Sindicatele între pluralism şi centralizare organizaţională

Serban Cerkez
Şerban Cerkez este doctor în ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În prezent este cadru didactic asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Autorul a publicat o serie de studii de specialitate în volume colective precum şi un volum de autor. Principalele titluri: 2010 – Grupurile de Interese şi Politicile Publice; Modele de agregare a preferinţelor colective, Ed. Polirom, Iaşi; Raţionalitate, ignoranţă şi comportament de vot - Introducere la cartea O Teorie Economică a Democraţiei, Anthony Downs, Ed. Institutul European, Iaşi; Creşterea sectorului public – factori determinanţi în 2008; Construirea capacităţii de evaluare la nivelul sectorului public din România – 2009; Discriminarea de gen în tranziţie. Diferenţe de tratament între grupurile sociale – 2006.

TEMA: Sindicatele la rascruce – incotro? 

Discuţia referitoare la activitatea sindicală este destul de sensibilă şi de actuală. Mişcarea sindicală are o serie de probleme fundamentale care îi afectează atât capacitatea de acţiune cât şi credibilitatea. Principalele problemele pe care trebuie să le rezolve sindicatele sunt cele care ţin de capacitatea/posibilitatea agregării acţiunii colective; de nivelul de încredere existent la nivelul societăţii şi de stimulente instituţionale care ghidează funcţionarea mecanismelor sindicale.

În ceea ce priveşte prima problemă identificată trebuie să avem în vedere faptul că modul de acţiune al mişcării sindicale din România este lipsită de coerenţă şi unitate, agenda sindicală este neclară iar capacitatea sindicatelor de a reprezenta interesele angajaţilor este difuză.  Mişcarea sindicală este fragmentată, maximizatoare şi lipsită de capacitatea de agregare a acţiunii colective pentru urmărirea beneficiilor comune. Beneficiile obţinute în urma mişcărilor sindicale reprezintă bunuri colective disponibile tuturor angajaţilor indiferent dacă participă sau nu la obţinerea beneficiului respectiv.

Problema fundamentală a mişcării sindicale din România pleacă exact de la unul dintre principiile pe care un lider de sindicat îl considera dezirabil şi benefic pentru mişcarea sindicală, mă refer aici la pluralismul sindical. Tocmai acest pluralism a condus spre fragmentarea mişcării sindicale şi spre incoerenţa negocierilor şi a revendicărilor. În loc să adopte o strategie unitară coerentă şi mutual avantajoasă de acţiune, sindicatele au negociat separat cu guvernul  şi fiecare a încercat să-şi maximizeze avantajele în detrimentul celorlalte. Strategia individuală de negociere a permis guvernului ca în final să ignore interesele unora în favoarea celorlalţi. Sindicatele adoptă o strategie conflictuală de acţiune, bazată pe satisfacerea totală a preferinţelor „individuale” ale fiecărei organizaţii în parte şi nu pe ajustarea revendicărilor prin negocieri care să aducă avantaje mutuale. Organizaţiile sindicale nu au de negociat doar cu guvernul sau cu organizaţiile patronale, ci şi cu celelalte organizaţii sindicale. O strategie comună de acţiune ar fi permis organizaţiilor sindicale să ajungă la un compromis pe care, prin puterea crescută de presiune, să-l impună guvernului. În cazul în care într-o ramură economică activează un număr mare de sindicate, apare posibilitatea ca acestea să intre în conflict. Conflictul potenţial între diferitele organizaţii din acelaşi sector are ca obiect cantitatea de beneficii pe care fiecare dintre aceste grupuri doreşte să şi-o aproprie. Conflictul între diversele organizaţii pleacă de la faptul că fiecare dintre ele doreşte să-şi aproprie o cantitate cât mai mare de beneficii şi se luptă cu celelalte pentru îndeplinirea acestui scop. În aceste condiţii, aproprierea de către o organizaţie a unei cantităţi mari de beneficii poate avea efecte nefaste asupra accesului celorlalte organizaţii la cantitatea de beneficii. Sindicatele din România acţionează după modelul grupurilor de interese restrânse care îşi orientează acţiunea către activităţile care conduc la redistribuţia veniturilor existente şi nu către cele care conduc la creşterea cantităţii veniturilor şi implicit a beneficiilor ce pot fi obţinute prin acţiune colectivă (Olson, 1999). Strategia comportamentală a sindicatelor ar trebui să se orienteze spre o centralizare a acţiunilor şi a modului de organizare. Organizaţiile sindicale se pot concentra în grupuri de interese cuprinzătoare, orientate spre creşterea nivelului de bunăstare socială şi sunt preocupate de internalizarea costurilor acţiunilor pe care le întreprind în scopul satisfacerii propriilor revendicări (Olson, 2000).  Sindicatele din România au încercat să pună bazele unei astfel de organizaţii dar nu au reuşit să finalizeze acest proiect. Unul dintre motivele eşecului construcţiei unei Confederaţii Generală a Muncii poate fi legat de dorinţa liderilor de sindicat de a-şi păstra controlul asupra unui număr de angajaţi şi a unei părţi din sectorul de activitate. Concentrarea în cadrul unor organizaţii cuprinzătoare le permite sindicatelor, fie ele din aceeaşi ramură sau din ramuri diferite, să-şi ajusteze preferinţele şi să-şi crească puterea de negociere cu partenerii sociali. Un alt motiv care împiedică constituirea unei astfel de organizaţii este reprezentat de lipsa de încredere.

