Florin Poenaru: Stimate domnule profesor Mihai Dinu Gheorghiu, vă mulțumesc că ați fost de acord cu realizarea acestui interviu.
Volumul „Științele sociale între angajament și distanțare. In Honorem Mihai Dinu Gheorghiu”, Adrian Netedu (coordonator), Editura Universității „Alexandru Ion Cuza” din Iași, 2023, începe cu un interviu pe care îl oferiți coordonatorului, în care răspundeți la întrebări ce privesc traiectoria dumneavoastră deopotrivă biografică și profesională. Aș vrea să insist mai întâi asupra câtorva aspecte pe care le menționați acolo. Absolviți liceul C. Negruzzi din Iași în 1972, un liceu considerat de elită, și în loc să optați pentru continuarea studiilor la facultatea de Litere, mergeți la secția de Sociologie și Psihologie a Facultății de Filosofie și Istorie a universității ieșene. Cum arăta lumea în 1972 pentru un student din România socialistă care lua această decizie? Ce vă așteptați să găsiți la această facultate și cum vă proiectați traseul profesional și intelectual din acest punct? Ați avut un mentor care v-a orientat această alegere sau ea a fost mai degrabă rezultatul unor calcule sau strategii personale?
Mihai Dinu Gheorghiu: Anul 1972 este văzut de obicei sub efectele „tezelor din iunie” din anul precedent, cu restricțiile impuse în plan ideologic, cu efecte pe termen lung. A existat o ruptură politică brutală față de perioada precedentă, dar a existat și o anume continuitate, o speranță și o credință în posibilitatea schimbării în bine, „prin noi înșine”. Reconstrucțiile a posteriori aliniază de obicei reprezentările prezentului datelor istorice mai mult sau mai puțin „obiective”. În ce-l privește pe adolescentul și apoi tânărul care a ales în acei ani sociologia, trebuie să spun că a fost marcat pe de-o parte de naivitățile vârstei și de experiențele mediului de proveniență (mica burghezie urbană adaptată lumii socialiste), iar pe de altă parte de constrângerile ideologice ale momentului. 1968 era anul anterior de referință, cu ale sale luni majore, mai în Vest și august în Est, iar sociologia apărea ca o știință sociala „nouă”, capabilă să traverseze frontierele politice. Alegerea presupunea totuși și un anume conformism ideologic, pentru că criteriile de selecție fuseseră repolitizate – pentru a participa la concursul de admitere la facultate trebuia să ai o recomandare din partea organizației de partid, respectiv de tineret (UTC) care să confirme că ești un tovarăș de încredere. Că eliberarea unei asemenea adeverințe era o simpla formalitate nu înseamna că marcajul ideologic nu avea efecte pe termen lung.
Nu am avut un „mentor” care să-mi fi influențat alegerea, însă a fost o alegere comună cu un coleg și prieten pe atunci apropiat, care a ales aceleași studii. Aveam amândoi veleități literare, colaboram la revista liceului, iar studiile de sociologie-psihologie ne proiectau într-un spațiu intelectual unde autonomia părea posibilă în ciuda constrângerii ideologice. Acest lucru poate părea paradoxal astăzi. Apoi, în anul întâi am urmat cursul de sociologie generală al profesorului Iosif Natansohn, care era saturat de o literatură occidentală, sigur, de orientare prioritar marxistă, cu titluri în general inaccesibile studenților. El demonstra că o sociologie marxistă este posibilă și ireductibilă la materialismul istoric sau socialismul științific, cum era susținut de adversarii autohtoni ai sociologiei (în cursul litografiat, din păcate netipărit, profesorul nostru ducea o polemică deschisă cu ei). Ar mai trebui să spun că alegerea sociologiei și a unei facultăți „ideologice” (categorie căreia îi aparțineau și filosofia, istoria, economia sau dreptul) nu s-a petrecut prin abandonarea literaturii, ba dimpotrivă, colaborarea la revista liceului și apoi la cea a universității (Alma Mater / Dialog) reprezentând intrarea timpurie în spațiul public și angajarea într-o luptă pentru autonomia cultural-intelectuală, cum aș spune cu cuvintele de azi. Apartenența la diverse grupuri de influență a jucat un rol important în formarea mea intelectuală. Eram într-un mic grup de prieteni colegi de an în care era și Undina Natansohn, fiica profesorului, prietenă apropiată cu colega care avea să-mi devină soție. Câțiva dintre ei au devenit psihologi, unul e deopotrivă scriitor, editor și o vreme „om politic” (Liviu Antonesei). Apoi a fost grupul redactorilor și colaboratorilor presei studențești. Revista universității își schimbase numele, pentru că se ceruse „delatinizarea” titlurilor. În acei ani a apărut și o revistă pe centrul universitar (Opinia studențească), cu care ne aflam în raporturi de rivalitate și am fost o vreme șeful subredactiei Vieții studențești. Unele experiențe dramatice de-atunci m-au făcut să mă îndepărtez de lumea presei studențești și să mă orientez mai mult spre presa literară. Semnam cronici literare în Convorbiri literare și în Cronica, la Iași, apoi la Viața româneasca, etc…
Poate ar mai trebui să spun aici că perioada mea de formare a fost marcată de această căutare a compatibilității între litere și sociologie, în condițiile în care critica literară promova „anti-sociologismul”, iar sociologia literaturii era o disciplina marginală. Era într-un fel o luptă de supraviețuire intelectuală.
Spuneam pe atunci că am făcut două facultăți, cea de sociologie-psihologie „la zi”, iar jurnalismul la „fără frecvență”. În mod semnificativ, de altfel, facultățile de sociologie și de jurnalism au fost „mutate” de la universitățile de stat la academia de partid, tocmai pentru a întări controlul ideologic.
Perioada studiilor dumneavoastră universitare coincide cu finalul deceniului de reinstituționalizare a sociologiei românești în cadrul socialismului, Miron Constantinescu fiind, de regulă, creditat cu coordonarea politică și instituțională a acestui proces, dacă nu chiar și cu cea ideologică. După aceea, până în 1989, urmează o perioadă în care sociologia este, pe de o parte, treptat marginalizată, iar pe de altă parte este acaparată de teorii protocroniste. Ce anume se studia la specializarea sociologie-psihologie în acei ani? Era deja evidentă de pe atunci această tranziție a sociologiei sau ea a devenit aparentă abia mai târziu? Care era rolul acestei duble specializări (sociologie-psihologie) în perioada respectivă și ce erau chemați absolvenții să facă în societatea socialistă? Ce aștepta statul de la aceștia?
Secția de sociologie-psihologie (ulterior psihologie-sociologie) a Facultății de istorie-filosofie, cum era titulatura oficiala, era unică în țară. Cele doua discipline coabitau fără a avea un program comun. Totuși, în cele din urma, după 1989, datorită profesorului Adrian Neculau, psihologia socială, care poate fi considerată o disciplină de frontieră, s-a impus ca dominantă la început în noua facultate, de Psihologie și Științele educației. Nu știu dacă mai este și acum așa, după dispariția profesorului Neculau. Eu am moștenit însă de la dumnealui revista Psihologia Socială, care este efectiv un spațiu de întâlnire între psihologie și sociologie (și chiar cu o deschidere multidisciplinară mai largă). Revenind la anii 1970, cred că pentru mulți pluridisciplinaritatea era o opțiune în primul rând pragmatică: nu existau nici suficienți profesori pentru a organiza facultăți distincte de sociologie și de psihologie, nici suficiente posturi în economia națională pentru a-i repartiza pe absolvenți. Facultatea de istorie și filosofie pregătea în primul rând viitori profesori de liceu, absolvenții puteau preda ambele materii și își puteau îndeplini „norma”. Ar mai trebui amintit că pe atunci disciplinele canonice ale marxism-leninismului (materialismul dialectic și cel istoric, economia politică și socialismul științific) erau obligatorii în cei patru ani de studii la toate facultățile din țară (probabil cu excepția teologiei). Cursurile arondate sociologiei erau, pe lângă sociologia generală, cel de istoria sociologiei și „metode și tehnici” (prof. Vasile Miftode, înlocuit o vreme de Mihai Baciu), de demografie și statistică (Mihai Grigorescu, asistent, absolvent de sociologie de la București!), de doctrine economice, ținut de prof. Mihai Todosia, fost rector al universității, de organizarea muncii și a întreprinderilor, curs ținut tot de un economist, la care am luat cea mai mică notă din timpul studenției, considerând-l un „curs de umplutură”. Dintre cursurile de psihologie îmi amintesc de cel al profesorului Andrei Cosmovici, psihologie diferențială și metode de psihodiagnostic, de cele de psihologie generală și de psihologia copilului ale doamnei Stela Teodorescu, de psihologie industrială și a muncii (Tiberiu Prună), de psiho-patologie (Ion Străchinaru), de psihologie socială (Adrian Neculau), de teorii psihologice contemporane (Constantin Logofătu), de psihologie judiciară (Tiberiu Rudică). Anton Carpinschi ne-a predat doctrine politice contemporane. Aș observa prezența cursurilor privind teorii sau doctrine din mai multe discipline (economie, sociologie, psihologie – dar și încă nenumitele științe politice. Nu sunt de uitat nici cursurile disciplinelor fundamentale ale marxism-leninismului, materialismul dialectic (Ștefan Papaghiuc), materialismul istoric (Gh. Bourceanu), socialismul științific (Liviu Coptil) și economia politică (Vasile Nechita). În sfârșit, nu lipseau discipline „pur” filosofice, precum logica (Tudorel Dima) sau istoria filosofiei (Marin Costica).
Fără a putea acum să le trec în revista pe toate, pot spune că orientarea psihologică a fost mai puternică, beneficiind și de locuri de muncă adecvate, mai mult sau mai puțin, acestei pregătiri. Pentru sociologi era mai greu de găsit locuri de munca corespunzătoare. Am citit nu demult cartea lui Sorin Mitulescu (Sociologi în comunism. Începuturile unei profesii fără statut, 2021) și am scris despre ea (în Timpul, nr. 2, martie-aprilie 2025), o foarte bună reconstituire a momentului „repartiției” de către un șef de promoție de la sociologie de la București, în 1975. Mai puțin de jumătate dintre foștii colegi ai lui Sorin Mitulescu au devenit și au rămas sociologi sau psihologi (deși ei nu aveau psihologia ca profil!). Majoritatea s-a „reconvertit” (un termen pe care l-am învățat după 1989):… Deci, orientarea profesionala pentru absolvenți era una preponderent către economia socialistă, dar parcursul absolvenților, „traiectoria” lor, era de cele mai multe ori o deviere de la prima alegere.
