În primul rând, documentarul Recorder a deschis o fereastră spre puterea judecătorească la muncă, o terra incognita pentru mulți dintre noi, oamenii obișnuiți, sociologi și antropologi, deopotrivă. Nu vorbesc aici despre subdisciplina Legal anthropology sau Anthropology of Law, unde atenția cercetătorului se orientează spre modul în care se construiește și se menținea ordinea sau se rezolvă conflictele, de obicei în societățile așa-zise stateless (de mici dimensiuni, care nu dispun de guverne centralizate sau de sisteme juridice formale), nici despre abordările privind natura legii, nici despre a înțelege Dreptul în ansamblu său ca pe o formă de cunoaștere culturală, nici despre pluralism juridic sau teme din acest repertoriu. Ci despre cu totul altceva, despre a înțelege cum Științele Juridice modelează societatea și cum societatea modelează la rândul ei Științele Juridice. Aș zice că ar fi nevoie pentru o astfel de anchetă, mai degrabă, de un demers analog cu programul lui Michael Callon care a mutat atenția de la Sociologia și Antropologia Economică la Antropologia Economiei, în sine. [[i]]
În acestă direcție de cercetare a Dreptului s-ar impune o abordare pragmatică și procesuală, adică una care renunță să mai folosească, concepte analitice precum, corupție, în totalitate. O abordare care pune accentul pe intrarea în terenul programului științific juridic și mai ales pe practicile [πρᾶγμα] prin care experții (judecători, procurori, avocați) produc ceea ce numim justiție.
Din această perspectivă, reportajul Recorder face o gaură într-un perete prin care cu toții, în ultimele zile, am putut vedea câteva crâmpeie din modul de funcționare al legii, producția justiției și câteva reacții numai bune de gândit. O abordare care s-ar putea dovedi fructuoasă în acest demers ar putea fi una inspirată din studiul infrastructurilor, iar comparația cu criza barajelor poate fi bună pentru a încerca un tackling în chestiunea justiției. Ambele sunt crize infrastructurale. În cazul barajelor e clar ca lumina zilei, în cazul justiției, probabil, lucrurile nu sunt chiar așa de evidente. Justiția, însă, poate fi conceptualizată ca o infrastructură, o rețea socio-tehnică care devine vizibilă atunci când se defectează (ca barajul Paltinu). Co-produsul final al acestei infrastructuri (hotărârea), e rezultatul muncii acestei rețele eterogene în care intră oameni, coduri, regulamente, dosare, registre electronice (ECRIS) și alte inscripții. Ca orice infrastructură, justiția ar trebui să fie un nod de fluxuri, și este, dar prin care nu circulă nici energie, nici apă și nici trenuri, ci hârtii. Plângeri, cereri, probe, dosare, toate acestea sunt într-un flux constant, scopul fiind acela de a se obține ceea ce Bruno Latour numea ”recunoașterea oficială a unei realități”.[[ii]]
Când infrastructura justiției (la fel ca barajele) funcționează normal, publicul nu o vede, însă devine brusc foarte vizibilă când se strică. Adică, atunci când se pierd dosare, când termenele se amână la nesfârșit, când judecătorii devin mai-mult-decât-umani. Fiindcă această rețea este dependentă de alinierea entităților care o compun, atunci când apar disfuncționalități întregul angrenaj se deschide. Vedem instanțele ca sisteme de clasificare, ca mașinării care permanent produc categorii: civil/penal/administrativ, legal/ilegal, admisibil/inadmisibil, competent/incompetent. Vedem magistrații care formează completele de judecată ca pe o comunitate epistemică, cum ar spune Karin Knorr Cetina, care decide și creează fapte juridice sau adevăruri utile (serviceable truths), în termenii lui Sheila Jasanoff care reconfigurează ceea ce poate fi considerat real, adevărat sau legitim pentru scopul imediat al pronunțării unei hotărâri. [[iii]] Vedem normele, procedurile, dispozițiile, zonele gri juridico-administrative și relațiile de putere care circulă prin ele.
În urmărirea acestor practici se află întreaga miză, cu alte cuvinte, nu doar cum ceva devine lege este important, ci mai ales cum este construită realitatea legală sau, mai bine spus, cum este acesta realizată. Din aceast unghi problemele legate de transgresarea granițelor dintre public și privat, politic și juridic nu mai sunt doar rezultatul unor eșecuri, ci efecte ale acestei munci de realizare a legalității, adică a aplicării, interpretării și uneori chiar a eludării a ceea ce este considerat legal. Este aici în acțiune o lege – dispoziție – procedură ca entitate care nu se lasă scrutinizată, care se face invizibilă, care se fragmentează sau se ambiguizează, dar care o dată creată face lucruri în lume. Nuijten and Anders (2007) numesc astfel situații secretele legii, cu referire la opacitatea unei norme și la capacitatea sa de a ascunde mutații, forme juridice alterate, nu neapărat cu intenție, dar care în anumite conjuncturi creează moduri diverse de întrebuințare și oportunități pentru cei care dețin cunoașterea necesară. [[iv]]
Uneori și prin inovare tehnică și organizațională aș adăuga. Aici cred că stă forța documentarului Recorder, în faptul că ne arată nu cum corupția apare pur și simplu dintr-o încălcare a legii, ci mai degrabă, din modul în care legea însăși poate încastra tehnici de legalizare ilegală. Tehnic legal, etic ilegal. Mecanismele procedurale ale delegărilor, ale detașărilor, ale mutărilor judecătorilor care fac ca termenele de prescripție să curgă sunt extrem de legale și ilegale în același timp.
În al doilea rând, în conferința de ieri de la Curtea de Apel, președinta Liana Nicoleta Arsenie, printre ceea ce n-a spus, a dezvăluit un lucru crucial pentru înțelegerea modului în care este mai nou întrebuințat conceptul de independență, un termen fundamental, dar neproblematizat, cu privire la justiție. Justiția independentă e un cuplu conceptual fără de care nu se poate imagina un sistem juridic modern de la Montesquieu încoace, cel care a trasat separarea tripartită în 1748. Independența însă e invocată și de acuzatori și de apărători. Adică și de cei care vor granițe clare între justiție și politic, dar și de către cei care nu simt nicio transgresare a granițelor și o afirmă ca pe un fapt. Sigur, nu există granițe ontologice clare pe nicăieri, iar orice acțiune în grănițuire, ca să folosesc un limbaj juridic, necesită o muncă de negociere pentru clasificare și stabilizare. Adică de alegere a categoriilor și practicilor juridice adecvate pentru ca ceva să devină ”normal”, ”legal”, șamd.
De exemplu, independența judecătorului a fost definită în conferință ca fiind acea stare care ”nu afectează capacitatea unui judecător de a decela probele”. Această interpretare plasează ”independența” în sfera personală, subiectivă și psihologică.. Este o înțelegere aproape răsturnată, care diferă radical de modul în care practica juridică (jurisprudența) definește același concept, adică ca pe o garanție instituțională și structurală sau ca trimitere la un regim juridic, nu ca pe o abilitate individuală a judecătorului de a face față presiunii, stresului, riscului sau ce mai doriți să adăugați.
Este vorba aici de o înțelegere a independenței, ca autonomizare, fragmentare, individualizare, nu o înțelegere instituțională sau sistemică, cum am fi tentați să credem. Nu cred că e o declarație scăpată în fața camerelor, ci mai degrabă un indiciu important cu privire la modul în care s-a redefinit justiția în ultimii ani.
1 Çalışkan, K., & Callon, M. (2009). Economization, part 1: shifting attention from the economy towards processes of economization. Economy and Society.
2 Latour, B. (2010). The making of law: An ethnography of the Conseil d’État. Polity Press.
http://www.bruno-latour.fr/sites/default/files/downloads/MAKINGOFLAW-Foreword.pdf
3 Jasanoff, Sheila. „Serviceable Truths: Science for Action in Law and Policy.” Texas Law Review 93.7 (June 2015): 1723-1749.
4 Nuijten, M., & Anders, G. (Eds.). (2007). Corruption and the secret of law: A legal anthropological perspective. Ashgate
Sursă foto: Mediafax.