În condiţiile în care fiecare sindicat va dori să-şi maximizeze beneficiile şi să-şi satisfacă propriile revendicări, fără a lua în calcul beneficiile şi revendicările celorlalţi,  vor apărea efecte perverse ale acţiunii sindicale, iar rezultatul final s-ar putea dovedi mai prost decât cel aşteptat. În condiţiile în care reprezentarea intereselor se face într-un mediu dominat de actori maximizatori, interacţiunile sociale se confruntă cu problema capcanei sociale. Capcana socială constă în faptul că, la nivel social, se înregistrează o lipsă de încredere în ceea ce priveşte modul de acţiune al celorlalte organizaţii implicate în negociere (Rothstein 2005). Se poate ajunge astfel la situaţia în care grupurile sociale nu cooperează pentru că nu au capacitatea de a prezice modul în care vor acţiona ceilalţi actori. Într-o astfel de situaţie câştigurile reale rezultate în urma negocierii grupurilor pot fi net inferioare câştigurilor potenţiale rezultate de pe urma negocierii. În lipsa încrederii, externalităţile cauzate de acţiunile sindicale vor produce un rezultat suboptimal pentru toate celelalte grupuri (Rothstein 2005). Acolo unde există un grad înalt de solidaritate şi încredere reciprocă, negocierile colective între grupuri de interese cuprinzătoare pot conduce la adoptarea unor politici care să furnizeze beneficii tuturor angajaţilor, în schimb acolo unde există un grad mic de încredere socială, puterea de negociere va fi deţinută de grupurile de interese speciale care vor acţiona în sensul maximizării beneficiilor proprii fără să ţină cont de costurile sociale ale acţiunilor pe care la întreprind.

Un astfel de nivel de încredere socială este bazat pe strategii de cooperare şi ajustare mutuală a preferinţelor sociale ale grupurilor aflate în negociere. Miza unei astfel de strategii constă în asigurarea unui echilibru în ceea ce priveşte participarea grupurilor de interese în procesul politicilor publice.

Sindicate din România sunt orientate mai degrabă spre partea de cerere decât spre cea de ofertă. Activitatea bazată pe cerere constă în revendicări referitoare la creşteri salariale şi redistribuiri ale veniturilor. Spre deosebire de activitatea bazată pe cerere, cea bazată pe ofertă constă în negocieri colective în cadrul cărora sindicate doresc să participe la reformarea pieţei muncii, acoperirea unor costuri generate de programele de pregătire profesională şi în modificarea agendei de negociere în scopul introducerii unor probleme precum reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa de familie. Totuşi, sindicatele nu trebuie să renunţe la activitatea revendicativă, ci trebuie să combine cele două paliere de activitate pentru a oferi servicii cât mai bune celor pe care-i reprezintă.