Miron Constantinescu a murit în 1974, când eram în al doilea an de facultate. Începând din anul al treilea, am fost orientați spre „defectologie”, iar în învățământul special urma sa fie majoritatea locurilor de muncă la repartiție. Sociologia ca disciplina de doctorat avea sa fie rezervată absolvenților academiei „Ștefan Gheorghiu” destinați a fi sau fiind deja „cadre de conducere” la diverse niveluri. Principala orientare era către economie, iar termenul „conducere” nu era lipsit de ambiguitate, pentru ca era vorba mai degrabă de cadre de execuție. Sociologiei i s-au restrâns astfel posibilitățile de afirmare și construcție profesională. În ce mă privește, am luat la repartiție un post de „profesor logoped”, opțiune motivată doar de aflarea postului în județul Iași, ulterior, prin schimbarea repartiției, în municipiul Iași.
Cred că am răspuns mai degrabă indirect întrebării dvs. Sociolog nu am devenit decât abia în 1980, când am intrat prin concurs la Centrul de Științe Sociale al Universității Alexandru Ioan Cuza. Până atunci nu cred că percepusem vreo schimbare ideologică prin care sa fie afectată sociologia. Schimbările au fost mai ales de ordin instituțional, iar apariția „protocronismului” în jurul anului 1980 privea mai ales câmpul literar. Sociologia a fost vizată în mod direct în momentul apariției cărții lui Henri H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească (1983). Am făcut o cronică pentru Viața românească, dar din cauza polemicii care avusese loc între timp, publicarea ei a fost amânată. Eseurile lui Stahl erau reeditări ale unor articole ale lui din perioada interbelică, cu tonuri polemice la adresa filosofilor „spiritualiști” care se ocupaseră de lumea satului românesc (Blaga, Eliade, Noica…) și care își aveau urmașii printre promotorii protocronismului. Celălalt moment semnificativ pentru joncțiunea tezelor protocroniste cu sociologia a fost apariția cărții lui Ilie Badescu, Sincronism european și cultură critică româneasca (1984). Și despre cartea asta am scris, în Dialog (cred). Bădescu a avut parte de cronici foarte severe, dar influenta lui în spațiul academic al sociologiei s-a menținut și chiar a sporit după 1989. Am semnat si eu (în 2018) o „scrisoare deschisa împotriva primirii lui Ilie Bădescu în Academia româna”.
În interviul menționat mai sus spuneați că în momentul în care ați devenit student, școala de sociologie de la București, care supraviețuia prin Traian Herseni și Henri H. Stahl, vi se părea perimată, iar restul disciplinei într-o accentuată ideologizare. Ce repere teoretice, intelectuale, culturale constituiau pentru dumneavoastră în acel context contra-cultura? Ce citeați în afară de ceea ce constituia canonul atunci? V-ați regăsit mai degrabă în psihologia care se practica și în teoriile și metodele acesteia?
Cred ca am acum mai multă înțelegere pentru școala sociologică de la București și pentru supraviețuitorii acesteia decât aveam pe atunci, poate și datorită operei remarcabile a prietenului Zoltan Rostaș. În privința lui Herseni, cartea lui de sociologia literaturii (1973) mă dezamăgise prin conformism, dar ar merita rediscutată și contextualizată. Pentru cineva interesat de sociologia literaturii la acea vreme erau doua orientări care se impuseseră și în spațiul cultural românesc: sociologia pozitivistă a lui Robert Escarpit și cea neomarxistă, în descendența lui Lukacs, a lui Lucien Goldmann. Pentru mine, descoperirea lui Bourdieu a fost o oportunitate de a depăși această dualitate. Flirtasem până atunci cu „noua critică” și cu structuralismul care avea și o versiune marxistă, nu știu în ce măsură se înscria într-un registru de contra-cultură. Critica literara îl / le acceptase, în ciuda unor grimase conservatoare. Era și un efect de mondenitate asumata, „a fi la modă” era și o provocare la adresa „pășunismului„ promovat de cei care se voiau „pe linie”. Fusesem si eu sedus de literatura lui Roland Barthes, o folosisem în eseul despre „romanul criticului” Ibraileanu.
După terminarea facultății ați lucrat patru ani ca logoped iar în 1980 sunteți angajat la Centrul de Științe Sociale al UAIC unde vă veți ocupa, timp de nouă ani, de istoria sociologiei românești de până la finalul celui de al doilea război mondial. Ne puteți spune, vă rog, ce rol jucau astfel de centre în câmpul social și intelectual al socialismului și cum se încadrau cercetările dumneavoastră de istoria sociologiei autohtone în obiectivele Centrului? Ce anume și cum anume studiați această istorie? Exista un canon prestabilit de autori sau teme ce trebuiau investigate sau, din contră, acesta se crea prin procesul de cercetare?
Centrele de științe sociale, care existau în mai multe centre universitare, au luat ființă după știința mea către finalul anilor 1970 ca urmare a politicii de integrare a învățământului (universitar) cu cercetarea și producția (devenise un slogan). Au fost reunite mai multe echipe de cercetare, care funcționaseră până atunci în institute ale Academiei RSR, și trecute în administrarea universităților. Aveam ca director un prorector al universității. La Iași, eram trei sociologi, mai mulți psihologi și pedagogi, vreo doi juriști și câțiva economiști, împărțiți în doua echipe – psiho-pedagogii coordonați de Ion Holban, un distins psiholog de școală veche, economiștii și sociologii coordonați de Alexandru Tacu, economist. Primii aveau contracte de cercetare cu ministerul învățământului, ceilalți cu Academia de Științe Sociale și Politice (zisă și „Academia Mihnea Gheorghiu”, pentru a fi distinsa de cealaltă, care era una de învățământ politic și avea sa zămislească SNSPA-ul de azi). Eu am fost angajat ca sociolog, promovat apoi cercetător. Exista o listă a temelor de cercetare recomandate și trebuia să-ți alegi una dintre ele, iar dacă propunerea ta era aprobată încheiai un contract cu instituția tutelară (ministerul sau ASSP). O temă de istorie era apriori mai puțin contaminată ideologic. Nu-mi amintesc foarte bine, dar cu siguranță primisem o bibliografie a autorilor care urmau sa fie recenzați în cadrul acestei istorii. Unii dintre ei erau „la secret”, dar nu era vreo dificultate în obținerea cărților respective, mai ales în condițiile unei activități de cercetare. Împrumutul (la sala profesorilor) era înregistrat într-un registru special, verificat periodic de un ofițer de securitate – este ceea ce mi s-a spus. Fiind vorba de o literatura istorică, ea nu punea la drept vorbind cine știe ce probleme politice. Nu-mi amintesc să fi consultat literatura legionară, probabil nici nu figura în bibliografia recomandată. Mi s-a comunicat de asemenea o grilă de lectură, care era suficient de suplă și nerestrictivă.
Domeniul „istoria sociologiei românești” era coordonat de Ștefan Costea, pe atunci responsabil cu sociologia și psihologia în cadrul respectivei Academii. La modul general, istoria sociologiei a jucat un rol mai important în recunoașterea și instituționalizarea acesteia, mai important decât îmi puteam da eu seama atunci. Ca multe altele, acestea au devenit mai clare după 1989. Ștefan Costea (împreuna cu Irina Cristea) a povestit bună parte din istoria acestei istorii într-un articol din 2002 (De la „istoria” la „enciclopedia sociologiei românești”, in Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XIII, nr. 1–2, p. 3–15, București, 2002, pp. 3-13). Primul produs semnificativ al acestui colectiv de cercetare a fost volumul Sociologie românească contemporană. O perspectivă în istoria științei (1983, autori Ștefan Costea, Maria Larionescu, Ion Ungureanu), care avea ca obiect producția sociologică românească dintre 1945 și 1980. Eu am participat la studierea etapelor anterioare, cea de dinaintea primului război mondial și apoi cea din perioada interbelică. Trebuie să spun că activitatea mea a fost mai degrabă una de documentarist, fișând bibliografia foarte eterogena și greu de înscris într-o configurație bine conturată a sociologiei. Rezultatul documentărilor din anii 1980 a fost publicarea abia în 1998 a unei Istorii a sociologiei românești având ca autori pe Ștefan Costea (coord.), Irina Cristea, Dumitru Danciu, Dumitru Dumitrescu, Lucian Stanciu, Maria Larionescu, Ion Ungureanu, Ion Mihail Popescu, Florian Tănăsescu. Istoria sociologiei românești a devenit obiect de curs la Universitatea Spiru Haret, profesor Ștefan Costea, la editura acestei universități și a Fundației România de mâine apărând cartea din 1998. Un alt curs notabil de istorie a sociologiei românești a fost ținut la Universitatea București de prof. Maria Larionescu (suportul cursului, din 2007, este accesibil pe internet si este intitulat „Teorii sociologice”). Am publicat în 1984 o recenzie la cartea despre sociologia românească contemporană în revista lui Bourdieu, Actes de la recherche en sciences sociales, o recenzie destul de critică, și care m-a pus într-o situație delicată în cadrul colectivului. Numele meu nu apare printre contributorii la această istorie. De altfel, cartea din 1983 era plină de lacune, căci nu putea cita autori stabiliți în străinătate, emigranți sau transfugi, era o istorie rămasa cu pete albe. După 1990, s-au publicat mai multe istorii ale sociologiei românești și mi-am propus să revin asupra lor, e un articol în curs.
