Solidaritatea ca valoare şi datoria asocierii proletare

TEMA: Sindicatele la rascruce – incotro? 

„Sunt angajat într-o firmă românească care, ca majoritatea celor din ţara noastră, nu are sindicat. Vreau să fac parte dintr-un sindicat. Cum să fac?” Aşa sună un anunţ pe internet, entuziast şi lipsit de speranţă. Caraghios poate, dar disperarea asta spune destule. Oricine poate să facă parte dintr-o structura sindicală, e nevoie doar de 15 angajaţi în acelaşi domeniu de activitate pentru a forma un sindicat. Şi ce-i de făcut când în România aproape 75% dintre muncitori lucrează în firme mici, cu puţini angajaţi, unde nu există sindicat?

Într-o schemă scurtă de analiză conceptuală valorile democratice sunt cele care generează norme de comportament la nivel social, care ulterior se traduc, prin necesitatea funcţionalităţii, în legi şi, bineînţeles, în instituţiile care le apără. Reperele noastre sunt actele normative (cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) care se bazează pe câteva valori clamate de-a lungul timpului de diverse religii, filosofi sau pur şi simplu conducători politici: libertate, dreptate, egalitate şi …solidaritate.

Exită gânditori serioşi care îşi ocupă timpul cu decelarea drepturilor şi obligaţiilor provenite din valorile societăţii democratice. Nu voi intra în adâncimile jurisdicţiei internaţionale, sau în amendarea paragrafelor despre cât e de re-prezentată în legislaţia naţională norma europeană sau internaţională. Dar aş vrea să lansez o provocare în spectrul abstract şi mai greu de apucat al desemnării valorilor, atâta timp cât considerăm valoarea ca fiind comun acceptată.

Pare un truism să spui ceva despre libertate. Are o claritate pe care şi copiii o intuiesc, o vor, o numesc, cel mai simplu fiind definită prin neîngrădirea libertăţii altuia. Egalitatea în faţa legii reuşeşte să fie cea mai generală formă de egalitate, fără a fi singura cu pretenţii de universalizare. Pe de altă parte, dreptatea (în sensul de “corectitudine”, nu de “caritate”) face bine sufletului, putând fi considerată o nevoie primară, stringentă, a vieţii. Dar din “Liberté, Egalité, Fraternité!” undeva pe drum se pierde fraternitatea…

Chiar dacă am avansat norme şi legi care privesc dreptul la libera asociere, dreptul la muncă etc., nu reuşim să vedem solidaritatea ca valoare. Când tocmai valorizarea este o “con-venire”. Bun, dacă înţelegem că a consimţi o valoare nu poate fi un act în afara comunităţii, de ce ne este dificil să considerăm solidaritatea, venirea împreună, ca ceva valoros? Nu mă hazardez în despicarea firului în patru, dar ce s-ar întâmpla în cazul acceptării solidarităţii ca valoare?!

Încuviinţând solidaritatea ca valoare, libertatea de alegere a oamenilor se va circumscrie acestui ideal. Din acest moment participarea alături ce ceilalţi nu mai poate fi doar variantă posibilă, ci devine o datorie. Dar fără să presupună acceptarea vreunei legi coercitive care să impună sau să oblige oamenii să adere la o formă de participare socială. Rămâne speranţa că lumea va consimţi, subtil, la această datorie cu iz kantian, mai pragmatică şi mai umană însă.

S-ar spune că în România de azi sindicatele reprezintă interesul comun al salariaţilor. Dar  sindicatele româneşti, dincolo de legile care le obligă să se întemeieze pe ramuri economice, se divid între cele din sectorul public şi cele din sectorul privat. Şi toată multitudinea inutilizabilă a sindicatelor adunate în carteluri nu reuşeşte să spună ceva în numele angajaţilor din sistemul mini-afacerist majoritar.

Revin: doar înţeleasă ca valoare, solidaritatea poate reaşeza lucrurile pe fagaşul demn al economiei capitaliste. Toată degringolada ultimilor 20 de ani de capitalism sălbatic, în care marele sindicat a capitulat în faţa intereselor de grup, a izbutit să compromită nu numai ideea alianţei pentru interesele comune ale celor ce muncesc, ci şi să instituie părerea că numai unii muncesc şi aşa arată capitalismul.

O bună parte din vină au avut-o şi o au intelectualii. Obişnuiţi să se considere oropsiţi în vechiul regim, după ’89 mai abitir s-au distanţat de „muncitorime”, considerând proletariatul desuet. Ca o ironie, iată, cacialmaua capitalismului vorace îi aliniază frumos în rândul „proletarilor”, beneficiind din plin de dezastrul economic şi social, la care prin tăcere au contribuit.

Sindicatele lucrătorilor din sectorul public s-au deşirat căpătând culoarea instituţiilor statului, ducând la brânzirea conştiinţei funcţionarului public. În aceste condiţii, diviziunea pe ramuri devine un ideal: acum avem sindicatul asistentelor medicale, şi sindicatul doctorilor, dar şi sindicatul lucrătorilor din sistemul sanitar (vezi Federaţia TESA). Doar toţi, obligatoriu, bugetari! Unde se regăsesc cei din sistemul privat de sănătate? Deşi prestează aceleaşi servicii, şi, teoretic, se conformează unei aceleiaşi legislaţii, totuşi, nu-şi intuiesc interesele identice.

Sindicalizarea post-comunistă pe ramuri industriale şi-a scrântit încă de la început glezna, nereuşind să păstreze coerenţa luptei sindicale. Spre exemplu, industria uşoară, plină ochi de lucrătoare femei, a fost scoasă la mezat fără drept de apel, fără salarii compensatorii, fără susţinerea niciunui mare sindicat, să zicem un puternic sindicat al bărbaţilor din industria grea. Astfel, azi, atât fabricile de confecţii, cât şi uzinele siderurgice au ajuns la fier vechi.

Sindicatele din sistemul privat în schimb se mişcă nezgomotos, obţinând sau nu diverse trofee. Uneori, după o tăcere lungă, se aude o o voce glorioasă a angajaţilor de la Reunault sau Selgros cu reuşita obţinerii unei măriri de salariu de 8-10%, când ei cu chiu cu vai depăşesc salariul minim pe economie. Tot e bine, căci despre sindicatul angajaţilor BGS, plătiţi la fel de prost, dar mult mai zdraveni, nu vom ştii nimic niciodată…

Pe scurt, dacă lipsa cooperării dintre sindicatele angajaţilor la stat şi cei ai companiilor private persistă, iar scopul comun nu va fi valorizarea muncii, şandramaua organizaţiilor proletarilor va rămâne nesigură şi lupta sindicală prilej de vorbe goale. Revin astfel la începutul “filosofic” al textului unde spuneam că fără împărtăşirea valorii solidarităţii nu se poate face nimic. Nimeni nu câştigă, în primul rând salariaţii, iar prăpastia dintre bogaţi şi săraci se va adânci nestingherită.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.