Pentru stabilirea unui nivel ridicat de încredere grupurile sociale se implică în runde diferite de interacţiuni mutuale care permit apariţia unui sistem instituţional de relaţii între aceste grupuri. Aceste interacţiuni repetate au dus la instituţionalizarea unui sistem de negociere bazat pe încredere. Instituţionalizarea poate oferi două tipuri de explicaţii ale funcţionării sistemului de negociere. Pe de o parte sistemul instituţionalizat de negociere poate reprezenta un instrument de control reciproc al părţilor implicate în negociere, iar frica de a nu suferi eventuale pierderi face ca grupurile să se menţină în limitele acordurilor negociate; pe de altă parte, instituţionalizarea negocierii poate construi un sistem de încredere mutuală şi de schimb permanent mutual avantajos între parteneri dispuşi să-şi ajusteze interesele în aşa fel încât să nu afecteze interesele celorlalţi actori. Rothstein (2008) consideră că modul de comportare al indivizilor diferă în funcţie de condiţiile instituţionale în cadrul cărora acţionează. Luptele pentru realizarea unor interese conflictuale pot fi transformate, datorită condiţiilor instituţionale, în strategii de cooperare orientate spre obţinerea de avantaje mutuale (Rothstein)

Externalităţile cauzate de acţiunea grupurilor de interese pot fi internalizate în condiţiile în care negocierile sociale au loc între grupuri de interese cuprinzătoare şi guvern. Pentru a internaliza eventualele efecte ale grevelor, confederaţiile sindicale din Suedia şi Austria au interzis sindicatelor individuale, membre ale organizaţiei, să organizeze greve şi proteste fără acordul confederaţiei (Western, 1991). Acordul tuturor membrilor confederaţiei este necesar pentru a se evita transferarea problemelor de la un sector economic la altul.

Un model important de analiză al comportamentului sindical este cel corporatist, orientat spre negociere, compromis, ajustarea scopurilor şi obţinerea unor beneficii mutuale. Corporatismul reprezintă un model de acţiune bazat pe interacţiuni repetate între actorii sociali implicaţi în negocieri colective. Importanţa fundamentală a sistemului corporatist constă în aceea că reprezintă un sistem instituţional de funcţionare a relaţiilor de producţie. Instituţionalizarea poate oferi două tipuri de explicaţii ale funcţionării sistemului corporatist. Pe de o parte sistemul instituţionalizat de negociere poate reprezenta un instrument de control reciproc al părţilor implicate în negociere, iar frica de a nu suferi eventuale pierderi face ca grupurile să se menţină în limitele acordurilor negociate; pe de altă parte, instituţionalizarea negocierii poate construi un sistem de încredere mutuală şi de schimb permanent mutual avantajos între parteneri dispuşi să-şi ajusteze interesele în aşa fel încât să nu afecteze interesele celorlalţi Capacitatea de coagulare a acţiunii colective la nivel de grup este importantă în momentul în care se urmăreşte sporirea capacităţii de negociere cu celelalte grupuri.

Conform lui Rothstein (2002), funcţionarea sistemului corporatist necesită existenţa unui nivel crescut de încredere; încredere între indivizii din cadrul organizaţiilor, încredere în liderii organizaţiei şi încredere între cei care conduc organizaţiile şi reprezentanţii statului. Cu alte cuvinte, existenţa aranjamentelor corporatiste depinde de existenţa capitalului social organizat – dispariţia acestui tip de capital social conduce la dispariţia aranjamentelor corporatiste  ( Rothstein, 2002).