Activitatea mea din anii 1980 era în principal „extracontractuală”: critica literară (Ibrăileanu, Romanul criticului, Albatros, 1981, și Reflexe condiționate, Cartea româneasca, 1983) și traduceri și editări din sociologia franceză, în special din Bourdieu și sociologii lui apropiați (Pierre Bourdieu, Economia bunurilor simbolice, Meridiane,1986; Cercetări contemporane de sociologia culturii, ed. UAIC, 1988; Sociologia percepției artistice, Meridiane, 1991 – predată editurii în 1989); eseu (Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii românești, Minerva, 1987).
La istoria sociologiei românești am revenit în 2002, când am fost „discutantul” comunicării ținute de dna Maria Larionescu, la Budapesta – vezi Maria Marionescu, „Sociology”, in Max Kaase, Vera Sparschuh, Agnieszka Wenninger, eds., Three Social Science Disciplines in Central and Eastern Europe. Handbook on Economics, Political Science and Sociology (1989-2001), Social Science Information Centre (IZ)/Collegium Budapest, 2002, p. 502-518. Textele „discutanților” nu au fost publicate, figurează în baza de date a acestui institut berlinez (IZ).
Încă din facultate ați avut o activitate susținută de critică literară, care, sub influența studiilor de sociologie s-a metamorfozat într-o sociologie a literaturii și a culturii. Această metamorfoză s-a datorat întâlnirii cu opera lui Bourdieu, sau de fapt a fost invers, ea a oferit deschiderea necesară către opera lui Bourdieu?
Prin anii 1990 îmi plăcea sa mă laud ca eu l-am „inventat” pe Bourdieu în România, ceea ce de fapt nu era adevărat, deoarece el fusese tradus fragmentar înainte de traducerea mea și existau sociologi care știau de el, chiar corespondaseră cu el, ca Fred Mahler, înainte ca eu să-l citesc, în 1980. Cum spuneam mai sus, Bourdieu mi s-a părut soluția pentru a ieși din dilema Escarpit sau Goldmann? Cei doi fuseseră deja traduși, beneficiau de oarecare receptare în lumea literelor din România – și în filosofie în cazul lui Goldmann. Spunând ca l-am „inventat” pe Bourdieu în România mă refeream la faptul că o asemenea sociologie critică era necesară în România la modul mai general. Autoritatea lui Bourdieu se putea impune, pe mine, un sociolog-critic-literar-din-provincie, nu prea m-ar fi luat multă lume în seamă. De altfel, traducându-l, am mai căpătat o dimensiune identitară, aceea de „traducător al lui Bourdieu„ (mai târziu avea să devină cea de „doctorand al lui Bourdieu”). M-am situat astfel pe o frontieră franco-română deja înainte de a-mi schimba reședința de la Iași la Paris, apoi de la critica literară la sociologia literaturii, la cea a elitelor șamd.
Puteți să relatați, vă rog, și pentru cititorii acestui site modul în care ați plecat prima dată în Franța și prima întâlnire cu Bourdieu? Povestea are ceva tipic anilor respectivi în socialism, în sensul că nu lipsesc spionii, intrigile și răsturnările de situație. Cum ați aflat prima dată de Bourdieu, cum ați decis să-l traduceți și ce efect sperați să aibă acest act asupra câmpului sociologic autohton și al poziției dumneavoastră în el?
Cred ca am mai povestit cum am obținut primele cărți ale lui Pierre Bourdieu, La distinction (1979) si Le sens pratique (1980), în vara lui 1980, chiar înaintea intrării mele „pe post”, ca sociolog: le-am cerut de la o librărie elvețiană care trimitea cărți gratuit în Est. I-am scris lui Bourdieu în 1982 pentru prima dată, după ce tradusesem și publicasem câteva fragmente din La distinction în Dialog. Cum am primit un răspuns încurajator, i-am scris din nou o scrisoare lungă (vreo zece pagini dactilografiate) în care i-am rezumat eseul despre Ibrăileanu, alăturând un exemplar din carte cu dedicație. Ca sa fiu sigur că ajunge la destinație, am dat plicul prietenului meu, Romain Réchou, lector francez (coopérant) la universitatea din Iași, cu care mă cunoșteam deja de ceva vreme. Acesta urma să plece la Paris, dar la aeroport, la Otopeni, i-a fost confiscată scrisoarea mea împreună cu cea a lui Dan Petrescu, adresată cumnatului lui, Ioan Petru Culianu. Aceasta din urmă a fost considerată un casus belli de către Securitate, deoarece denunța fără menajamente situația de atunci din România. Rezultatul a fost interdicția revenirii în țară a lui Romain Réchou și descinderi polițienești cu percheziții urmate de interogatorii în ziua de 18 mai 1983 (o data pentru noi memorabilă). Eu am fost doar interogat o zi mai târziu, reproșând-mi-se „încălcarea legii poștei române” (sic). Au fost date și sancțiuni pe linie de partid (mustrare cu avertisment) și a fost schimbată conducerea revistei Dialog (Al. Călinescu si Sorin Antohi). Securitatea încerca să afle în ce măsură lectorii francezi erau implicați în manifestările nonconformiste, pe cale de a deveni „disidente”, ale celor care aveau să devină membrii „grupului de la Iași”. Cred că atunci s-a pus în circulație, prin Europa liberă, această denumire. Contextul politic era marcat de „afacerea Virgil Tănase”, cu „răpirea” scriitorului pusă în scenă după o presupusa tentativa de asasinat de către un agent al Securității, cu consecințe extreme (François Mitterrand și-a anulat vizita prevăzută în România etc.). Am găsit pe internet un interviu luat lui Virgil Tănase de Matei Vișniec după 40 de ani care prezintă întreaga „afacere”. Presupunerea noastră era că acțiunile Securității la Iași ar fi fost o replica la „scenariul” din Franța, dar că în același timp nu voiau să toarne gaz peste foc. La interogatorii se interesau de punerea în circulație a unei literaturi critice la adresa României. Din câte-mi amintesc, termeni ca „anticomunist„ sau „antimarxist” nu erau folosiți.
Ulterior, după publicarea recenziei amintite în Actes de la recherche…, în 1984, am fost contactat de un cuplu de sociologi francezi, devenit între timp celebru în Franța, Monique Pinçon Charlot și Michel Pinçon, care au venit în România împreuna cu fiul lor, Clément, și ne-am întâlnit la mânăstirea Agapia (eu le-am propus acest loc de întâlnire, acolo mergeam vara împreuna cu soția și fiul nostru) și cu care am petrecut câteva zile. Ei m-au întrebat dacă aș vrea să vin în Franța, își aminteau mai târziu amuzând-se că discuția noastră „liberă” avusese loc în cimitirul mânăstirii. Am făcut cerere pentru pașaport, care mi-a fost inițial respinsă, apoi am făcut un memoriu la Ceaușescu, în urma căruia am primit vizita unui ofițer de Securitate însărcinat să-mi rezolve „cazul”. M-a întrebat între altele de ce se spune despre mine că sunt evreu, pentru că el a verificat și nu sunt! Mulți ani mai târziu am găsit un document la CNSAS, raportul unei anchete făcute de șeful serviciului de pașapoarte asupra mea, în care se reproducea afirmația unui coleg conform căruia aș fi intrat în contact cu Bourdieu „pe filiera evreiască”. Documentul l-am publicat într-un articol din volumul Cuvintele puterii, dar despre povestea asta sper să scriu mai pe larg mai târziu. Am primit în cele din urma pașaportul și am putut merge la Paris sa-l întâlnesc pe Bourdieu în decembrie 1986. Cu puțin timp înainte apăruse la Meridiane Economia bunurilor simbolice, antologia de studii ale lui Bourdieu de sociologia artei si literaturii, pe care le tradusesem.
În urma discuțiilor avute la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, președintele acesteia de atunci, antropologul Marc Augé, a trimis o scrisoare rectorului Universității Alexandru Ioan Cuza, prin care îi propunea stabilirea de relații de schimburi științifice, care să permită cercetătorilor români să vină periodic în Franța, respectiv a celor francezi în România. Acest lucru ar fi trebuit să faciliteze obținerea de pașapoarte și să asigure mijloacele financiare pentru colegii români. O copie a acestei scrisori o aveam în buzunar, dar originalul i-a parvenit rectorului abia la trei luni după ce mă întorsesem. Rectorul, academicianul Viorel Barbu, a fost bineînțeles de acord, am convenit si asupra numelor celor care urmau să participe la acest schimb, din Franța ar fi urmat să vină Jean-Claude Combessie (pe atunci directorul Centre de Sociologie de l’Education et de la Culture), iar de la Iași profesorul Adrian Neculau, șeful catedrei de psihologie de la UAIC. Din păcate, acest schimb n-a mai avut loc niciodată. În 1988, Dan Petrescu dăduse un interviu unui ziar francez despre situația din România, considerat un act de disidență „deschisă”, cu care mă manifestasem solidar. Am avut parte de urmăriri ca-n filme prin București, de acte de intimidare a vecinilor mei de la bloc, de tăierea convorbirilor telefonice, iar în cele din urma de o punere în scenă a unui denunț în stil stalinist. Eu continuasem să-mi cer pașaportul pentru a putea pleca din nou, obținusem si recomandarea organizației de partid, deoarece mă bucuram de încrederea colegilor. Pașapoartele, al meu și al soției, au fost trimise prin oficiul de turism de atunci la București, la consulatul francez pentru vize (nu le puteai obține personal). În paralel, am fost convocat la sediul organizației de partid pe universitate, unde trebuia să asist la traducerea unei scrisori venite din Franța de la un admirator al politicii românești (!), scrisoare destinată primei-secretare PCR Iași, Maria Ghițulică, scrisoare care mă denunța că intenționez să merg în Franța pentru a mă pune în slujba unei instituții ostile statului român. Înscenarea era menită să mă facă să cred că cei prezenți descopereau odată cu mine conținutul scrisorii! Bineînțeles, pașapoartele au fost retrase fără ca eu să le văd, însă a trebuit să plătesc vizele obținute de la consulatul francez, care astfel ar fi fost convins că dispun de un pașaport și autoritățile române nu au vreun amestec în libertatea mea de circulație. Denunțătorul francez era de vină!
