Seduși și abandonați de cei 1%, ce alternative le rămân tinerilor?

Alexandru Macoveiciuc
Alexandru Macoveiciuc este consultant politic, activând în ultimii patru ani în campanii prezidenţiale, parlamentare şi locale. Anterior, a fost jurnalist la cotidianul Adevărul (2005-2009), unde a ocupat inclusiv funcţia de şef secţie politică internă (octombrie 2007 - februarie 2009). Este absolvent al Şcolii Naţionale Ştiinţe Politice şi Administrative, licenţiat în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene.

alexandru macoveiciucTemă: 18-35: Generația inutilă

În mai 2012, aproape unul din patru tineri români era șomer, mai precis 23,7% din tinerii cu vârste de până în 25 de ani nu-și găseau un loc de muncă. În sine, procentul ăsta nu spune mare lucru. Suntem aproape de media UE-27 – 22,6%, și suntem mai bine decât Spania (52,5%), Italia (34,9%), dar suntem mai rău decât Germania (8%) sau Danemarca 14,6%. Cu alte cuvinte, suntem în trend, nici fruntași, nici codași, într-o sfântă și augustă mediocritate.

Problema apare atunci când ne uităm la ce pregătire, formală, au acești tineri și când încercăm să traducem ce înseamnă asta pentru viitorul lor profesional.

În ultimii ani, învățământul superior românesc pare că produce pe bandă rulantă numai aspiranți la viața lui Richard Fuld și Donald Trump. În 2010, facultățile românești au produs aproximativ 73.000 de economiști, cu 126% mai mult decât cu doar 4 ani în urmă[1].  În același an, au ieșit din facultate aproape 18.000 de juriști, însă doar aproape 8.000 de medici, aproape 2.000 de absolvenţi cu studii în agricultură, 2.500 absolvenți de metalurgie și construcții de mașini și 8.000 de ingineri.

Adică avem o societate din ce în mai îmbătrânită, din ce în ce mai inegală, cu oportunități din ce în ce mai puține sau din ce în ce mai greu accesibile, iar tinerii sunt tot mai atrași de activități din zona serviciilor financiare sau conexe lor (asigurări, imobiliare, etc), în defavoarea producției, într-o proporție covârșitoare: raportul între economiști şi ingineri este de 9 la 1!

Discuția despre alegerea pe care aceștia au făcut-o în mod conștient este un subiect fals. Este fals pentru că ei, în fapt, nu au avut opțiuni. Au ales finanțe sau servicii financiare pentru că altceva nu prea au avut de unde să aleagă. Li s-a arătat o himeră, iar ei au întins mâna s-o atingă, având imprea că este realitatea. Mai mult, având impresia că este singura realitate posibilă. Exact ca la un joc de alba neagra, unde au văzut cum niște insideri au câștigat câteva mâini și au avut impresia că pot și ei să câștige, să intre în sistem și să devină sistemul.

Vreme de cel puțin 10 ani de zile au fost expuși la un balon de săpun, despre care nimeni nu spunea că se poate sparge vreodată. Pentru că niciodată creșterea economică nu a încetinit și nu a devenit negativă, pentru că niciodată nu au fost și nu vor mai fi crah-uri, pentru că tot ce te oprește de la o îmbogățire ușoară și rapidă este creativitatea cu care poți să subjugi niște instrumente financiare să-ți aducă profit repede. Vorba aia: Fata mea e manager, urcă firma pân la cer!

Au învățat că e cool să fii finanțist și că e lame să lucrezi oriunde altundeva decât într-o mega-ultra-corporație, în care ai program de la 9 la 17, bonusuri și facilități executive, unde munca se traduce în rapoarte și analize, în meetinguri și pitch-uri, în risk assement și management. Au fost învățați că sunt cei mai frumoși și cei mai deștepți și că nu au nevoie decât de o engleză satisfăcătoare ca să trăiască visul românesc al clasei de mijloc, cu un salariu de 2.500-3.000-3.500 de lei, bani pentru care renunță la orice libertate, și, uneori, chiar la viață.

A murit Raluca Stroescu și nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu a învățat nimic. Ce era strălucitor a rămas strălucitor și nu a înțeles nimeni că business-ul corporațiilor este să stoarcă resursa umană ca o lămâie, pentru că lor nu le pasă de oameni, ci doar de botttom line, iar în procesul de a obține un bottom line cât mai bun, oamenii sunt doar o cheltuială, o resursă epuizabilă și degrabă înlocuibilă.

A venit apoi flexibilizarea codului muncii, flexibilzare atât de bună încât corporatiștii de ieri și de azi, apologeți ai dreptei, susținători ai ideologiei “banii mei” în sănătate, în pensii, în șomaj, în orice, cei care sunt convinși, până la ultima suflare, că “țin în spate pensionarii” (care nu sunt altceva decât niște asistați sociali, care din lene nu vor să pună și ei mâna să mai muncească ceva, că doar nu sunt atât de bătrâni încât să nu poată să facă chiar nimic), s-au bucurat în loc să se întristeze. Nu au înțeles că dacă toată piața forței de muncă este mai flexibilă, atunci și ei sunt mai vulnerabili.