Ajungem astfel la a treia problemă identificată, şi anume sistemul instituţional care ghidează funcţionarea mecanismelor sindicale. În România există astfel de mecanisme instituţionale care influenţează acţiunea sindicală. Consiliul Economic şi Social este un organism tripartit, instituţie publică de interes naţional, care are ca scop realizarea dialogului social între patronate, sindicate şi guvern precum şi menţinerea unui climat de stabilitate socială (art. 1 din Legea nr.109/1997, modificată). CES are rol consultativ (obligatoriu) în ceea ce priveşte politicile şi programele care sunt lansate în dezbatere. Consultarea CES are ca rezultat emiterea unui aviz, pozitiv sau negativ, care va însoţi documentele propuse spre adoptare. Partenerii sociali, care fac parte din CES, pot influenţa activitatea economică şi socială prin elaborarea şi înaintarea către Guvern şi Parlament a unor propuneri referitoare la restructurarea economiei, relaţiile de muncă, protecţia socială, învăţământul cercetarea, politicile fiscale şi de venituri (art. 5 din Legea nr.109/1997, modificată). Rolul Consiliului Economic şi Social este acela de a reprezenta un mecanism de negociere între grupurile de interese organizate cu scopul de a se ajunge la înţelegeri asupra unor măsuri concrete de politici publice. Negocierile dintre partenerii sociali sunt încurajate de regulile decizionale după care funcţionează CES. Astfel, conform articolului 27 al legii privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social deciziile se iau prin consensul tuturor partenerilor sociali, iar atunci când nu se poate ajunge la consens, deciziile trebuie luate cu o majoritate de ¾. În ciuda faptului că CES, reprezintă un mecanism instituţional de cooperare şi asigurarea a echilibrului şi dialogului social, totuşi influenţa activităţii Consiliului asupra elaborării politicilor şi strategiilor în domeniul economic şi social este redusă. Nivelul scăzut de influenţă este cauzat atât de faptul că avizul CES este doar unul consultativ – actele normative pot fi adoptate şi cu aviz negativ – cât şi de faptul că, în unele cazuri, instituţiile care doresc să elaboreze politici publice nu respectă prevederile legale care le obligă să ceară avizul CES. Cu alte cuvinte, CES este lipsit de mecanismele de constrângere care ar putea să întărească mecanismele colegiale de consultare şi dialog social. Importanţa scăzută acordată unui mecanism de negociere şi  dialog social cum este CES conduce spre formularea unei concluzii conform căreia stimulente instituţionale de realizare a negocierilor colective sunt aproape inexistente. Problemele de funcţionare a mecanismelor instituţionale se acutizează pe măsură ce instrumentele de negociere colectivă sunt limitate prin decizii guvernamentale. Atât codul muncii cât şi legea dialogului social au fost adoptate în lipsa consultărilor şi a dialogului social. De asemenea, desfiinţarea contractului colectiv de muncă la nivel naţional reprezintă o puternică lovitură dată sistemului democraţiei industriale. De asemenea, guvernul încurajează neparticiparea angajaţilor la acţiunile revendicative prin încetarea plăţilor pe perioada grevelor. Pe de altă parte, sindicatele nu au acţionat în direcţia apărării democraţiei industriale şi a asigurării protecţiei angajaţilor care participă la acţiunile sindicale.

În loc de concluzie, este interesant de analizat comportamentul sindicatelor din România în ceea ce priveşte ziua de 1 mai. În ţările europene, sindicatele au marcat această zi,  a celor pe care-i reprezintă, prin marşuri sau mitinguri de protest la adresa măsurilor „de austeritate” luate de guvernele din ţările respective. În România, mişcările sindicale au uitat de această zi şi au abandonat acele categorii de cetăţeni pe care ar trebui să le protejeze. În aceste condiţii nu este de mirare că participarea angajaţilor la acţiunile sindicale este extrem de scăzută.

1)      Olson, Mancur (1999), Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate, stagflaţie şi Rigidităţi Sociale, Ed. Humanitas, Bucureşti,

2)      Olson, Mancur (2000), Power and Prosperity Outgrowing Communist and Capitalist Dictatorships, Basic Books New York

3)      Rothstein, Bo (2002), Sweden: Social Capital in the Social Democratic State, în Putnam, Robert. Ed, Democracies in Flux: The Evolution of Social Capital in Contemporary Society, Oxford University Press

4)      Rothstein Bo (2005), Social Traps and the Problem of Trust, Cambridge University Press, Cambridge

5)      Rothstein, Bo (2008), Political Legitimacy and the Welfare State: Five Basic Models în QoG Working Paper Series, 2008:8

6)      Western, Bruce (1991), A Comparative Study of Corporatist Development, în American Sociological Review, Vol. 56, No. 3, pp. 283 – 294

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole