Rostul cinematografului, între pop-corn și schimbări sociale. ”Skyfall” vs. ”După dealuri”. Cât costă o exclusivitate cu Mungiu în presa locală autohtonă. De dat, nu de primit. Cum ne promovăm filmele și cultura. Rolul Bisericii în societate și ce ar putea modifica ”După dealuri”. Ficțiune și realitate într-un film artistic inspirat dintr-un caz notoriu, cel de la Tanacu. Roșia Montană și Institutul Cultural Român. Șansele pentru Oscar și Globurile de Aur. Imaginea României în filmele românești. O jumătate de oră cu Cristian Mungiu, între două proiecții de gală la Cluj (la Cinema ”Florin Piersic” și Cinema City), două sesiuni de întrebări și răspunsuri cu spectatorii și o întâlnire cu presa.
”Nu sunt idiot, la nevoile țării…”
Mihai Goțiu: Cristian Mungiu, în timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri am răsfoit un pliant-ghid cu recomandări pentru ”timpul liber”. Pe prima pagină ”se deschide” cu ”Skyfall”, care mai are o pagină specială și în interior. Am căutat și, exceptând menționarea în programul cinematografului, nu mai e nimic despre ”După dealuri”. Nu ți se pare o ingratitudine, o nedreptate?
Cristian Mungiu: Așa stau lucrurile pe lume și trebuie să înțelegi că cinematograful astăzi e perceput în proporție de mai mult de 90% ca entertaiment. Și, în special, în România. Cinematograful american a cucerit lumea datorită acestui gen de promovare, datrită faptul că s-a impus ca un brand, și-a impus actorii, și-a impus titlurile, care au devenit populare peste tot. Deci trebuie să înțelegi la un moment dat, ca cineast, că nu te plasezi în această competiție. Cinema e un cuvânt care ascunde foarte multe lucruri sub el și nu încerc niciodată să fiu în competiție cu așa ceva. E un lucru normal, ăsta e un produs de masă, e normal să existe, e normal să se investească enorm în promovarea lui. Îmi pare rău de un singur lucru, că nu reușim să ocrotim mai mult în România alternativa, manifestările diferite. Mainstream-ul ar trebui să se regăsească la mall, e un loc foarte bun, oamenii vin vineri seara să se simtă bine, să mănânce floricele. E absolut în regulă, dar așa cum în Franța, în Germania, în Statele Unite și în multe alte locuri există un sistem alternativ de săli de cinema de artă, ar fi fost bine, mi-aș fi dorit să existe și în România. Sigur, nu sunt idiot, îmi dau seama că la nevoile țării și la gradul de educație, ultima prioritate e un lanț de cinematografe de artă. Dar pentru că noi ne preocupăm de domeniul ăsta le simțim uneori lipsa, pentru că ce facem noi vine dintr-o cu totul altă înțelegere a rostului pentru care s-a înființat cinematograful.
Mihai Goțiu: Și, totuși, nu a venit nici Daniel Craig la Cluj, nici Sam Mendes. Cristian Mungiu este însă aici și nici măcar o jumătate de pagină în interior nu există. E o vină a promovării? O inadecvare a presei?
Cristian Mungiu: Păi cred că o jumătate de pagină în revista aia costă destul de mult și nu face nimeni gesturi de caritate. Mie îmi place să merg în România și îmi place că am avut o discuție extraordinară cu publicul acum, dar merg în locurile în care prezența mea constituie, cât de cât, un eveniment. Când nu constituie un eveniment nu mă supăr, dar nu are rost. Mă mulțumesc cu acele prezențe pe care le am în festivaluri afară și la lansările filmului afară când întotdeauna prezența noastră constituie un eveniment. E un pic trist că, în România, nu avem deloc obișnuința asta de a considera că dacă vine să vorbească echipa filmului cu tine e o ocazie și s-ar putea ca niciodată să nu vezi starurile americane la față, dar poți să-i vezi pe cei de-acasă, care îți aduc poveștile de-acasă. Altfel, bineînțeles că, într-o lume ideală, am putea să promovăm noi singuri mai bine filmele pe care le facem, dar totul ține, până la urmă, de buget. În România facem filme cu buget mic și primul lucru care se exclude din orice buget ține de promovare. Nu există resurse pentru finanțarea bugetului de promovare. Există un sprijin minimal, automat, de la stat, care, de regulă, acoperă formatele care se dau în cinematografe. De banii ăia faci copiile sau, cum e acum, DCP-urile (Digital Cinema Package, colecție de fișiere digitalizate, utilizate pentru a stoca și a transmite o producție cinematografică în format digital – n.a.). Și mai e concepția statului că un film se promovează cu afișe, ca acum 30 de ani. Trăim în altă lume, dar, în general, filmul face atât de puține încasări încât nu ai cum, pe seama lor, să faci o promovare așa cum ar trebui. Că așa, să faci un plan de marketing, te duce capul. Găsești pe cineva care ți-l poate face. Te gândești cum ar trebui, dar e foarte scump și nu are niciun raport just cu încasările pe care o să le aibe filmul.