Aș vorbi despre generația 18-35, ca și cum ar fi constituită din două cohorte: cohorta 18-25 și cea 25-35.

Primii, 18-25, sunt cei care nu prea mai au nimic de pierdut. Unul din patru este șomer, așa cum am văzut mai devreme, și perspectivele nu sunt încurajatoare, cu atât mai mult cu cât mai toți angajatorii cer acum experiență în muncă, ceea ce este greu de obținut dacă vii direct de pe băncile facultății. Și chiar dacă ar depăși bariera experienței, studiile lor nu sunt conforme cu realitatea din piață. BestJobs spune[2] că cel mai des întâlnite locuri de muncă sunt:

1. Agent vanzari
2. Operator call-center
3. Consultant financiar
4. Promoter
5. Lucrator comercial
6. Ospatar
7. Bucatar
8. Asistent manager
9. Operator de interviuri
10. Agent imobiliar

În esență, tinerii au fost seduși și abandonați de cei 1%, au fost seduși și abandonați de opulența, averea și traiul facil promis din activitate din diverse sectoare de servicii și și-au orientat viața în acea direcție. Dezamăgirea și șocul actual sunt pe măsura așteptărilor. De asta cohorta 18-25 nu mai are nimic de pierdut. De altfel, ei se și comportă ca  atare. Majoritatea celor care au participat la protestele din ianuarie-februarie 2012 sunt tineri tocmai din această grupă de vârstă, tineri care se simt înșelați în așteptările lor. Totodată, sunt și tineri mai dispuși să conteste austeritatea, inechitatea, inegalitatea și lipsa de șansă și de oportunități, pentru că aceste lucruri li se întâmplă lor în mod direct. Ei sunt cei 99% și sunt din ce în ce mai puțin dispuși să accepte dominarea absolută a celorlalți 1%.

Pe de altă parte, cei între 25-35 de ani, sunt mai reacționari. Au început deja o carieră, chiar dacă nu toți în domeniile în care și-au dorit, chiar dacă nu toți sunt mulțumiți de ea. Au început să aibă sentimentul apartenenței la această fantasmagorică clasă de mijloc, spun fantasmagorică, pentru că să ai impresia că la 2.000-3.000 de lei ești clasă de mijloc, în condițiile în care salariul minim este de 750 de lei, este o aroganță inutilă și gratuită. Mai mult, au început să se creadă mai buni și mai merituoși decât mai tinerii lor colegi de generație care nu reușesc să-și găsească un loc de muncă pentru că niciodată nu au fost pregătiți în mod onest pentru o societate competitivă.

“Corporatiștii” sunt reacționari, așa cum îi stă bine dreptei, pentru că adânc în conștiința lor știu că între ei și ceilalți, care sunt fără un loc de muncă, nu este o diferență majoră, totul e doar o chestiune de timing și de noroc: ei au prins partea bună a balonului de creștere, așa cum ceilalți au prins partea proastă a aceluiași balon. Cel mai grav însă este că sunt și cei care constestă solidaritatea, punând astfel întregul constract social sub semnul întrebării. Pentru ei, sunt “banii lor” când e vorba de asigurări sociale, asigurări de sănătate și contribuții la fondul de pensii, dar sunt banii statului când e vorba de infrastructură urbană, de sistemul de educație care i-a format, sau de chestiuni esențiale precum: poliția care îi păzește, pompierul care le stinge incendiile sau masa de funcționari care fac ca statul să funcționeze, chiar așa defectuos cum o funcționa el.

Greșeala pe care o face această cohortă atunci când se pune în antiteză cu funcționarul “leneș și inutil”, atunci când contestă solidaritatea socială elementară, atunci când vorbește de “banii mei” și când repetă dihotomia public-privat, este că se consideră, instrinsec, mai bună și decât generația sa și decât alte generații (cei mai bătrâni sunt bugetofagi, cei mai tineri sunt proști sau doar analfabeți, în genere, oricum, incapabili).

Întrebarea este: ce se va întâmpla când fiecare din aceste două cohorte își va încorda mușchii?

 


[1] http://www.zf.ro/profesii/dezastrul-din-invatamant-unu-din-doi-absolventi-este-jurist-economist-sau-politolog-in-domeniile-strategice-energia-si-agricultura-numarul-absolventilor-a-scazut-cu-25-9778078

[2] http://www.bestjobs.ro/blog/2013/01/09/unde-ne-angajam-in-2013-cele-mai-multe-locuri-de-munca-vor-fi-in-vanzari-si-it/

 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole