic prin asigurarea că în calitatea sa de fost comandant de navă, nu are cum să rateze portul[8]. Pe scurt, proiectul neoliberal continuă şi e nevoie de solidaritate şi disciplină socială pentru punerea lui în practică. Preşedintele şi-a asumat discursul unui expert care nu poate greşi pe fond, pentru că „ştim unde suntem, ştim ce avem de făcut”, ci maxim pe formă, în sensul că nu a oferit explicaţii corespunzătoare. În aceeaşi calitate de expert, Preşedintele nu-şi poate schimba opinia, pentru că ştie că are dreptate.

Numirea noului guvern a desăvârşit procesul început de replierea preşedintelui Băsescu. Sondajele de opinie realizate după instalarea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu indică o îmbunătăţire a imaginii guvernului şi îl plasează pe noul premier în fruntea topului popularităţii. Cel mai recent sondaj, realizat de CSOP, arată că premierul se află pe locul al doilea ca popularitate, după şeful Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, un alt tehnocrat. De asemenea, PDL, principalul partid de guvernământ, a urcat cu patru procente în sondaje după instalarea în funcţie a noului guvern. Acest capital de încredere, de care se bucură atât Mugur Isărescu, cât şi Mihai Răzvan Ungureanu, venit în fruntea guvernului pe poziţie de tehnocrat cu sprijin de partid, e circumscris unui fenomen mai larg, care atestă întâietatea specialiştilor în raport cu politicienii. Dintr-o perspectivă mai largă, acest dispreţ faţă de politic, combinat cu popularitatea tehnocraţilor e un simptom ce sugerează hegemonia politică şi culturală a neoliberalismului în România.

3.Neoliberalismul: de la  formulare la naturalizare în spaţiul românesc

Neoliberalismul e asociat cu grupul de economişti concentraţi în anii ‘60 în jurul Şcolii de la Chicago, care, influenţaţi de epistemologia economică a filozofului liberal austriac Friedrich von Hayek, bazată pe Homo Economicus ca subiect şi obiect al pieţei libere, au dezvoltat o doctrină economică centrată pe individualism, proprietate privată şi anti-etatism ca alternativă la keynesianism. Adoptată sub formă de filozofie de guvernare în anii ’80 în Marea Britanie şi Statele Unite, a servit ca bază pentru demantelarea statului social birocratic sub Margaret Thatcher, respectiv Ronald Reagan. În economia politică de inspiraţie marxistă, neoliberalismul e criticat pentru că riscă să incapaciteze democraţia, pentru că urmăreşte restaurarea conducerii de clasă sub paravanul retoricilor despre libertate individuală, responsabilitate personală, privatizare, proprietate privată şi piaţă liberă şi, drept urmare, generează sărăcie şi determină inegalităţi sociale, că reprezintă o formă de imperialism dat fiind că este impus de forţe externe şi/sau de elite nepolitice asupra statelor naţionale etc (pentru o sumarizare a criticilor neoliberalismului, vezi Barnett 2009).

Doctrina a fost exportată, în anii ’90, sub forma „consensului de la Washington” şi prin intermediul Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii Mondiale, în America Latină, Africa Subsahariană şi în fostul bloc comunist din Centrul şi Estul Europei. În cazul ţărilor proaspăt ieşite din comunism, (neo)liberalizarea venea ca metodă de ajustare structurală a economiilor socialiste la principiile competitivităţii şi ale pieţei libere, cu accent pe privatizare ca mecanism de transformare a economiei planificate în economie de piaţă capitalistă şi pe formarea societăţii civile, ca mijloc de democratizare. „Legiunile de consultanţi vestici” sosiţi în ţările ex-comuniste (Cohen şi Schwartz, 1992:1) şi profeţii locali ai liberalizării argumentau, mai degrabă ideologic decât economic, în favoarea eliminării ingerinţei statului în economie ca soluţie sine qua non care să paveze natural calea spre economie de piaţă, încredinţaţi că „un sistem economic dominat de întreprinderi socialiste în care libertatea antreprenoriatului privat este introdusă va tinde să evolueze într-un sistem capitalist” (Balcerowicz, 1995:3).

„Refoluţiile” din 1989, cum denumeşte istoricul britanic Timothy Garton Ash (1993) transformările hibride din Europa Centrală şi de Est,  aveau să deschidă calea spre instaurarea neoliberalismului ca paradigmă hegemonică. Don Kalb sintetizează agenda vestică a transformării ţărilor din Europa Centrală şi de Est astfel:

Căderea Zidului Berlinului în numele societăţii civile a dat monetariştilor aflaţi la putere în Vest, antrenaţi să combată stagflaţia şi democraţia socială încă de la mijlocul anilor ’70, şansa de a dezvolta o un nou discurs hegemonic asupra istoriei, discursul globalismului. Disoluţia forţelor globale opozante şi a graniţelor teritoriale după Războiul Rece  au impus neoliberalismul triumfant ca singură sursă pentru agendele schimbărilor sociale şi dezvoltării, fără noiă botezate drept <reforme>. Această agendă trâmbiţează tripleta liberalizare-stabilizare-privatizare, şi promovează acest pachet de politici în numele societăţii civile şi a dezvoltării economice. (2002: 321)

Liberalizarea a venit cu intensităţi diferite în ţările din fostul bloc estic, ele însele diferite structural, însă avea să devină limpede, chiar şi pentru cei mai fervenţi avocaţi ai pieţei libere, că tranziţia de la comunism la democraţia de piaţă nu avea cum să fie atât de lină şi de naturală cum era prezis la începutul anilor ’90. Aspectele care fuseseră omise ţineau de interconectarea funcţională a întreprinderilor socialiste şi capacitatea economiei comuniste de a se reproduce şi de a rezista transformării (Burawoy şi Krotov, 1992), de dependenţa de trecut (path dependency – vezi Stark 1992, 1996), de absenţa unei clase  capitaliste (Eyal, Szelenyi şi Townsley 1998; Burawoy 1999) sau de rezistenţa populară la schimbare. În cazul României, acestor aspecte li s-a adăugat reticenţa puterii instalate după căderea regimului Ceauşescu de-a adopta reformele liberale radicale. Date fiind diferenţele fundamentale dintre sistemele comuniste şi capitalismul vestic, cadrul instituţional şi consensul popular trebuiau să fie fabricate printr-o serie de reforme politice structurale, iar la nivel de proces cultural prin influenţarea, în varii forme, a conţinutului reprezentaţional mental în vederea transformării „omului socialist” în „omul capitalist”. În România, la fel ca în alte state în tranziţie, au trebuit să fie create instituţii capitaliste cu ruinele celor comuniste (Stark 1990) şi subiectivităţi umane prin noi metode de definire şi control a timpului, spaţiului, muncii, producţiei consumului etc. (vezi Dunn 2004, 200 pentru subiectivarea muncitorilor polonezi; vezi Petrovici 2010, pentru subiectivarea muncitorilor în servicii şi cultura corporatistă în România).

Neoliberalizarea, notează David Harvey – unul dintre cei mai fervenţi critici ai neoliberalismului de pe poziţii de economie politică marxistă – a ajuns însă să fie un fenomen hegemonic global tocmai pe calea reformelor instituţionale substanţiale şi ajustărilor discursive:

Pentru ca orice sistem de gândire să devină hegemonic e necesară articularea de concepte fundamentale care ajung să fie într-atât de adânc încriptate în înţelegerea de bun-simţ încât devin de la sine înţelese şi de netăgăduit. Pentru ca aceasta să se întâmple, nu orice concepte vechi vor fi de folos. Va trebui construit un aparat conceptual care să vină aproape «natural» în întâmpinarea intuiţiilor şi instinctelor noastre, în calea valorilor şi dorinţelor noastre, cât şi a posibilităţilor ce par inerente lumii sociale în care trăim. (2006:146)

Aşadar, în logica de inspiraţie gramsciană a lui Harvey, hegemonia sistemului de idei şi reproducerea inegalităţilor sociale pe care le presupune neoliberalismul sunt fundamentate şi dependente, pe de-o parte, de transformarea structurilor instituţionale şi, pe de altă parte, de obţinerea consimţământului actorilor subordonaţi. Pe aceeaşi linie de raţionament, Aihwa Ong teoretizează două tipuri de „tehnologii de optimizare”, care corespund cu direcţiile transformative enunţate mai sus. Tehnologiile de supunere sunt definite drept acele mecanisme care informează strategiile politico-administrative în demersul de a optimiza productivitatea populaţiei. Tehnologiile de subiectivare sunt conturate în jurul unor sisteme de cunoaştere şi de expertiză menite să inducă independenţa individuală şi autoguvernarea (e.g., regimuri de sănătate, dezvoltarea personală, stimularea iniţiativei antreprenoriale cf. lui Ong 2006:6). Tehnologiile de subiectivare corespund dimensiunii etice bazate pe responsabilitate individuală a ideologiei neoliberale, iar cele de supunere, unei dimensiuni economico-funcţionale izvorâtă din imperativul eficienţei şi eficientizării (idem.:11).

În secţiunile următoare, mi-am propus să expun schematic funcţionarea acestor tehnologii de guvernare în România postsocialistă. Reformele instituţionale, cele ce corespund tehnologiilor de supunere, s-au implementat la presiunea organismelor internaţionale şi a societăţii civile emergente. Transformările ce ţin de subiectivităţi sunt conectate cu performarea ritualică a anticomunismului ca metodă de rupere de trecutul comunist.

4.„Vrem paradisul promis când am ieşit din comunism”[9]: Excepţionalitatea capitalismului românesc

„Noi nu am avut un Havel”, e una din lamentările comune elitelor intelectuale şi politice autohtone care descriu foarte sugestiv angoasa „tranziţiei” româneşti incomplete de la comunism la capitalismul de piaţă.  Documentarul Kapitalism-reţeta noastră secretă al regizorului Alexandru Solomon capturează poate cel mai bine frustrarea tranziţiei incomplete. Filmul spune povestea devenirii mai multor câştigători ai postcomunismului care au reuşit să-şi valorifice poziţiile privilegiate din comunism (ori capitalul politic) în capital economic. Teza implicită, formulată de regizor încă din titlu, e că acel capitalism instaurat în anii ’90 în România şi care a facilitat ascensiunea economică a unor oameni de afaceri precum Dinu Patriciu, Dan Voiculescu sau George Copos, reprezintă, în fapt o mutaţie locală (reţeta noastră), o depărtare de modelul ideal al capitalismului vestic, o variantă hibridă de comunism şi capitalism (numită kapitalism). Cuvintele economistului Lucian Croitoru (2012), consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României, sintetizează foarte elocvent clişeul „capitalismului de Dâmboviţa”: „În România, clicile (acea simbioză apărută după revoluţie între creatorii de reguli şi noile elite de afaceri) au capturat economia încă din decembrie 1989. Criza actuală din România este în primul rând expresia eşecului guvernelor de a instaura capitalismul”. Cu alte cuvinte, problema nu ar fi capitalismul în sine, pentru că românii nu l-au gustat niciodată în varianta sa pură, ci aplicarea lui locală, cu actori locali; soluţiile întrezărite ţin de alinierea „kapitalismului” românesc la capitalism, ajustare care nu poate fi realizată decât printr-un proces radical de schimbare a mentalităţilor, marota discursurilor despre reformă, piaţă şi dezvoltare.

La nivel politic, tehnologiile de supunere, marile reforme instituţionale, au fost în primul rând impuse din exterior, prin condiţionalităţi ale FMI şi Băncii Mondiale şi prin acquis-ul european, decât pornite ca proiecte politice interne. Cel puţin în timpul guvernărilor FSN, PDSR şi PSD. Aşa cum observă Eyal (2000) în cazul Cehoslovaciei, neoliberalizarea ţării nu e tributară doar presiunilor externe, ci şi a celor venite din interior, dinspre societatea civilă în alianţă cu pieţele. Tehnologiile de subiectivare sunt legate inclusiv de resurgenţa discursului anticomunist atât la nivel politic, cât mai ales la nivelul elitelor intelectuale şi al societății civile.

Spre deosebire de Polonia, fosta Cehoslovacie şi Ungaria, unde anticomuniştii, activi încă dinainte de 1989 într-o formă incipientă de societate civilă, au obţinut puterea prin alegeri libere, în România, foştii comunişti din eşalonul doi al partidului au câştigat nu doar primele alegeri libere din 1990 ci şi pe cele din 1992. Ion Iliescu şi aparatul politic pe care l-a coagulat în jurul său s-au aflat la putere timp de 10 ani (i.e., 1990-1996 şi 2000-2004) în istoria recentă a României. Se pot spune multe despre Ion Iliescu, dar cu siguranţă nu că ar fi fost vreun entuziast al reformei economice radicale. În locul terapiilor de şoc care au zguduit temeinic societatea poloneză şi cea din Cehia, Iliescu şi apropiaţii săi au promovat, mai degrabă, privatizarea graduală. Menţinerea controlului asupra majorităţii marilor întreprinderi şi regii de stat, a generat şi girat însă o formă de „corporatism politic” care a facilitat apariţia capitaliştilor politici, îmbogăţiţi prin intermediul relaţiilor politice şi nu neapărat prin mecanismele competiţiei libere (Chelcea 2004; Stoica 2004).

Reformele structurale încercate de Convenţia Democrată, o alianţă compusă din foşti dizidenţi anticomunişti, tehnocraţi, intelectuali şi membri ai societăţii civile, aflată la conducerea ţării între 1996 şi 2000, au fost de un eşec răsunător şi au dus România la un pas de-a intra în zodia populismului xenofob al lui Corneliu Vadim Tudor. Agenda reformistă a societăţii civile avea să se întoarcă însă în prim plan în 2004, anul victoriei unei alianţe de centru-dreapta condusă de actualul Preşedinte Traian Băsescu. Programul său de reformă nu se limitează doar la restructurarea statului – prin reducerea aparatului bugetar şi prin demantelarea statului social –  şi la transformarea relaţiei dintre stat şi economie printr-un nou val de privatizări. Agenda societăţii civile, susţinută de PDL, cuprinde şi dimensiunea unei transformări morale care se bazează pe condamnarea comunismului şi eliminarea rămăşitelor sale structurale, văzute drept principale piedici în calea instaurării unui capitalism transparent şi competiţional. Într-o bună măsură, România recentă trece printr-un val de purificare morală asemănător celui prin care a trecut Cehia la începutul anilor ’90 şi care a constituit fundaţia instituţiilor capitaliste şi democratice actuale (Eyal 2000). Legea lustraţiei, care interzice unor categorii de foşti deţinători de funcţii publice în comunism să fie numiţi, vreme de cinci ani, în funcţii publice, a fost adoptată de Parlamentul României la la 22 de ani după căderea comunismului; din acest punct de vedere, unele voci susţin că legea în prezent are o aplicabilitate extrem de redusă, fiind inutilă. Pe aceleaşi coordonate, remarc şi condamnarea performativ-politică a comunismului în Parlamentul României, laolaltă cu radicalizarea discursurilor anti-stat, cu stigmatizarea angajaților publici (e.g., “leneși,”“ineficienți,” “graşi”) și cu transformarea la nivel semantic a categoriilor defavorizate în “asistați social”. Anticomunismul, chiar informat ştiinţific, a devenit aşadar o dimensiune centrală a agendei reformatoare, un sprijin pentru Putere, nu doar prin calitatea de „antioxidant ideologic” (Žižek 2005b:6-10), dar şi prin conotația etică, a remodelării subiectivităţilor în sensul respingerii trecutului comunist care a generat subiecţi dependenţi, fără iniţiativă proprie, în opoziţie cu subiectivităţile capitaliste ce presupun responsabilitate individuală.

Problema României postsocialiste, aşa cum se conturează din agenda guvernării şi a unei părţi substanţiale a societăţii civile, nu este deci una structural inerentă capitalismului, ci ţine de oameni, pentru că, aşa cum notează critic-ironic Alexandru Polgar, „nimic din relele sociale actuale nu se datorează proiectului politico-societal în care se consumă destinele noastre individuale şi colective de după 1989, adică democraţiei reprezentative capitaliste, ci totul ni se trage de la comunism” (2009: 33). Prin opoziţie, curăţirea de orice impuritate ideologică sau de capital uman e prezentată ca singura soluţie de însănătoşire a capitalismului românesc. Această teză a comunismului rău,  care impietează asupra capitalismului românesc stă la baza credinţei în puterea salvatoare a tehnocratului şi alimentează dispreţul popular, nu fără fundament, faţă de politica postdecembristă.

 5.Tehnocraţia salvează România? Tehnocratul ca proces politic şi cultural

În contextul actual al crizei datoriilor suverane ale statelor europene, ideea unui guvern de tehnocraţi, formă de guvernmentalitate ce dă întreaga măsură a neoliberalismului ca stare de excepţie (Agamben 2006) pare a fi o idee la modă. În Grecia, de pildă, flirtul cu democraţia al premierului Giorgios Papandreu, care anunţa în noiembrie anul trecut că intenţionează să consulte cetăţenii prin referendum naţional asupra planului european de salvare a ţării de la faliment, s-a sfărşit prin înlocuirea lui cu un economist independent, agreat de FMI. Situaţia s-a repetat în Italia, unde volatilul Silvio Berlusconi a panicat pieţele într-atât încât FMI a făcut presiuni pentru înlocuirea lui cu Mario Monti, un expert. Aceşti experţi sunt însărcinaţi să le dea italienilor şi grecilor veşti proaste şi să conducă guvernele folosind reţetele FMI, fără a fi suspectaţi că se înşală şi fără a plăti politic. Iată aşadar că, în loc să determine regândirea sistemelor economice şi moartea neoliberalismului ca doxă hegemonică, aşa cum celebrau la un moment dat keynesienii entuziaşti, crizele au consolidat neoliberalismul: băncile sunt şi mai puternice, distanţa între clase e şi mai mare, populaţiile plătesc daunele. Toate acestea se adaugă penetrrii profunde a politicii şi a politicilor naţionale de către ideologia pieţei care generează o radicalizare a guvernmentalităţii neoliberale. Chiar mai mult decât atât, statele nu mai sunt conduse doar economic, ci direct de economişti, o fuziune între statul modern şi liberalismul de piaţă.

Deşi România nu e nici pe departe în aceeaşi situaţie ca Grecia sau Italia, spectrul conducerii tehnocratice e mai apropiat ca niciodată. Pe de-o parte, noul guvern e uneori prezentat drept unul de tehnocraţi; o privire la compoziţia guvernului dezvăluie o sumedenie de experţi şi economişti, unii dintre ei şcoliţi în străinătate, în frunte cu un fost şef de servicii secrete, la rîndul său un expert în profesia sa (i.e., istoric). Mai mult, Preşedintele însuşi, până nu demult un adversar al guvernării tehnocratice, pare a se comporta ca un tehnocrat. Viziunea Opoziţiei nu diferă substanţial de cea a Puterii: liderii opoziţiei parlamentare cer, la fel ca în 2009, demisia acestui guvern şi înlocuirea lui cu unul tot de tehnocraţi. E ca şi cum României i s-ar sugera din toate direcţiile eutanasia, deşi există numeroase tratamente iar pacientul nici măcar nu suferă de o boală incurabilă.

Mitul tehnocratului şi, prin extensie, al specialistului independent politic se alimentează, pe de-o parte, din discursul dominant anticomunist şi, pe de altă parte, din scăderea drastică a încrederii populare în politică şi politicieni. Aceştia din urmă sunt percepuţi drept corupţi, incompetenţi, foşti comunişti sau toate trei la un loc. Un sondaj realizat de IMAS în februarie 2010 arată că Raed Arafat, un tehnocrat neafiliat politic, are o cotă de populariate de 76,1%, dublă faţă de cea a oricărui politician inclus în sondajul IMAS. Ciocnirea cu Preşedintele Băsescu a contribuit fără îndoială la ridicarea cotei de încredere în Arafat, însă fondatorul SMURD alături de alţi experţi erau oricum mai bine văzuţi de majoritatea populaţiei decît orice alt politician. Acest lucru este confirmat indirect şi de studiul „GfK Index Trust 2011” care relevă că cele mai bine văzute categorii socio-profesionale în România sunt pompierii (98%), militarii (88%) şi profesorii (85%), în timp ce politicienii se alfă în capătul opus al listei, cu o cotă de încredere de 17%. Nu e astfel de mirare că atacarea unui specialist de către un politician e echivalentul unei sinucideri publice şi că înlocuirea politicienilor cu tehnocraţi e apreciată de majoritatea cetăţenilor.