Nivelul presei: cinci lei pentru o exclusvitate. De dat, nu de primit
Mihai Goțiu: Ai protejat, zic eu, presa. O anumită generozitate cred că ar trebui să existe, dar și o necesitate legată de informația pe care o oferă. Există suficiente alte filme sau cărți despre care se scrie, sunt promovate, fără să se plătească.
Cristian Mungiu: Să-ți spun o întâmplare, că și eu am lucrat în presă. Am făcut avanpremiera cu filmul ”După dealuri” la Vaslui, pe 21 septembrie, și am sunat la presa locală și le-am spus: uite, o să venim la Vaslui – apropo de evenimente – cu toată echipa, cu actorii principali, să deschidem, și vrem să vă dăm această informație ca să dăm posibilitatea oamenilor să vină la această premieră. Și… ni s-au cerut bani să se publice informația asta. Mi s-au cerut cinci lei. Cinci lei! Înțelegi? Nu e vorba despre cinci lei, e vorba despre o dimensiune a sărăciei noastre și o dimensiune a înțelegerii noastre vizavi de ce e eveniment, ce nu e eveniment și ce înseamnă cultura pe lume. Oamenii ăia… mi s-a rupt sufletul de ei… ni s-a spus ”suntem foarte amărâți, trăim de pe azi pe mâine”. În final, s-a intervenit, s-a publicat, nu e vorba despre asta, dar faptul că cineva astăzi, în România, lucrează în presă și pentru ceva ce ar trebui să fie o informație după care să alergi, să fi bucuros că ai o exclusivitate, se gândește să prețuiască informația asta la cinci lei te pune pe tine în situația să te gândești unde te duci, ce fel de eveniment poate să existe într-un loc ca ăsta. Cum apreciază oamenii prezența ta dacă ăsta e nivelul presei, care ar trebui să aibă un raport cu comunitatea locală.
”Îmi doresc ca filmele să ridice întrebări, să provoace dezbateri”
Mihai Goțiu: Ajungând și la film, cel puțin eu sunt interesat dimensiunea socială a unui act artistic, a unui act de creație. În ce măsură ”După dealuri” răspunde unei astfel de perspective? Ai afirmat că nu ești deranjat de diferitele interpretări date filmului tău, atâta timp cât cel care le face l-a văzut. Una dintre ”interpretările” mele, se referă la o critică la lipsa asumării unei răspunderi sociale față de o anumită categorii de persoane. Asta a fost intenția sau a rezultat din realizarea filmului?
Cristian Mungiu: A fost unul dintre motivele care m-au decis să spun această poveste. E un fel de indiferență pe care o observi lângă tine în fiecare zi. Până la urmă fac filme despre realitate, inspirate din realitate, fac filme despre lucruri care mă afectează și despre lucruri care văd că-i afectează pe cei de lângă mine. Mi se pare că nu ducem genul de viață pe care speram să-l ducem acum 23 de ani. Văd foarte multă încrâncenare, foarte multă ură și foarte multă lipsă de bucurie, de compasiune și de empatie față de celălalt în societatea românească de astăzi. Atunci mi-am pus problema de ce se întâmplă lucrul ăsta într-o societate care pretinde e foarte religioasă. Singurul răspuns aprioric pe care l-am avut este că oamenii ăștia nu înțeleg exact care este esența și ce a însemnat și ce ar trebui să însemne să fii religios. Mi se pare că fac o confuzie și că rămân, uneori, foarte la suprafața lucrurilor. Nu asimilează conținutul, ci doar forma. Filmul nu face o descriere directă a acestor concepte. Filmul trebuie să zică o poveste și nu are nicio datorie și niciun rost social. Singurul lui rost, singura lui datorie, e de a fi bun ca cinema. Atât. Dar discuțiile pe care le poate provoca filmul au acest rost și eu îmi doresc ca filmele să ridice întrebări. Nu să judece, nu să dea sentințe. Cred că, în ultimul an, avem o mulțime de situații în care raportul dintre Biserică, mai mult decât religie, Biserică și societate a fost foarte prezent în presă. Sunt niște lucruri despre care trebuie să vorbim, trebuie să înțelegem dacă în capul nostru, al fiecăruia, facem diferența asta, între Biserică, ca instituție, religie, credință, care e personală, și superstiții. Totul e, așa, un mare melanj în capul nostru și, de multe ori, din confuzia asta se pot întâmpla drame cum e cea din cazul de față.