Am fost întrebat în Franța daca am o idee despre cine ar fi putut fi autorul scrisorii. Numele era dintre cele mai banale – Dupont sau cam așa ceva. Mi s-a părut o întrebare naivă, dar mai târziu m-am întrebat eu însumi dacă nu cumva Securitatea comandase vreo expertiză în ceea ce-l privește pe Bourdieu, EHESS sau chiar CSEC, cu care pusesem la cale proiectul schimburilor științifice. Oare mai trebuie să precizez că niciuna dintre aceste instituții nu era „ostilă statului român„? Pot să adaug în schimb că în dosarul meu de la CNSAS nu apare nicio urmă a respectivei scrisori, nici „originalul”, nici traducerea.
Cum era Bourdieu ca om? În scrierile dumneavoastră se întrevede o anumită generozitate a sa. Care era perspectiva sa asupra țărilor socialiste și cum analiza tipul de sociologie practicat acolo (unele volume erau publicate în traducere iar altele erau introduse mediului academic francez prin recenzii, așa cum ați făcut și dumneavoastră)? Cât de influent a fost Bourdieu pentru dumneavoastră, dincolo de actul formal al coordonării tezei de doctorat? Cum vă raportați la sociologia reflexivă propusă de acesta și rolul pe care aceasta îl oferă sociologului în societate ca purtător al unei rațiuni specifice ce poate face transparente regulile jocului tocmai pentru că nu ia parte la acesta? Venind din est unde sociologia și politica erau puternic intercalate, acest optimism în puterea sociologiei putea părea naiv.
Aici sunt multe întrebări, nu știu dacă voi putea răspunde satisfăcător la toate. „Omul” Bourdieu, atât cât l-am cunoscut, direct și indirect, era într-adevăr de o mare generozitate, iar eu îi datorez foarte mult. În același timp, este de situat în contextul de relații multiple pe care le avea și confruntărilor cărora trebuia sa le facă fată. Eu l-am cunoscut într-un moment în care cariera lui era la apogeu, ceea ce presupunea și o prezență publică extrem de solicitantă, atât în lumea științifică națională și internațională, cât și pe scena politico-mediatică franceză. Când l-am întâlnit prima data, a trebuit sa fac coadă la sfârșitul unui seminar al lui, pentru ca eram mulți cei care voiam să vorbim cu el. Am urmat mai târziu cursurile lui de la Collège de France, cursuri deschise unui public larg, care ocupau doua amfiteatre, unul în care Bourdieu era prezent fizic, pe scenă, altul în care cursul era transmis pe un ecran mare, în circuit închis. Mi-amintesc că eram fascinat de momentele de digresiune pe care le făcea, deseori cu umor, și cu o viteză de exprimare care-mi sugera un pilot de curse care accelerează când i se deschide drumul.
Perspectiva asupra sociologiei din țările socialiste era una rezervată și nuanțată. Rezervată, pentru că nu revendica cine știe ce postură de dătător de lecții și nu pretindea să judece ceva ce nu cunoștea în mod direct.
În anii 1990, a fost confruntat cu mai multe atacuri, acuzat că încearcă să impună o „gândire unică”, acuzat de „stângism”, pentru că publicase un articol în Le Monde cu titlul „Pour une gauche de gauche”, care a fost răstălmăcit ca fiind „pour une gauche de la gauche”, adică pledoaria lui pentru o stînga „cu adevărat de stînga” ca fiind un angajament pentru „stînga stîngii”. Criticile pe care le-a adus în anii 1990 jurnalismului și intelectualilor mediatici, precum și sprijinul pe care l-a acordat grevelor și manifestațiilor din noiembrie-decembrie 1995 i-au adus mulți dușmani.
În ce privește relațiile cu țările socialiste de atunci, mai multe lucruri ar fi de spus. În primul rând, a salutat entuziast prăbușirea regimurilor staliniste din Estul Europei, cum se poate vedea în editorialul pe care l-a semnat în revista Liber, apăruta chiar în 1989 ca supliment al mai multor mari cotidiene europene, înainte de a se retrage ca supliment la Actes de la recherche en sciences sociales. Până în 1989, Bourdieu a fost rareori prezent în Est. Așa cum se poate vedea în Bibliografia publicată de Marie Christine Rivière si Yvette Delsaut (2002, actualizată în 2022), cele mai multe traduceri ale lui până în 1989 au fost în România. Cum a fost posibil, am fost întrebat. Explicația mea era simplă: am folosit canale literare și universitare, era o literatură „de nișă”, difuzarea acestor traduceri se făcea de cele mai multe ori în tiraje confidențiale. De exemplu, antologia pe care am publicat-o la editura Universității ieșene, cu texte din „școala Bourdieu”, inclusiv de-ale lui (Cercetări contemporane de sociologia culturii, Iasi, 1988), s-a „tras” în 250 exemplare, cea mai mare parte a tirajului fiind cumpărată de Mitropolia Moldovei și Sucevei și difuzată în rețeaua de biblioteci a acestei instituții. Unele articole le-am publicat în revista Centrului nostru de științe sociale sau în Analele universității ieșene.
Dau aici câteva referințe bibliografice care privesc „sociologia politică„ a lui Pierre Bourdieu și deschiderile lui „spre Est”: L’histoire se lève à l’Est, in Le Monde, 16 décembre 1989, text reluat în Liber-Revue européenne des livres, 2, décembre 1989, precum și în Interventions, 1961-2001. Science sociale et action politique, Agone, 2002. Monopolisation politique et révolutions symboliques, (Rome, 14 mars 1990), în Sociologie de la politique, Socio-logos, Moscova, 1993, reluat în Propos sur le champ politique, P.U. Lyon, 2000. Les murs mentaux (Berlin, 2 octobre 1992), in Liber-Revue européenne des livres, n°spécial, janvier 1993, reluat in Interventions, 1961-2001. Science sociale et action politique. La responsabilité des intellectuels. Les mots de la guerre en Yougoslavie, in Liber-Revue européenne des livres, 14, juin 1993, reluat in Interventions, 1961-2001.
Nu sunt în măsură să trec în revistă toate contactele pe care le avea în Europa de Est. Centrul de cercetări al lui Bourdieu (CSEC, apoi CSE) avea contacte mai ales cu colegi din Ungaria, și datorită lui Victor Karady. Cred că Bourdieu făcuse și o vizită la Budapesta înainte de 1989, cu prilejul unei dezbateri organizate de Agnes Renyi între el si Jürgen Habermas. De asemenea, a vizitat Berlinul de Est într-o perioadă în care Germania nu era încă reunificată. Conferința a fost publicată. Începând cu 1990, căzând Zidul Berlinului și deschizând-se granițele, circulația internațională a cercetătorilor s-a intensificat, la fel și traducerile, nu doar călătoriile. Bourdieu a continuat să fie tradus în România, care ocupa în continuare primul loc printre țările „semi-periferice” în privința traducerilor din opera lui. Bogdan Ghiu are principalul merit în seria de traduceri publicate după 1990, dar nu e singurul!
A existat un interes pentru științele sociale și politica Europei de Est care poate fi observat în mai multe numere ale revistei Actes de la recherche… (pentru Polonia în 1980, în contextul declarării legii marțiale și afirmării sindicatului Solidarnosc, pentru antisemitismul din Ungaria… sau pentru schimbările intervenite în 1989 – vezi numarul 85/nov. 1990 din Actes…, intitulat La chute du léninisme și ilustrat cu o fotografie a demolării statuii lui Lenin de la București. Militantismul intelectual al lui Bourdieu este legat mai ales de revista Liber – Revue européenne des livres, ulterior Revue internationale des livres (1989-1998). Bourdieu a menținut întotdeauna o distanță între postura cercetătorului, sociologului și angajamentul intelectualului. „A gândi politica fără a gândi politic”, în vreme ce în materie de politică recomanda pragmatismul („Rațiuni practice” este și titlul uneia dintre cărțile sale, tradusă și în românește, în 2000). Dar în general nu se considera competent în problemele altor țări, iar entuziasmul lui din 1989 l-a considerat mai târziu naiv (pusese revoluțiile din Est în descendența Revoluției franceze, care aniversase atunci 200 de ani!). La o ședință de redacție de la Liber l-am întrebat de ce nu semnează un editorial la fiecare număr si mi-a răspuns că nu pretinde a fi atoateștiutor. Era și un fel de a se proteja în contextul încercărilor la care era supus.
Internaționalizarea operei lui a fost un proces de durată, care a fost marcată (declanșată?) de traducerile în engleză în SUA și Marea Britanie, dar și în Germania, Italia, cu care avea relații directe, dar și în America latină, unde n-a mai ajuns (vezi Bourdieu et les Amériques, 2023).
Aparatul teoretic produs de Bourdieu a putut fi exportat datorita interesului manifestat față de scena intelectuală franceză (French Theory), inclusiv ca urmare a criticilor făcute acesteia, dar și a modului în care se înscria în dialog cu producția științifică internațională. Trebuie să atrag atenția aici asupra numeroaselor traduceri publicate în colecția sa, Le sens commun, de la Editions de Minuit (mai târziu în colecția Liber, la Seuil și independent), unde Bourdieu l-a tradus pe Panofsky (singura lui traducere, a cărei istorie a fost recent reconstituită într-o carte pasionantă: Bourdieu et Panofsky. Essai d’archéologie intellectuelle, semnata de Étienne Anheim si Paul Pasquali, 2025. Bourdieu s-a ocupat în mai multe rânduri de problemele de „export-import” puse de circulația internațională a ideilor, fie că era vorba de Germania (și receptarea lui Heidegger în Franța), fie de relațiile cu lumea anglo-saxonă și de imperialismul cultural (v. Pierre Bourdieu, Impérialismes. Circulation internationale des idées et luttes pour l’universel, Raisons d’Agir, Collection Microcosmes, 2023).
Acum, în ceea ce privește sociologia reflexivă și posibilitatea importării ei în Est, distanta științei sociale față de politică, lucrurile ar trebui distinct privite pe perioade, înainte și după 1989. Exista și înainte de 1989 o autonomie limitată, chiar dacă regimul (dar și unii din opozanții săi) pretindea că poate controla totul. În România, cultul lui Ceaușescu produsese o situație paradoxală de neutralizare ideologică, existau zone de toleranță datorate nu regimului, ci rezistenței unor instituții și unor eroi culturali. Societatea românească era marcată până în 1989 de frontiere etno-culturale între principalele grupuri etnice, frontiere care erau deopotrivă și sociale. Emigrarea minorităților punea în cauză formula „statului național unitar” și a produs o diasporă multietnică. După 1989, migrația a devenit preponderent una „la munca” și frontierele sunt acum în primul rând sociale. Până în 1989 politica socială era declarat una a „omogeneizării”, după aceea a devenit una a „diferențierii”, principala clasă despre care se vorbește în spațiul public este clasa mijlocie / medie. Noua burghezie își ascunde numele, folosește acest pseudonim. Și intelectualii au trecut prin acest proces de redefinire a pozițiilor sociale. Intelectualii români au rămas acea categorie de pe vremea când structura socială era compusă din „doua clase și o pătură”… Modelul intelectualului francez s-a estompat, a fost înlocuit de „profesionist”, conform anglofonului professional. Promovarea socială nu este considerată legitimă decât dacă este certificată prin studii, de unde și problema plagiatelor și a pragului minim pe care l-ar reprezenta bacalaureatul. Mare parte a clasei politice (categorie hibridă) suferă de nelegitimitate.
Care era poziția lui Bourdieu în câmpul științelor sociale și mai ales al sociologiei franceze atunci când l-ați cunoscut și lucrat cu el? Cum arăta Bourdieu în Franța? Am această teorie, pe care vreau să o discut cu dumneavoastră, că există un Bourdieu ancorat în câmpul sociologiei franceze și a instituțiilor sale specifice și un Bourdieu deteritorializat, portabil, transformat așa de traducerea sa în limba engleză și încorporarea sa foarte particulară, dar devenită apoi hegemonică, în câmpul universitar american.
Așa cum am spus, l-am cunoscut pe Bourdieu în anii 1980, când el era deja la apogeul carierei (ales la Collège de France în 1982, succesor al lui Michel Foucault). A primit în doua rânduri medalia de aur a CNRS. Circulația lui internațională s-a intensificat, într-adevăr, după ce a fost tradus în limba engleză. Și în România limba engleză a detronat franceza ca principală limbă străină studiată, și eu am avut doctoranzi care au pus în bibliografia tezei cărți de-ale lui Bourdieu în traducerea lor în engleză.
Acum, în ceea ce-l privește pe un Bourdieu dinaintea lui Bourdieu, sunt cunoscute în general etapele studiilor lui, începând cu cele asupra Algeriei de la sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960, apoi cele de sociologia culturii și educației (Les héritiers, Les musées, Un art moyen (la photographie), culminând cu La reproduction, în 1970). Aș spune ca în această primă perioadă (1958-1970), Bourdieu este angajat într-o întreprindere colectivă, ca șef de șantier, și personalitatea lui se va desprinde din colectiv, și de unii dintre colaboratori (dintre cei mai importanți fiind Jean-Claude Passeron, Jean-Claude Chamborendon, Luc Boltanski), alăturând-și alții, mai tineri. Ar mai trebui spus aici că întregul câmp al sociologiei franceze a trecut prin metamorfoze după ce sociologia a devenit o știință recunoscută (diploma de studii în sociologie exista din 1958). Cartea Le métier de sociologue, publicata în 1968 de Bourdieu împreuna cu Jean-Claude Chamboredon si Jean-Claude Passeron, este un titlu de referință pentru impunerea „meseriei de sociolog” în Franța anilor 1960.
Poziția lui Bourdieu în câmpul sociologiei franceze este de obicei definită prin raportarea la principalele personalități ale acestui domeniu contemporane lui. Relația lui a fost problematică cu Raymond Aron, care i-a făcut un portret acid în Memoriile sale și de care Bourdieu s-a despărțit în 1968. Bourdieu i-a fost asistent și apoi i-a urmat la conducerea Centre de Sociologie Européenne, pe care-l fondase Aron. Ruptura nu exclude însă o anumita continuitate, cum se poate vedea chiar din acele Memorii, în care Aron prefigurează direcția dezvoltării sociologiei franceze ilustrată în fond de Bourdieu! Dezamăgirea lui Aron privește mai ales relațiile personale, la mijloc fiind, din câte mi s-a spus, și fiica lui Aron. Ar fi de văzut cum este prezentat acest episod în Dicționarul internațional Bourdieu (Gisèle Sapiro dir., Dictionnaire international Bourdieu. Paris, CNRS Éditions, 2020). Poziția lui Bourdieu s-a conturat prin distanțări multiple. După sociologia politică de foileton a lui Aron, era și sociologia sistemică a lui Georges Gurvitch sau militantismul intelectual al lui Jean-Paul Sartre, a cărui succesiune a făcut obiectul unor dezbateri și dispute mediatico-intelectuale. A circulat o fotografie cu Bourdieu vorbind la o portavoce în timpul grevelor si manifestațiilor din 1995, spunând-se că el e urmașul lui Sartre, un act de neînțelegere semnificativ.
Apoi, poziționarea lui Bourdieu față de principalele figuri ale generației proprii, Alain Touraine (1925-2023) și Raymond Boudon (1934-2013), mai ales cel din urmă. Teoretician al „individualismului metodologic”, acuzat de Bourdieu că face o sociologie de comptoir, adică de agent al colonialismului anglo-saxon.
Bourdieu a afirmat întotdeauna caracterul unitar al operei sale, a folosit pluralul pentru științele sociale cărora le-a dedicat revista pe care a fondat-o în 1975 (Actes de la recherche en sciences sociales), a contestat frontierele care ar exista între sociologie și istorie sau între sociologie și antropologie. Însăși teoria câmpului pe care a dezvoltat-o era una explicit orientată împotriva logicii instituțiilor.
Diferențele care ar exista între un „prim” și un Bourdieu „secund” au fost exploatate mai ales mediatic în perioada în care criticile lui au început să deranjeze. Este vorba de anii 1990, despre angajamentul lui politic de care am amintit mai sus. Ar mai fi de spus faptul că Bourdieu a fost singurul sociolog francez important care nu s-a manifestat în vreun fel în mai 1968, deși se știe că Les héritiers, cartea lui publicată în 1964, împreună cu Jean-Claude Passeron, a fost considerată un fel de „manifest”, oricum o resursă critică pentru șaiezecioptiștii protestatari de atunci. N-a fost membru al vreunui partid comunist, dar a fost clasat „stîngist” în anii 1990. Ar fi de citat aici două cărți care au fost publicate „în replică”, care privesc implicarea lui în Algeria: Tassadit Yacine, Pierre Bourdieu en Algérie, 2022; Amín Pérez, Combattre en sociologues. Pierre Bourdieu et Abdelmalek Sayad dans une guerre de libération (Algérie, 1958-1964), 2023.
Preocuparea pentru un „câmp internațional” al științelor sociale și față de dominația americano-anglosaxonă e sigur mai veche și are și o dimensiune politică evidentă.
N-aș spune un Bourdieu deteritorializat ci internaționalizat! Raportarea lui la sociologia americană este anterioară consacrării prin traduceri și, așa cum spune, a fost o reacție la empirismul lui Lazarsfeld, de care s-a distanțat inclusiv în „meseria de sociolog”. Poziționarea lui epistemologică a fost atât față de acesta, cât și față de „teoricismul” lui Althuser și al Școlii de la Frankfurt. Nu am cine știe ce cunoștințe despre sociologia americană, dar mi-e greu să cred că Bourdieu ocupa o poziție „hegemonica”, așa cum spuneți[1]. Că a devenit în ultimele decenii din viată un „clasic în viață” asta este sigur. Am cunoscut la Berlin o doctorandă japoneză care, aflând că lucrez cu Bourdieu, mi-a mărturisit că nu credea că mai trăiește (discuția avea loc în 1995). Mi s-a mai întâmplat să fiu martor la manifestări de „nesupunere” ale unora apăsați de ceea ce li se pare a fi dominația lui Bourdieu, din partea unor colegi elvețieni (la AISLF) sau a unui autor franco-polonez publicat la București printr-un articol care era în mod vădit o operațiune de scoatere a castanelor din foc cu mâna altuia.
Prima dată când v-am cunoscut a fost cu ocazia unui interviu pentru teza mea de doctorat despre experiența dumneavoastră în munca de documentare a antropoloagei Katherine Verdery în România anilor 80. În 2019 ați publicat un articol despre antropologia americană și impactul acesteia asupra științelor sociale în România în anii 70-80. Aș vrea să întorc perspectiva și să vă întreb care a fost rolul „informatorilor” locali în constituirea acestei antropologii, a tipului de cunoaștere specific acesteia? Care a fost rolul intelectualilor autohtoni care ofereau informații și grile de interpretare cercetătorilor străini, mai ales americani, în contextul Războiului Rece?
Dacă vă referiți mai ales la Katherine Verdery și la cartea ei despre „România lui Ceausescu„, într-adevăr, pot spune ca am făcut parte dintre acei „informatori” (în sensul etnografic și nu polițist), așa cum spune de altfel și autoarea în introducerea cărții. Verdery spune acolo că nu a putut fi vorba de „neutralitate” savantă (în sensul lui Weber) și că a optat pentru interpretarea faptelor de către o anumită categorie de intelectuali, critici la adresa regimului și reprezentativi pentru cultura națională tradițională (nu sunt neapărat termenii ei). Aceasta categorie ar corespunde cel mai bine definiției date de Bourdieu intelectualilor ca „dominanți dominați„, în opoziție cu „dominanții dominanți„, cei care dețin capitalul economic, dar mai puțin capital cultural, în conformitate cu structura câmpului intelectual. Printre ei, istoricii erau cei mai prezenți și constituiau grupul informatorilor direcți și indirecți în demersul acestei antropologii culturale. Acum, deosebirea fundamentala era că aceștia (și mă refer în primul rând la cei rămași în țară) erau supuși controlului politic și ideologic al regimului, în vreme ce autoarea se situa în afară și putea evita constrângerile și supraviețui amenințărilor cum a și făcut până la urmă (în dosarele pe care le-a consultat la CNSAS apar propuneri de interdicție și expulzare care n-au fost puse în aplicare). Munca lui Katherine Verdery a fost în mare parte, dincolo de culegerea informațiilor, una de explicitare și politică, dar și istorică, a structurii câmpului și a diversității luărilor de poziție ale actorilor lui. Sunt semnificative în acest sens cele doua titluri ale cărții – în engleza, Ceausescu’s Romania… și în română, Compromis si rezistenta, ambele rezultate ale unor compromisuri editoriale. Cel dintâi corespunde „cererii” pieței occidentale, care avea imaginea dictatorului comunist și solicita înțelegerea posibilității de a exista a unui asemenea regim. Cum este posibil așa ceva? Cel de-al doilea este oarecum pe dos, vrea sa spună că, dacă au existat compromisuri, a existat și rezistența, și cartea ar depune mărturie de prezenta rezistenței și a reziștilor (ca să folosesc un termen actual).
