PSD e principalul obstacol în calea constituirii unei forţe politice populare de stânga, fie ea şi moderată. Nu are nicio ideologie. Ultimii reprezentanţi ai principiilor socialiste erau deja buni de pensionare în anii 90 şi au mai prins partidul sub numele de PDSR. Din aceeaşi generaţie, Alexandru Bârlădeanu sau Corneliu Copos, Ion Raţiu sau Silviu Brucan au reapărut pe scena politică la vârsta la care nu mai pot da moştenitori politici. Ţărăniştii au ajuns ceea ce erau de la bun început: o fantomă politică înviorată de visele intelectualilor ce doreau să marcheze tardiv ruptura cu trecutul. Marxiştii anilor 50 au fost continuaţi de două generaţii de tehnocraţi tot mai lipsiţi de scrupule ideologice, contingentul lui Ion Iliescu şi apoi cel al lui Adrian Năstase. Asta când nu au moşit direct monstruleţi fascistoizi, precum Lucian Mândruţă, creatura „Profeţiilor despre trecut”, emisiunea PROTV în care Brucan era vioara întâi.
Când se produc sciziuni în partidele social-democrate europene înseamnă că o parte din politicieni ţine să reamintească direcţiei de partid că principiile sociale au fost pierdute complet în practica guvernării liberale. Că politica compromisului cu forţele capitalului e vorbă în vânt pentru a acoperi capitularea completă Aşa s-a întâmplat în 2005 când Oskar Lafontaine a părăsit SPD-ul german pentru a întemeia Alternativa electorală Muncă şi Justiţie Socială, ferment al actualei Die Linke. La fel s-a întâmplat în Franţa când Jean-Luc Mélenchon a plecat în 2008 din Partidul Socialist Francez şi a fondat Partidul de Stânga. În 2005, când George Galloway, exclus din Partidul Laburist englez, participă alături de alţi nemulţumiţi ai stângii britanice la formarea RESPECT Party. Sciziunile au rolul de a preciza, poate pentru ultima dată, fundamentele politice. Măcar atât! După care, cei plecaţi eşuează.
Când se produc sciziuni în FSN/PDSR/PSD e pentru a pune bazele unei formaţiuni mai liberale, aşa a fost schisma Petre Roman (1992) sau, mai târziu, Alianţa pentru România (1997) a ereticului Theodor Meleşcanu. UNPR-ul, apărut mai târziu, e doar dovada cinismului şi politicianismului parlamentarilor de felurite culori politice şi a echilibristicii peste toate guvernele a generalisimului Gabriel Oprea. Desprinderile din PSD au însemnat mereu: putem fi şi mai liberali, putem fi şi mai oportunişti! Iată constituţia formaţiunii politice în cauză!
Florin Poenaru îngroaşă liniile ideologice când prezintă PSD ca reprezentantul capitalului naţional. E totuşi partidul condus cu mână de fier vreme de patru ani de Adrian Năstase, care nu se simţea în largul său în compania lui Marian Oprişan sau a altor baroni locali. El cultiva în schimb prieteniile mai mult sau mai puţin vânătoreşti ale lui Ioan Rus şi Ion Ţiriac, doi reprezentanţi ai capitalului german industrial (Mercedes) şi financiar (Allianz). Urmaşii săi politici, Mircea Geoană şi Victor Ponta, nu sunt în niciun fel reprezentanţii unei direcţii suveraniste în politica externă, în ciuda unui wishfull thinking filosofico-geopolitic în care străluceşte Adrian-Paul Iliescu. Dacă baronii, postelnicii, vornicii şi alţi mari bani ai business-ului autohton s-au aciuit prin partide, nu au făcut-o din considerente ideologice ci pentru acestea erau la putere sau urmau să ajungă la guvernare. Când mai-marii PSD aflaţi la guvernare au ajuns în faţa ambasadelor puternice ale UE, a Statele Unite sau a unor instituţii neocoloniale financiare ca FMI sau Banca Mondială nu i-a auzit nimeni protestând sau denunţând programele de austeritate. Cel mult în opoziţie s-au arătat anti-Băsescu, preferând să tragă spre mesager, din grija de a nu-l lovi pe autor.
În ciuda efortului de interpretare depus deunăzi de Costi Rogozanu, PSD nu e ultima legiune a politicului în faţa preluării puterii de către „instituţii” prin care el înţelege SRI-ul şi alte cunoscute sau ascunse „servicii”. Analiza lui ar fi slujit dacă-şi lărgea privirea de vultur carpatin şi egrete dâmboviţean către întreg spaţiul postdemocratic al Europei instituţionalizate, în curs de dedemocratizare şi tehnocratizare. Aşa oferă doar o reactualizare a tezei anilor 80-90: Securitatea le face şi le drege pe toate. Nu-i de ajuns. Ce rost tactic sau strategic poate avea ridicarea din umeri la nefăcutele pontice – plagiat confirmat, iar acum acuzaţii din partea justiţiei de fals în înscrisuri, evaziune fiscală şi conflict de interese – pe motiv că ceilalţi sunt la fel sau că problemele structurale ale societăţii româneşti fac să pălească responsabilitatea individuală a cetăţeanului Victor Ponta? Doar ca nu cumva să satisfaci setea justiţiară de sânge PSD-ist claselor medii din marile oraşe, incapabile de un proiect politic?
PSD nu reprezintă decât un viespar nereformabil de interese economice şi de putere. Sunt incapabili să-l pună pe liber pe liderul a cărui pete morale şi juridice le-a adus ultima înfrângere electorală şi le va asigura eşecul şi în confruntările viitoare. Dar cine doreşte apariţia unei forţe politice populare şi progresiste nu trebuie să moară de grija lor! N-au decât să-şi facă cura de opoziţie sau să dispară odată! Tot răul spre bine! Dacă mai trăiesc e din pricina excelentei lor ancorări în teritoriu, moştenită de la reţeaua clientelară FSN, model feudal pe care Adrian Năstase a încercat să-l modernizeze printr-un centralism de curte, prăbuşit o dată cu prim-ministrul cu gonaci. Dinspre tinerimea cu simpatii de stânga se evită critica social-democraţilor: Vlad Levente Viski trece în revistă dezastrele reformelor de învăţământ postdecembriste fără să scrie jumătate de rând despre guvernele Năstase sau Ponta. Să fie opoziţia la PSD de la sine înţeleasă, iar gloanţele criticii ar trebui să se concentreze asupra partidelor de dreapta. Dar care sunt ele? Singurul care contează e cel aflat la guvernare şi care uzurpă numele social-democraţiei. PNL e în reorganizare şi în noua formulă nu a trecut încă nicio probă electorală, iar mişcarea Macovei, pare-se principala ţintă de atac, există doar pe reţelele sociale şi în câteva puburi din Lipscani şi filiale lor din ţară.
Până la apariţia unei noi forţe politice capabile să dea speranţă celor defavorizaţi, să nu căutăm alianţe imposibile în lumea stârvurilor umblătoare şi să nu ne pierdem vremea atacând mereu duşmani din regnul vedeniilor mediilor electronice.