Mihai Goțiu: Am ajuns și la controversa de dinainte de film, mai exact de dinainte de a fi văzut filmul. În ce măsură Biserica trebuie să-și asume un rol, fie caritabil, fie de ”vindecător” pentru o problemă psihică ori chiar fizică?
Cristian Mungiu: Biserica e foarte prezentă în societatea noastră. Trebuie să acceptăm lucrul ăsta. Ca atare trebuie să aibă niște răspunderi. E bine ca răspunderile astea să fie puse în discuție, să înțelegem care e competența Bisericii și care e competența părții raționale a societății, a părții materiale. Nu pot eu să stabilesc cine, ce competențe are, dar filmul ăsta vorbește despre o încălcare de competențe, deopotrivă a Bisericii față de lucruri care ar fi trebuit să fi primit o rezolvare dinspre partea socială, dinspre partea rațională, dar și o încălcare a competențelor celor care reprezintă societatea rațională. Pe mine m-a deranjat foarte tare să constat că există o vină a doctorului din situația reală, care amestecă credința lui personală și nu înțelege că rostul lui acolo e să dea doar soluția materială. În același timp, am încercat să construiesc un personaj al preotului care nu e dogmatic, nu e stupid. Face foarte clar diferența dintre rostul medicului și rostul lui. E o foarte mare diferență dintre preotul din film și cel din realitate. El nu încearcă să se substituie medicului, el încearcă să trateze cauza răului. El face diferența dintre manifestările răului, care pot fi somatice, și cauza răului. Asta îl deosebește profund de persoana reală și ridică discuția pe care o generază filmul la un cu totul alt nivel. Mi-ar plăcea ca filmul să provoace o dezbatere despre lucrurile astea, dar genul de discuții pe care le purtăm noi după filmele din cinema-ul României sunt foarte superficiale, țin de un fel de anecdotică a filmării: ce s-a mai întâmplat hazliu pe la filmare…
Mihai Goțiu: Și asta ajută, într-un fel la publicitate…
Cristian Mungiu: Și asta ajută la publicitate, dar când rămâi la nivelul ăsta pierzi conținutul filmului. Pierzi ocazia de a pune în discuție niște teme sociale mari, pe care filmul nu le poate trata în extenso. Că nu e rostul lui. Rostul lui e să zică o poveste, dar plecând de la ea noi putem purta o discuție despre asta și ar fi grozav ca cinematograful să aibă în mai mare măsură un rost de felul ăsta în România.
”Dacă am nevoie de o rezolvare divină pentru o problemă medicală mă duc și mă rog, nu la spital”
Mihai Goțiu: Să rămânem la medicul care o trimite pe Alina la mănăstire pentru că ”e mai liniște”. În ultimele secvențe, un alt medic, o doctoriță, îi califică drept criminali pe preot și pe măicuțe, tocmai pentru că s-au implicat dincolo de competențele lor. E o ipocrizie tipică pentru România, relevantă sau doar un caz singular?
Cristian Mungiu: Eu nu lucrez cu arhetipuri, nu lucrez cu generalități. Lucrez cu oameni. Niciodată un medic din film nu reprezintă părerea Medicilor, cu ”m” mare, din România sau a medicilor ca breaslă. Fiecare om are individualitatea lui conturată, iar acești doi oameni care reprezintă aceeași profesie exprimă puncte de vedere foarte diferite. Același lucru se întâmplă și cu personajul preotului. N-am nicio clipă pretenția și îmi doresc foarte tare să nu se interpreteze faptul că filmul ăsta vorbește despre faptul că toți preoții, toți călugării, toți religioșii… N-ai cum să faci asta cu un film și nu e cazul. Filmele povestesc întâmplări concrete.
Mihai Goțiu: Nu neapărat reprezentative, ci relevante sunt comportamentele celor doi medici?