După 1990 ați făcut cercetări pe diverse subiecte și ați predat în Franța, Germania și România. Care ar fi principalele similarități și diferențe între dinamicile câmpurilor sociologice respective, având în vedere că fiecare caz are o istorie particulară? Cât de mult a contat relația cu mediul universitar în fiecare caz în parte și cât de mult se poate vorbi de apariția unei sociologii în afara rețelelor universitare (marketing, cercetări pentru ONG-uri și organisme internaționale, etc.).
Este o întrebare dificilă pentru mine, experiențele mele profesionale în cele trei țari sunt foarte diferite. Va voi da doar câteva „elemente de răspuns”, cum se zice în franceză când vrei sa fi prudent. Sigur că diferențele cele mai mari sunt între Franța și Germania pe de-o parte, România pe de alta. România (câmpul sociologic) ar avea unele asemănări cu cel din Germania de Est, dar si față de el sunt diferențe mari. Reunificarea Germaniei (die Wende după Wiedervereinigung) a schimbat radical condiția și poziția științelor sociale din fosta RDG. A fost o epurare masivă a celor care avuseseră mai degrabă o activitate politică decât una științifică, sau fuseseră informatori Stasi, mulți dintre cei excluși s-au reconvertit în profesii mai mult sau mai puțin apropiate de activitatea lor de dinainte, s-au reunit în sectorul asociativ, au devenit cadre ale noului partid, moștenitor în parte al SED (PSD, apoi die Linke). Citeam undeva că 60% dintre universitarii și cercetătorii din fosta RDG și-au pierdut locul de muncă! Fenomenul poate considerat unul de declasare, victimele au acuzat persecuții nejustificate și expansionismul „colonial” al Vestului. Diferențele dintre „Ossis” și „Wessis”, cei din Est și cei din Vest, s-au menținut multă vreme, probabil există mai estompate și azi. Cazurile de discriminare sunt denunțate public. Într-un mod oarecum asemănător cu ce s-a întâmplat în România după 1990, a existat o emigrare masivă din Estul Germaniei spre Vest (în fosta RFG), iar pozițiile de conducere în Est, nu doar din spațiul academic, au fost ocupate în marea lor majoritate de Vestici. Proporțional, relativ puțini intelectuali din Est, mai ales cei „critici”, au avut parte de recunoașterea pentru care se simțeau îndreptățiți. Studiile sociologice consacrate efectelor sociale ale Reunificării au scos în evidență particularitățile și consecințele acestui proces. Un program de cercetare național, cu o investiție publică substanțială, a fost consacrat procesului de transformare de după schimbarea regimului politic (Transformationsprozess, echivalentul „tranziției” de la noi și din celelalte țări foste socialiste). Conform datelor publicate în Sociologia româneasca 1900-2010: o istorie sociala (2015, Zamfir si Filipescu coord.), studiile românești asupra tranziției au fost puțin numeroase, spre deosebire de cele corespondente din Germania.
Aș mai semnala aici o diferență majoră între România și Germania (nu doar estică) în privința denumirii perioadei de dinainte de 1989, considerata „comunistă” în România, și „socialism de stat” în fosta RDG (devenita Neue Bundes Länder). Două titluri recente ilustrează bine acest loc comun: Misiunea sociologiei românești în perioada comunistă. Din memoriile sociologilor (2025, Zamfir & Zamfir coord.) și Sociologi în comunism (2021, Mitulescu). Este si un efect al „naționalizării comunismului” sub Ceaușescu, care a impus arbitrar simbolul comunismului în diferite structuri și discursuri propagandistice: PMR devenise PCR în 1965, iar în 1974 asociația națională a studenților a devenit „comunista” (UASCR), revista centrului universitar București a fost rebotezata „Convingeri comuniste” etc. Acum au ajuns și sociologii să fie convinși că au trăit în comunism!
Întrebarea dvs. (de fapt este un set de întrebări) se referă și la raportul dintre cercetarea sociologică și instituțiile academice în cele trei țări pe de-o parte și la sociologia extra-academică pe de alta. Cea dintâi ar constitui în principal „cercetarea fundamentală”, deosebită de „cercetarea aplicată”. Între cele doua sub-câmpuri științifice există o confruntare permanentă, deoarece ele presupun finanțări diferite, cele dintâi, „fundamentale”, în principiu publice, iar cele „aplicate”, private. Politicile neoliberale au fost în general defavorabile celor dintâi si au încercat să le încurajeze (finanțeze prioritar) pe celelalte. În Franța, a fost creata o Agenție Națională a Cercetării (ANR, din 2005) concurentă istoricului Centru National al Cercetării Științifice (CNRS, din 1939) și cu efecte considerate de mulți nefaste pentru activitatea de cercetare (contractualizarea proiectelor pe durate scurte, fragmentarea cercetării). Au fost mai multe mișcări de protest în decursul timpului. Ceva asemănător s-a petrecut si în Germania.
Acum, în ce privește sociologia extra-academică, trebuie să luăm în considerare posibilitatea utilizării extensibile a unei identități profesionale – fie că este justificată de studiile corespunzătoare, fie nu. Poate este mai puțin cazul la sociologi (sociologi fără diplomă, care fac sociologie cum făcea M. Jourdain proză), dar în Franța a fost un adevărat scandal când s-a încercat delimitarea prin lege a profesiei de psiholog și impunerea unor criterii explicite prin care să fie recunoscută. Au protestat mulți psihoterapeuți care nu aveau o pregătire ca psihologi, dar aveau o experiență practică. Și au avut câștig de cauză! Observ și la noi intervenții în spațiul public (mai ales la televizor) ale unor sociologi invitați să-și exprime punctul de vedere în diverse chestiuni considerate de actualitate. Nu se știe sau nu se spune care este „expertiza” celor care poarta un asemenea titlu. Într-una din cărțile citate mai sus am aflat că profesia de sociolog nu s-ar bucura de aceeași recunoaștere publică precum „profesia de analist politic”. Cred că este vorba de un amalgam sau de o confuzie. Analist politic nu este o profesie, ci o convenție de comunicare, oricine poate revendica acest statut ad hoc fără a expune diplome și publicații. Sociologia a fost și în mare parte a rămas o „profesie fără statut”, cum spune Sorin Mitulescu, pentru că statutul ei este un „obiect de lupte”, de confruntări în spațiul public si în câmpul intelectual.
Revenind la România, cum analizați refondarea, reinstituționalizarea sociologiei după 1989? În postfața volumului de memorii a profesorului Septimiu Chelcea îl indicați pe acesta, alături de Adrian Neculau și Petru Iluț drept cele trei nume majore care au reușit impunerea psihologiei sociale (sau psihosociologiei) drept unul dintre pilonii esențiali ai refondării sociologiei de după 1989. De unde vine această reziliență a psihosociologiei, ce a făcut posibilă supraviețuirea sa în timpul ceaușismului târziu și pe ce s-a bazat forța sa instituțională după 1989? Ce înseamnă de fapt psihologie socială? E posibilă sinteza acestor discipline atât de diferite până la urmă și din punct de vedere al fundamentelor teoretice fundamentale cât și al metodelor? Care au fost ceilalți piloni importanți ai noii instituționalizări a sociologiei după 1989?
Și aici sunt mai multe întrebări! Psihologia sociala este o disciplina de graniță, dar care are o istorie destul de diferită de cea a sociologiei și nu cred că a jucat un rol important în „reinstituționalizarea sociologiei”. Dintre cei trei pe care i-am citat, doar profesorul Septimiu Chelcea a fost în mod direct implicat în reabilitarea sociologiei, ca metodolog în primul rând. El poate revendica (și cred ca a făcut-o) și titlul de „sociolog” și pe cel de „psiho-sociolog”. Clasificarea asta este destul de scolastica și discuția ar trebui extinsă. Reinstituționalizarea sociologiei a fost efectul descentralizării administrative a spațiului universitar și al strategiilor identitare ale membrilor corpului profesional din științele sociale. Științele sociale erau controlate politic și ideologic până în 1989 și reprezentanții lor erau considerați activiști ai partidului de rang secund. Poate șoca această afirmație, dar e destul de ușor de demonstrat ca așa stăteau lucrurile. Centrul de Științe Sociale căruia i-am aparținut până în 1989 și-a schimbat imediat numele (a devenit un Institut de studii economice, economiștii expulzând-i pe psihologi), s-a reatașat la Academie pentru a-și clama puritatea academică. Prin acest proces de purificare instituțională au trecut mai toate structurile existente, proces consolidat prin recrutări de noi cadre, programe doctorale, schimburi internaționale etc. A fost o efervescență extraordinaraă în anii 1990 mai ales. La Iași, de exemplu, fosta facultate de istorie-filosofie s-a despărțit în doua, apoi din rândul filosofilor s-au desprins psihologii, aliindu-se cu pedagogii în noile științe ale educației (facultatea de psihologie si științele educației exista din 1996), în vreme ce sociologii (cred că mai exista atunci, de fapt, un singur profesor!) s-au unit cu politologii și cu cei din domeniul științelor comunicării pentru a forma un departament distinct în noua facultate de „filosofie și științe social-politice”. După criza profundă din anii 1980, când erau blocate posturile și nu existau locuri la doctorat, s-a avansat rapid, s-au obținut posturi de profesor cu drept de conducere la doctorat etc. În paralel, au avut loc toate investițiile în cercetare și publicare, colecții, reviste șamd.