Ideea tehnocratului ca soluţie la crizele economice şi politice nu e una nouă în România post-comunistă şi îşi are rădăcinile în anul 1991 cînd Theodor Stolojan – un tehnocrat – i-a luat locul lui Primului Ministru Petre Roman, forţat să demisioneze de Ion Iliescu prin intermediul minerilor din Valea Jiului. Mineriadele speriaseră finanţatorii internaţionali, care întrerupseseră creditarea, aşa că tehnocratul finanţist Stolojan, cooptat mai apoi de Banca Mondială, a reprezentat o gură de oxigen necesară. Ulterior numirii sale în funcţia de Prim-Ministru, Stolojan decidea naţionalizarea valutei – una dintre primele măsuri postcomuniste de acumulare prin deposedare –, iar apoi recapitaliza băncile. În 1996, românii care votaseră „schimbarea” aşteptau de la premierul Victor Ciorbea să schimbe România în 200 de zile, cu ajutorul a 15.000 de specialişti. Specialiştii nu şi-au făcut apariţia, însă politicile lui Victor Ciorbea şi ale urmaşului său, Radu Vasile, duceau la o inflaţie galopantă care ridica preţurile într-un singur an cu 150%, dublau cursul leu-dolar, urcau rata naţională a şomajului la aproape 12% şi generau mişcări sociale majore (întâmplător, tot în Valea Jiului). Acestor doi oameni politici le-a urmat Mugur Isărescu, un soi de Balverowicz autohton, mutat de la şefia Băncii Naţionale a României la Palatul Victoria în calitate de premier tehnocrat independent. Sub Isărescu se înregistra prima creştere economică, un firav 2,1%, după 3 ani de recesiune, dar şi una dintre cele mai răsunătoare prăbuşiri ale unei instituţii financiare, Fondul Naţional de Investiţii. Ce au în comun aceşti tehnocraţi care s-au perindat prin postul de prim-ministru? Au intrat în scenă în momente de criză ca mecanism de curăţire a imaginii Puterii, orice culoare politică ar fi avut ea, au luat şi girat măsuri cu impact social dur, iar apoi s-au retras, cu impunitate, unul la Banca Mondială, iar celălalt, înapoi la BNR.

Dacă tehnocratul mesianic de guvern e o specie tributară, în construcţia sa, tehnologiilor de supunere pe care le teoretizează Ong (2006), în media şi în discursurile cotidiene tehnocratul capătă o altă dimensiune mitologică extinsă fabricată prin resorturile tehnologiilor de subiectivare cu rezonanţă etică. La acest nivel metapolitic, tehnocratul devine sinonim cu, în lipsa unei terminologii consacrate, „profesionistul onest” sau „antreprenorul de succes” şi se vrea motor de transformare societală de la firul ierbii. Transformarea la care aspiră e de ordin moral. Profesionistul şi antreprenorul se prezintă drept contrapondere la toate arhetipurile negative ale comunismului şi tranziţiei: omul care se descurca în comunism, milionarul de carton al tranziţiei, combinatorul, cleptocratul, proverbialul Dorel – muncitorul încurcă-lume popularizat ca stereotip depreciativ al proletarului contemporan – politicianul corupt, securistul, băieţii deştepţi. Spre deosebire de aceste arhetipuri care, se presupune, trag ţara în jos, „românii care duc ţara înainte” au studii, eventual în străinătate, au simţ civic, sunt caracterizaţi de succes profesional, ceea ce-i plasează în limitele clasei mijlocii, dispreţuiesc politica, au iniţiativă, cred în libertatea individuală şi în responsabilitate personală.

Protestele din ianuarie au oferit ocazia coagulării unui astfel de partid-corporaţie cu pretenţii civice în jurul acestui construct cultural: mişcarea „Împreună 2012”, înfiinţată de Bogdan Naumovici – un individ de succes din domenuil publicităţii – sub sloganul „2012-Sfârşitul lumii voastre”[10]. Parcurgând declaraţiile programatice ale mişcării, observăm că Bogdan Naumovici şi ceilalţi semnatari ai platformelor program propuse de mişcarea „Împreună 2012” se definesc nu ca cetăţeni, ci în calitate de contribuabili, şi militează, printre altele, pentru purificarea morală a politicii, pentru transparenţă şi pentru un stat minimal[11]. Similarităţile dintre discursul Preşedintelui şi revendicările „Împreună 2012” sunt mai mult decât evidente şi mărturisesc cât de profund e apetitul pentru neoliberalism de jos în sus (grassroots) şi cât de eficiente sunt retoricile eficienţei, individualismului şi reponsabilităţii personale în crearea de subiecţi politici. Mişcarea lui Naumovici nu cere mai puţin neoliberalism, ci, din contră, aplicarea lui ca la carte.

Această diviziune dintre stat și privat, clasa de mijloc şi proletariat, a fost vizibilă şi în geografia Pieţei Universităţii din Bucureşti în timpul protestelor din ianuarie 2012 (vezi la acest punct şi studiul lui Bulai din acest volum). În faţa Teatrului Naţional erau cantonaţi pensionarii, simpatizanţii Partidului Poporului al lui Dan Diaconescu, femei în vârstă şi şomeri. Pe scurt, înfrânţii tranziţiei şi ai perioadei de austeritate. De cealaltă parte, pe latura dinspre Universitate, îşi strigau indignarea studenţii, intelectualii, creativii, nemulţumiţii de dreapta, cu sloganuri şi pancarte mușcătoare, ironice, elaborate cu simţire publicitară. Protestatarii de pe această parte a Pieţei fac parte din „bughezia salariată” care se revoltă în apărarea poziţiei privilegiate în modul de producţie capitalist şi se tem că riscă ei înşişi proletarizarea (Žižek, 2012). Cele două grupuri, delimitate de un bulevard larg, se întrepătrundeau rareori. Poetul-jurnalist Dan Sociu relatează că „la un moment dat, a trecut printre elitişti o procesiune a otv-iştilor de pe malul celălalt, au fost imediat penalizaţi estetic […] <Nu vrem circ, nu vrem circ>”[12]. Geografia Pieţei Universităţii evidenţiază astfel angatonismul dintre pierzătorii „autentici”, fără mijloace pertinente de expresie, şi micii beneficiari ai tranziţiei cu conştiinţă politică şi cunoştiinţe despre politici.  Această diviziune probează efectele pe care Don Kalb (2002) şi Ruth Mandel (2002) le atribuie inoculării unui model vestic de societate civilă în fostul bloc socialist. “Dacă clasa mijlocie emergentă a dobândit capacitate de acţiune politică pe această cale, programele societăţii civile au furat armele celor slabi” (Kalb 2002: 319)

 6.Neoliberalismul câştigă, lupta continuă

Ţinînd cont de efervescenţa Pieţei, intenţionam iniţial să intitulez această contribuţie „ruperea consensului”, însă, pe măsură ce-l documentam şi îl scriam, nu am reuşit să găsesc dovezi concludente că nexusul neoliberal s-ar fi destrămat de o manieră semnificativă. În cel mai bun caz, a fost vorba de-o suspendare a unei filozofii şi practici politice hegemonice care prezumă inechitatea şi depolitizarea drept catalizatori ai dezvoltării. Excedentul entuziasmant de democraţie publică manifestat în Pieţele Universităţii a reprezentat doar un moment de răsturnare liminală a unei ordini sociale care avea să se reîntoarcă, într-o formă chiar mai radicală, la direcția neoliberală, probând, încă o dată că nu guvernanţii reprezintă problema, ci governmentalitatea care le informează demersurile, că lupta e stearpă dacă se dă în termeni de agenţi sau actanţi (“agency”), nu de structură. Combinaţia postsocialistă de politici neoliberale, anticomunism politic şi viraj tehnocratic are capacitatea îngrijorătoare de-a diviza societatea în câştigători şi înfrânți ai tranziţiei, dar şi de a izola şi reduce la tăcere critica socială radicală, păstrând dezbaterea socială în limitele confortabile ale guvernamentalităţii.

Dacă e să contabilizăm un câştig adevărat al protestelor din Pieţele Universităţii, acela ţine de reafirmarea subiectivităţilor politice în spaţiul public şi de o anumită radicalizare şi permanentizare a disensiunii. Cu toate acestea, simplul protest nu are foarte mare greutate atât timp cât nu contestă şi nu dizlocă însuşi fundamentul care informează ordinea socială. Dacă revenim la Rancière, inegalitatea e prezumţia ce fundamentează guvernmentalitatea neoliberală, aşadar o revenire a ideilor egalitariste, coroborată cu repolitizarea  subiecţilor de guvernat ar putea cataliza, într-o măsură mult mai mare, schimbarea socială. Pe moment, lupta a eşuat, dar să-i dăm, cu optimism, cuvântul lui Samuel Becket: Încearcă din nou. Eşuează din nou. Eşuează mai bine.

Bibliografie

Agamben, Giorgio. 2005. State of Exception.Chicago şi Londra:University of Chicago Press;

Ash, Timothy Garton. 1993. The Magic Lantern: The Revolution of ’89 Witnessed in Warsaw, Budapest, Berlin, and Prague. New York: Vintage Books;

Balcerowicz, Leszek. 1995. Socialism, Capitalism, Transformation.Budapest andNew York: Central EuropeanUniversity Press;

Barnett, Clive. 2009. “Publics and Markets: What’s Wrong with Neoliberalism?” în The Handbook of Social Geography. Susan Smith, Sallie Marston, Rachel Pain şi John Paul Jones III (coord.). Londra şi New York: Sage,

Boswell, Terry şi William J. Dixon. 1993. „Marx’s Theory of Rebellion: A Cross-National Analysis of Class Exploitation, Economic Development, and Violent Revolt” American Sociological Review 5: 681-702.

Burawoy, Michael. 1999. “Afterword” Pag. 301-327 în Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Postsocialist World. Michael Burawoy şi Katherine Verdery (coord.)Boston şiOxford: Rowman&Littlefield.

Burawoy, Michael şi Pavel Krotov. 1992. “The Soviet Transition from Socialism to Capitalism: Worker Control and Economic Bargaining in the Wood Industry” American Sociological Review. 1: 16-38;

Chambers, Samuel A. 2011. “Jacques Rancière and the problem of pure politics”. European Journal of Political Theory. 10. pp. 303-326;

Chatterjee, Partha. 2004. “Populations and Political Society”. Capitolul 2 în Politics of the Governed. New York: Columbia University Press;

Chelcea, Liviu. 2004. State,  Kinship  and  Urban  Transformations  During  and  After  Housing  Nationalization  (Bucharest,  Romania  19452004). Teză de doctorat susţinută la University of Michigan Ann Arbor. Manuscris;

Croitoru, Lucian. 2012. “<Capitalismul> de Dâmboviţa – Vom reuşi să facem din capitalism noua normalitate?”. Curs de Guvernare. 15 Februarie. Disponibil online la http://cursdeguvernare.ro/lucian-croitoru-vom-reusi-sa-facem-din-capitalism-noua-normalitate-capitalismul-de-dambovita.html (Accesat 13 martie 2012);

Deflem, Mathieu. 1991. “Ritual, Anti-Structure, and Religion: A Discussion of Victor Turner’s Processual Symbolic Analysis” Journal for the Scientific Study of Religion. 1: 1-25.

Dikec, Mustafa. 2005. “Space, politics, and the political”. Environment and Planning D: Society and Space. 23: 171–188(175);

Dunn, Elizabeth. 2005. “Standards and Person-Making in East Central Europe” în Global Assemblages: Technology, Politics and Ethics as Anthropological Problems. Aihwa Ong şi Stephen J. Collier (coord).Oxford: Blackwell

__________ 2004. Privatizing Poland: Baby Food, Big Business, and the Remaking of Labor. Ithaca andLondon:CornellUniversity Press;

Ernu Vasile, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu (coord.) 2008. Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu. Chişinău: Cartier;

Eyal, Gil. 2000. “Anti-politics and the spirit of capitalism: dissidents, monetarists, and the Czech transition to capitalism” în Theory and Society. 29 (2). pp. 49-92;

Foucault, Michel. 1991. “Governmentality” în Graham Burchell, Colin Gordon şi Peter Miller (coord.). The Foucault Effect: Studies in Governmentality. Chicago: University of Chicago Press;

Gallagher, Tom. 2005. Furtul unei naţiuni. România de la Comunism încoace. Bucureşti: Humanitas;

Harvey, David. 2006. “Neo-liberalism as creative destruction” în Geografiska Annaler. 88B. pp. 145-158;

Haynes, Douglasşi Gyan Prakash. 1991. “Introduction: The Entanglement of Power and Resistance” Pag. 1-23 în Contesting Power: Resistance and Everyday Social Relations in South Asia. Douglas Haynes şi Gyan Prakash (coord).Berkeley: UCLA Press.

Kalb, Don. 2002. “Afterword: Globalism and Postsocialist Prospects” Pag. 317-334 în în Postsocialism: Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia, Chris Hann (coord). Londra: Routledge

Mandel, Ruth. 2002. „Seeding Civil Society” Pag. 279-297 în Postsocialism: Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia, Chris Hann (coord). Londra: Routledge

Marx, Karl. 1967 [1887]. Capital. Vol. 1. Capitolul 32. Historical Tendecy of Capitalist AccumulationNew York: International Publishers;

Mitchell, Timothy. 2002. Rule of Experts: Egypt, Techno-Politics, Modernity.Berkeley,Los Angeles şi Londra:University ofCalifornia Press;

Ong, Aihwa. 2006. Neoliberalism as Exception: Mutations in Citizenship and Sovereignty. Durham şi Londra: Duke University Press;

Petrovici, Alina. 2010. “Neoliberal Managerial Styles in a Postsocialist Environment”. Prezentare susţinută în cadrul Primei Conferinţe Internaţionale a Societăţii Sociologilor din România, Cluj, Universitatea Babeş-Bolyai, 2-4 decembrie;

Polgar, Alexandru. 2009. “Restul comunist” în Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgar (2009). Genealogii ale Postcomunismului. Cluj: Idea Design&Print;

Rancière, Jacques. 1999 [1995]. Disagreement: Politics and Philosophy. Minneapolis:University ofMinnesota Press;

Scott, James.C. 1998. Seeing Like a State: How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have Failed. New Haven, Connecticut şi Londra: Yale University Press;

—1987. Weapons of the Weak: Everyday Forms of Peasant Resistance.New Haven,Connecticut:YaleUniversity Press;

Stark, David. 1990. “Privatization inHungary: From Plan to Market or From Plan to Clan?” Eastern European Politics and Societies, 3: 351-392.

__________.1992. “Path Dependence and Privatization Strategies in East Central Europe” East European Politics and Societies. 1: 17-54

______________. 1996. “Recombinant Property in East European Capitalism” The American Journal of Sociology. 4: 993-1027

Stoica, Augustin Cătălin. 2004. „From Good Communists to Even Better Capitalists? Entrepreneurial Pathways in Post-Socialist Romania” East European Politics and Societies. 2: 236-277

Szakolczai, A. .2009. “Liminality and Experience: Structuring transitory situations and transformative events” International Political Anthropology. 1: 141-172;

Turner, Victor. 1969. The Ritual Process: Structure and Anti-Structure.New York: Aldine de Gruyter;

Vanden, Harry 2007.  “Social Movements, Hegemony, and New Forms of Resistance” Pag. 17-30 în Latin American PerspectivesGlobalizing Resistance: The New Politics of Social Movements in Latin America. (Martie): 17-30.

Žižek, Slavoj. 2012. „The Revolt of the Salaried Bourgeoisie” London Review of Books. 2: 9-10;

___________2005a. „The Lesson of Rancière” în Gabriel Rockhill (coord). The Politics of Aesthetics. New York: Continuum.

___________2005b. Aţi spus cumva totalitarism?: cinci amendamente la (ab)uzul unei noţiuni. Bucureşti: Curtea Veche.


[1] Prefer să vorbesc de “Pieţe” la plural pentru a nu reproduce clişeele mediatice care au centralizat protestele din ianuarie prezentând în mod disproporţionat evenimentele din Capitală în raport cu protestele din celelalte zeci de oraşe din provincie. Nemulţumirile, câteodată articulate local, ale protestatarilor din Cluj, Târgu Mureş sau Iaşi sunt la fel de relevante ca cele exprimate la Bucureşti la kilometrul zero. Cu toate acestea, exemplele etnografice care informează acest text sunt preponderent culese din Piaţa Universităţii din Bucureşti, unde am fost prezent în calitate de participant în primele două săptămâni de protest.

[2] Lozincile şi pancartele citate provin fie din notele mele insemnate în timpul manifestaţiilor, fie de pe site-ul www.lozinci.ro, o platformă online pe care s-au  strâns şi categorizat mesajele protestatarilor din ţară.

[3] The Economist. 16 ianuarie 2012. „The Battle of Bucharest”. Disponibil online la www.economist.com/blogs/easternapproaches/2012/01/rioting-romania (Accesat la 13 martie 2012)

[4] Mediafax. 17 ianuarie 2012. „Bilanţul protestelor de luni  – 13.000 de manifestanţi în 52 de localităţi. <Un întreg arsenal>, descoperit la protestatari din Capitală”. Disponibil online la http://www.mediafax.ro/social/bilantul-protestelor-de-luni-13-000-de-manifestanti-in-52-de-localitati-un-intreg-arsenal-descoperit-la-protestatari-din-capitala-9152022 (Accesat la 13 martie 2012).

[5] BBC News. 15 ianuarie 2012.  „Several people hurt in Bucharest anti-austerity protest”. Disponibil online la www.bbc.co.uk/news/world-europe-16565123 (Accesat 11 martie 212); New York Times. 15 ianuarie 2012. „Protests Over Austerity Measures Turn Violent in Romania”. Dispnonibil online la www.nytimes.com/2012/01/16/world/europe/romanians-protest-austeriti-measures.html (Accesat 12 martie 2012).

[6] VoxPublica. 14 martie 2012. “Claudiu Crăciun: Nu mă duc la Palatul Victoria, dialogăm după ce MRU îşi dă demisia”. Disponibil online la http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/claudiu-craciun-nu-ma-duc-la-palatul-victoria-dialogam-dupa-ce-mru-isi-da-demisia-75944.html (Accesat 14 martie 2012).

[7] Sintagma „neoliberalism extrem” aplicată aici nu e o exagerare. Doi analişti economici ai agenţiei Reuters avertizează că politicile cerute de FMI în România sunt mult mai dure decât oriunde în altă parte, deşi România „nu are nevoie în mod evident de măsuri extreme”. Martin Hutchinson şi Christopher Swann. 9 Februarie 2012. „Harsh IMF approach courts disaster in Romania”. Reuters. Disponibil online la http://blogs.reuters.com/breakingviews/2012/02/09/harsh-imf-approach-courts-disaster-in-romania/ (Accesat 13 martie 2012).

[8] Declaraţie de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu .(Palatul Cotroceni, 25 ianuarie 2012). Disponibilă online la http://presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=13564&_PRID=ag (Accesat 2 martie 2012).

[9] Textul unei pancarte expuse de o protestatară în Piaţa Universităţii din Bucureşti.

[10] Ironia face ca acest slogan să îi aparţină unui militant de stânga, Florin Flueraş. În varianta originală, pe pancarta afişată de Flueraş în Piaţa Universităţii din Bucureşti scria „2012 Noi suntem sfârşitul lumii voastre: RMGC, FMI, BCE, FED, BOR, Guverne, Jadarmerie”. Pentru a adăuga la insultă, Bogdan Naumovici este arhitectul campaniei de promovare a controversatului proiect minier desfăşurat la Roşia Montană.

[11]  Manifestele sunt disponibile pe pagina de Facebook a mişcării Împreună 2012. https://www.facebook.com/impreuna2012?sk=app_326721277361938

[12] Dan Sociu. 2012. “Miturile Protestatarilor”. Think Outside the Box. 1 Februarie. Disponibil online la http://totb.ro/miturile-protestatarilor?lang=en (Accesat 1 februarie 2012).

www.proteste2012.ro / www.paideia.ro

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.