Revenind la psihosociologie / psihologie socială, trebuie sa spun mai întâi că nu m-am recunoscut niciodată ca aparținător la aceasta disciplină, în flagrantă contradicție cu poziția mea universitară, ca profesor într-o facultate de psihologie (din 1999, profesor din 2007) și redactor șef al unei reviste științifice de Psihologie socială (din 2012). N-am să insist aici asupra acestei încurcături, explicabilă pe de-o parte prin transformările birocratice ale întregului sistem universitar și prin voința profesorului Adrian Neculau de a mă coopta în echipa lui, pregătindu-mi tocmai o reconvertire la psihologia socială la care n-am subscris. Psihologia socială avea șanse de supraviețuire în universul științelor sociale sub regim socialist și datorita „socialului” care avea, cum spuneam mai sus, inflexiuni ideologice. Apoi, exista o reală solidaritate între membrii acestei comunități profesionale restrânse, din rândurile căreia făceau parte si „cadre de partid”, ceea ce le-a și facilitat acestora din urmă reconversia după 1990. În sfârșit, psihologia sociala ca disciplină are rădăcini occidentale care i-au conferit legitimitate în „postcomunism”, fără să presupună acte notorii de „anticomunism” (sau disidență). Serge Moscovici, a cărui opera a fost tradusă prin grija profesorului Neculau și în a cărui școală internațională au intrat și psihosociologii ieșeni, a fost probabil cel mai „american” dintre autorii francezi ai acestei științe de graniță.
Intelectuali în câmpul puterii (Polirom 2007) a fost o carte deosebit de importantă pentru formarea unor oameni din generația mea care au văzut în ea nu doar o analiză concretă a ceea ce Bourdieu numește structura și dinamica câmpului, în acest caz a câmpului intelectual și al elitelor înainte și după 1989, dar și o perspectivă diferită de a privi trecutul comunist, moștenirea și memoria sa, față de interpretările hegemonice anticomuniste de la acel moment. Practic volumul a oferit instrumentele și legitimitatea necesare pentru a înțelege anticomunismul ca un construct ideologic al unor grupuri diverse și dispersate de intelectuali ce vizau obținerea hegemoniei în câmpul intelectual, cultural și istoric prin proclamarea anticomunismului ca unică perspectivă legitimă asupra trecutului recent. Cum arată astăzi poziția intelectualului în câmpul puterii, când cei formați și consacrați în timpul perioadei comuniste au cam ieșit din scenă sau, în orice caz, nu mai joacă același rol ca acum 20 de ani? Care este poziția sociologului ca intelectual astăzi? Ce rol mai joacă sau dacă mai are vreun rol de jucat?
Sociologii ca intelectuali au cam părăsit scena. Nici nu erau prea mulți. Am să dau un singur nume, care-mi vine spontan în minte, Pavel Câmpeanu (1920-2003). Și mai îmi vine unul: Vladimir Tismăneanu, absolvent de sociologie, șeful promoției 1974 la sociologie (Universitatea București), coleg cu Vadim Tudor, dar care nu știu să-și fi onorat diploma. Nici Tismăneanu, de altfel, care a evadat din sociologia românească în 1980, s-a reconvertit în jurnalism politic (RFE) și apoi în științe politice în SUA, pentru a reveni în România după 1990 și a contribui la impunerea anticomunismului ca ideologie de stat. Dintre cei trei, doar Pavel Câmpeanu a continuat să fie sociolog, o continuitate profesională demnă de salutat. Ceilalți au practicat mai degrabă un fel de sociologie spontană în pamfletele lor politice, care-i situau la extremele opuse ale spectrului politic. A fost pusă în circulație și noțiunea de „intelectual public” (și „critic”) pentru a marca diferența de intelectualul profesional, „profesionist” iar în cazul sociologilor desemnarea lor ca „ingineri sociali”. După Cătălin Zamfir (și colaboratorii, 2015), reinstituționalizarea sociologiei ar fi dus la afirmarea a doua paradigme în concurență, una a „sociologiei socialiste” și alta a sociologiei „gustiene, (pro)occidentale și reformiste”. Este vorba, desigur, de construcții a posteriori, dar care au sens în discuția privind prezența sociologilor în câmpul intelectual, respectiv în câmpul puterii. Și aș menționa aici una din criticile la adresa „școlii Gusti” și a mentorului ei, formulată de Rose-Marie Lagrave (2011). Sociolog și „director de studii” (profesor) la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris), RML a jucat un rol major în refacerea unei filiere francofone în domeniul științelor sociale din România (vezi mai multe despre ea în numărul 44 din Psihologia sociala, 2019). Lagrave acuza „compromisul dintre sociologie și politică” în cazul lui Gusti, voința de a face din sociologie „știința științelor” și „reconversia sa treptata în inginer social”, ceea ce a produs „confuzie în definirea profesiei de sociolog”. Critica adresata lui Gusti a fost prost primită de sociologii români, care s-au străduit în ultimele decenii sa-i restaureze cultul și pentru care „inginerul social” reprezenta o adevărată vocație, nici vorbă de sociologul critic, ipostaza franceză a intelectualului critic. Dau aici un lung citat edificator din Ioan Mihăilescu, sociolog fără îndoiala reprezentativ pentru sociologia româneasca postbelică, din cartea lui, împreună cu Zoltan Rostas, Dialog neterminat (2007): „Cei din generația mea suntem marcați de această dilemă, pe de o parte vocația ingineriei sociale care provenea din Școala Gusti și pe care profesorul Stahl ne-a dezvoltat-o, fiindcă a fost un foarte bun avocat, pe de altă parte pragmatismul sociologiei cantitative americane care avea o altă direcție de dezvoltare. Cred că și în prezent mulți dintre noi sunt marcați de această dilemă. Încă o dată, o anumită deziluzie pe care o trăiește generația mea în raport cu utilitatea socială a sociologiei provine din modul în care am fost socializați profesional în direcția unei inginerii sociale foarte active, pe care am crezut că socialismul nu o acceptă pentru că acesta își era autosuficient și nu mai avea nevoie de sfaturile sociologilor. Așa se explică de ce sociologia a fost redusă, diminuată, aproape de dispariție după 1977, pentru că rolul ei social era practic nesemnificativ.” Inginerul social este un „tehnocrat„ și se opune în aceasta calitate „politrucului”, omul politic numit astfel pentru consonanța rusească a cuvântului, dar și intelectualului, prin natura lui „speculativ”, fără pretenții de „obiectivitate”. Ar mai fi de spus și că „inginerii” au fost categoria profesională care a cunoscut declinul social cel mai masiv, în condițiile dezindustrializării țării.
În prefața aceluiași volum scriați că după 1989, în cadrul opiniei publice, sociologia a fost redusă la sondaje și istoria la lecturarea arhivelor. Impresia mea că această schematizare nu este una neîntemeiată. Practica unei bune părți a profesioniștilor din domeniu a redus sociologia la o știință ce nu mai caută să explice funcționarea societății, ci doar să poată fi monetizată pentru diverse scopuri în contextul unor presiuni stringente asupra finanțării pentru cercetare. Iar istoricii au codificat lucrul cu arhiva drept o strategie politică intenționată tocmai pentru a evita formularea unor perspective ce pot fi interpretate drept politice. Cum cartografiați terenul științelor sociale în România contemporană? Care sunt punctele de contradicție și ce zone vi se par remarcabile din punct de vedere al analizelor concrete pe care le propun?
Nu știu în ce măsură pot răspunde într-un mod corespunzător așteptărilor dvs., din cauza cunoștințelor mele limitate. Este în mod sigur o diversificare și diferențiere în câmpul științelor sociale, în care cele „aplicate” o iau înaintea celor „fundamentale”. Acum mai bine de douăzeci de ani am fost vioara a doua într-o cercetare europeană care avea ca obiect cercetările în domeniul științelor sociale finanțate de UE, caracterul lor trans-disciplinar, aplicat si transnațional. Au fost organizate mai multe interviuri colective cu coordonatorii unor asemenea proiecte, din domenii diferite si bineînțeles din țări diferite membre UE. Am reținut o experiență majoră din această cercetare: proiectele europene se bucurau de o recunoaștere mai mare în Estul Europei decât în Vest, în principal datorita resurselor pe care le puteau pune la dispoziție celor din Est, în vreme ce cei din Vest dispuneau de resursele naționale proprii, care aveau prioritate. Cercetările fundamentale în Vest dispuneau de o mai mare recunoaștere decât cele europene, mai prețuite în Est. Un raport de dominare în câmpul științific care își are multiple corespondente în câmpul intelectual și în cel politic. Privind dintr-o direcție, aportul studiilor europene este benefic, procură resurse altfel indisponibile în spațiul național. Privind din alta, ele contribuie la consolidarea unor raporturi de dominare și de dependență devenite greu suportabile.
În 2014 ați scris un articol împreună cu împreună cu Marius Lazăr, Adrian Netedu și Zoltán Rostás despre universitățile românești ca bulă speculativă. Puteți relua argumentul acelui text, cu referire particulară la cum vedeți mediul universitar românesc în ceea ce privește specializările de sociologie și psihologie astăzi?
Ca să răspund la întrebarea dvs. ar trebui să actualizez datele de atunci, ceea ce îmi este practic imposibil. Aș putea face doar unele observații „ochiometrice”, reluând unele lucruri deja spuse. Cred ca atât psihologia cât și sociologia au continuat procesul de diversificare și specializare, lăsând în urma investițiile „teoretice” proprii cercetării fundamentale. Sunt răspunsuri la ofertele „pieței” pentru a înmulți punctajele necesare avansării în cariera. Psihologia a fost și a rămas înaintea sociologiei, dacă nu cumva decalajul dintre ele nu s-a accentuat. La Iași, facultatea de psihologie depășea la un moment dat numărul de studenți de la economie, facultatea dominantă, care a dat și rectorii universității din ultima vreme (cu o excepție). Este un indicator sensibil al dominației „economicului” în spațiul academic. Dacă cererea pentru psihologie este importantă nu înseamnă că și oferta de locuri de muncă pe „piață” este una corespunzătoare. Facultățile produc un număr de șomeri intelectuali (în creștere?) și obligă la reconversii intelectuale tot în direcția economicului. De exemplu, tot la Iași (dar, presupun, și în alte centre universitare), există o concurență semnificativă între trei facultăți, de economie, de sociologie și de psihologie în ceea ce privește pregătirea în domeniul „resurselor umane”. Pe de altă parte, în echipele serviciilor de resurse umane sunt și persoane cu o cu totul altă pregătire decât cea de psiholog, economist sau sociolog. Logica pieței nu se ajustează ofertei academice.
Ați fost unul dintre membri fondatori ai comisiei Wiesel în România și cercetător în cadrul acesteia. Cum interpretați recrudescența fascismului în România, desigur, nu în sensul că acesta ar fi dispărut vreodată cu adevărat, dar mă refer la ipostazele sale recente în care devine mai pregnant odată ce nu mai este apanajul unor grupuri marginale, ci apare direct în mijlocul vieții politice și instituționale? Care sunt cauzele istorice ale acestei transformări și unde ar fi de găsit forțele organizării unor forme de rezistență?
Exista doua surse notabile la originea resuscitării (neo)fascismului în România, una este autohtonă și s-a manifestat foarte devreme după 1989, preluând elemente ale „ceaușismului”, cultivând „nostalgia”, promovând reabilitarea unor personaje compromise și marginalizate, sau chiar interzise, din categoria „sfinților închisorilor”, dar și din exil. Criminalizarea comunismului a avut o contribuție importantă la resuscitarea unor figuri ieșite din istorie și care au fost reidolatrizate.
Cealaltă sursa este internațională, încurajată de progresele dreptei extreme în multe țări europene și în Statele Unite. Aici este o forma de mimetism și de oportunism, alinierea la orientările dominante în Europa și în alianța Nord-Atlantică, surse de legitimitate politică și de capital moral („trumpismul”). În momentul de față, militarizarea spațiului public este probabil cea mai perversă încurajare a extremismului politic.
Am văzut că în media rezistentă este un prilej de ironie, „reziștii” sunt luați peste picior făcând-se aluzie la un episod care mie îmi scapă. Tot așa, multă vreme n-am înțeles cine erau „sorosiștii”! De partea rezistentei ar fi cei care aparțin „societății civile”, o configurație socială cu contururi imprecise și o fragilitate sensibilă. Membrii societății civile au totuși o identitate politică și profesională, de obicei sunt persoane cu studii superioare, prooccidentale, proeuropene – percepute în opoziție cu cei care se revendică de la „popor”, a cărui suveranitate este aclamată. Este o polarizare periculoasa prin ea însăși. Ambele tabere sunt eterogene, și „elitele” și „masele”. Cele dintâi par a fi confiscat mare parte din media (mainstream media), în vreme ce ceilalți sunt recazați pe rețelele sociale. Nu există un veritabil dialog sau reale dezbateri, mai degrabă o succesiune de monologuri. Rezistenta, în spațiul intelectual cel puțin, cred că este posibilă mai ales prin extinderea spațiului de comunicare. Fără eliminarea celor care nu știu cum să se exprime, fac dezacorduri etc. Prioritate ar trebui sa aibă combaterea rasismului social.
La ce lucrați acum? Ce texte sau volume aveți în pregătire sau ce teme de reflecție vă preocupă?
Am întârziat mult cu răspunsurile la întrebările dvs. pentru că am lucrat la un text privind istoriile sociologiei românești. La origine, o comunicare la congresul de anul trecut al AISLF, pe care am abandonat-o o vreme, și în cele din urma m-am străduit s-o termin (ca articol). Una din dificultăți a fost parcurgerea bibliografiei, unele cărți a trebuit sa le cumpăr de la anticariate online, pe altele nu le-am găsit și tot așa. Pe urmă, istoriile sunt de mai multe feluri, de la cele care-și revendică acest titlu, prima fiind istoria lui Herseni (1940, cu o noua versiune în 2007) și cea mai recentă „istoria socială” coordonata de Cătălin Zamfir și Iancu Filipescu (2015). Vin apoi memoriile, cea mai recentă fiind o antologie a soților Zamfir din acest an (2025, Misiunea sociologiei românești în perioada comunistă. Din memoriile sociologilor), interviurile de istorie orală (cu o preferință specială pentru cele publicate de Zoltan Rostaș), culegerile de studii, numerele tematice de reviste, în România, dar și în Franța, suporturile de curs (Maria Larionescu, 2007), tezele de doctorat (am identificat trei, dedicate lui Henri H. Stahl, Miron Constantinescu și Mircea Vulcănescu, toate publicate în 2015! Poate vor fi fost și altele. Am predat articolul, mai întâi am făcut o schiță în româna pentru revista Timpul (de la Iași), apoi o versiune extinsă în franceză pentru un volum colectiv care ar urma să apară, dacă va fi acceptat, la editura Peter Lang. Dar multe lucruri au rămas pe dinafara așa că sper să pot reveni într-un volum „de autor” în care examenul critic al istoriilor sociologiei să fie completat cu alte texte, oarecum complementare, rămase prin reviste și care ar fi meritat dezvoltate. Raporturile sociologiei cu istoria ar fi să spunem tema preocupantă.
Împreună cu studenții de la cursul opțional Generații și războaie culturale încercăm să reabilităm conceptul de generație, să-l smulgem din zona pop-culturală și de marketing în care a fost acaparat acum pe filieră americană (Boomers, Gen Z, etc.) și să-l reîncărcăm cu puterea inițială de a indica o situare particulară în timpul istoric al unei persoane și grup de persoane, situare ce are urmări fundamentale asupra traiectoriilor de viață, opțiunilor existențiale, habitusului etc. persoanelor respective. Dumneavoastră ați scris multă critică literară, ați făcut sociologia câmpului literar românesc în care conceptul de generație joacă un rol central, nu doar pentru plasarea în timp, ci și cu scop analitic (Generația 27, 60, 80, douămiiștii, etc.). Cum vă raportați la acest concept? Este util, merită păstrat, sau e deja prea compromis încât să mai aibă vreo valoare de cunoaștere?
Mă bucur să aflu de cursul dvs., sper să intereseze pe mulți! Într-adevăr, conceptul de generație m-a interesat pe când eram preocupat mai ales de generațiile literare, așa cum le-ați și enumerat în întrebare. Era un mod de clasificare a autorilor de către critica literară, care căuta criterii de evaluare și asociere în grupuri dincolo de individualitățile personalităților. Se poate spune că era practicată o sociologie spontană. Critica literară nu se arăta preocupată de repere și dezbateri teoretice, cel puțin de pe la sfârșitul anilor 1960. Poate era și un efect al (auto)cenzurii, pentru a evita o coliziune cu perspectiva marxistă. Prin traduceri însă erau posibile afilieri neortodoxe. Acum, fiecare generație este o construcție determinată de criterii de asociere dincolo de dimensiunea demografica. Generațiile care ne sunt nouă familiare sunt construcții politico-culturale, definite de conjunctura dominantă și de modul de raportare intergeneratională, mai ales cu generațiile precedente sau față de cele ulterioare. Nu cred că este un concept compromis, pentru că este intrat în limbajul comun, are parte de definiții spontane. O generație despre care nu se prea vorbește este cea a „generației pierdute” sau „de sacrificiu”, care este tot o construcție culturală, dar adoptată de loosers, pentru că celelalte se consideră a fi implicit de winners. Cei care „rămân în istorie” formează o generație recunoscută, care poartă un nume. Dovadă chiar și „generația expirată”, care nu s-a impus, pentru că „expirații” rămân definiți prin ceea ce au făcut înaintea „expirării”.
Totuși, o asemenea denumire atrage atenția asupra paradigmei consumeriste în care se înscriu noile generații, expirații fiind îndepărtați de la rafturi odată perimata data lor de validitate. O astfel de viziune se vrea în același timp mai „democratică”, pentru că ar șterge frontierele sociale care despart „elitele” de „mase”, pe cei cu o identitate culturală recunoscută de „anonimi”. Recunoașterea este pe de altă parte și ea problematică: este recunoașterea de către egali (les pairs) și recunoașterea de către publicul larg, în primul rând mediatica. Cealaltă problema este cea a mobilizării – membrii unei generații se recunosc în această categorie și în măsura în care răspund la apelurile celor care îi produc imaginea. Oarecum la modul în care sunt recunoscuți azi și răs-plătiți influencerii. Un exemplu cunoscut de generație mobilizată a fost cea sacrificată pe frontul de Est în combaterea comunismului, așa cum bine o descria Eugen Ionescu într-o cunoscută scrisoare către Ion Vianu. O generație remobilizată de descendenții direcți sau indirecți care practica cultul „sfinților închisorilor”. Reproducerea unei generații nu este în primul rând biologică, pentru că mecanismul de consacrare a unei generații presupune un moment de ruptură față de generația anterioară, repudierea normelor și ierarhiilor impuse de cealaltă. Un mecanism de regenerare a corpului social. E o metaforă biologică a corpului social, înscrisa în genele acestuia. O generație generează și (se) regenerează, limitată în timp descrie o durată mai lungă ca succesiune de generații.
Dacă ați fi astăzi la finalul liceului și ar trebui să alegeți urmarea unei facultăți, ați mai urma sociologia și/sau psihologia? Dacă nu, ce altceva?
Mulți dintre foștii mei colegi de liceu (promoția 1972) au ales engleza pentru examenul de admitere la facultate, o alegere care putea părea curioasă, deoarece engleza nu ocupa pe atunci poziția hegemonică de azi. Engleza a devenit prima limbă străină predată în România abia la mijlocul anilor 1990. Astăzi poate ar ezita între chineză și rusă, dacă ar lua în calcul schimbările geopolitice de care se tot vorbește. Eu însă cred că tot la sociologie aș merge.
[1] Ce aveam în vedere era faptul că lectură și interpretarea americane ale lui Bourdieu au devenit hegemonice în raport cu opera lui, nu că Bourdieu ar fi hegemonizat câmpul sociologic american (notă FP).