Cristian Mungiu: Amândouă comportamentele medicale din film sunt relevante. Unul pentru o anume atitudine, cea care amestecă credințele personale cu actul medical. Am dat exemplul ăsta când vorbeam înainte de film (la întâlnirea cu presa înainte de proiecția de la Cluj – n.a.), al spitalelor noastre care sunt populate cu o sumedenie de icoane pe pereți și mi se pare inadecvat. Dacă am nevoie de o rezolvare divină pentru problema medicală pe care o am, mă duc și mă rog, nu mă duc la spital. Asta e nepotrivit. La fel e relevantă și părerea doctoriței de la final pentru un punct de vedere foarte des întâlnit în lumea celor care au de-a face cu știința și cu actul medical, care implică și o anume severitate și contact cu lucruri foarte dificile. Însă, dacă te uiți în film, niciunul dintre punctele astea de vedere nu pot fi împărtășite pe deplin. Totul e foarte relativ. Binele și răul, cum reies ele filmul ăsta sunt foarte relative. Totul trebuie pus în context.
Ficțiune și realitate în ”După dealuri”
Mihai Goțiu: Vorbind tot despre scenariu, sunt secvențe desprea care vreau să-mi spui care sunt ficțiune și care au rezultat din documentare. Partea cu preotul ai spus că ai ficționalizat-o foarte mult, sunatul la Salvare, punerea pe foc a ”minunii” din lemn…
Cristian Mungiu: Chestiunea cu butucul de lemn e complet ficțională. Sunatul la Salvare nu e ficțional, eu cred că e din întâmplarea reală, pentru că face parte din cercetarea făcută de Tatiana Niculescu Bran în cărțile ei non-ficționale. Prin urmare mi-l asum ca presupunând că e real. E un amestec întreg de elemente. De exemplu, de pe urmă cărților știm că fata asta (Alina – n.a.) avea un raport cu familia la care crescuse și la care muncea, dar biografia familiei și tot ce se întâmplă acolo țin de ficțiune. În final, chiar și lucrurile pe care le observi în realitate odată ce ajung în film sunt tratate printr-un fel de filtru ficțional care le modifică destul de substanțial.
Mihai Goțiu: Era chiar al doilea moment despre care vroiam să te întreb dacă e ficțiune sau vine din realitate, acea ”schimbare” pe care o face familia, teoretic adoptivă. Când Alina pleacă în Germania, familia o ”schimbă”, o înlocuiește, cu o altă fată care vine să muncească.
Cristian Mungiu: Nu e ficțional faptul că ea locuia la o familie și că a fost o neclaritate legată de banii ei în raport cu acea familie. Dialogul, ceea ce vorbesc ei acolo, felul în care mi i-am imaginat pe oamenii ăia e ficțional.
”Părerea mea nu trebuie să polueze filmul”
Mihai Goțiu: Trecând la receptarea filmului. Pe lângă proiecțiile din festivaluri, din străinătate, ai prins deja câteva proiecții și sesiuni de întrebări și răspunsuri și în România. Au fost întrebări ale publicului care te-au surprins?
Cristian Mungiu: Nu. În general mi se pare că am avut parte de niște discuții uneori mai puțin formale ca cele pe care le-am avut în anumite situații cu presa. Publicul are un fel de curiozitate din perspectiva lui. E normal să întrebe mai mult despre poveste și despre raportul filmului cu povestea reală. Genul ăsta de întrebări le primești mai puțin afară, pentru că există mai puțină cunoștință despre caz. În România, lucrurile care ne mișcă cel mai mult sunt reacții de genul ăsta cum ai văzut acum (după proiecțiile de gală de la Cluj – n.a.), reacții foarte emoționale de la oameni care nu au să te întrebe sau să-ți spună mare lucru ceva, dar când vine cineva și-ți spune că n-a știut că există atâta suferință alături de el și că o să se gândească la asta și că o să te treacă pe pomelnicul lui e un compliment. Sau ce a zis femeia aceia, mai înainte, că s-a bucurat că știa ceva despre povestea reală că dacă nu ar fi plâns tot filmul sau altcineva care a spus că nu i s-a părut deloc lung filmul și că ăsta era ritmul lui e un comentariu foarte de substanță. E normal că mie îmi fac plăcere.
Mihai Goțiu: Susții că un film trebuie să genereze întrebări și că-l lași pe spectator să pună și să-și pună aceste întrebări și să găsească propriile interpretări și răspunsuri. Pe de altă parte există și o prezumție că un regizor, un creator, are mai mult timp pentru documentarea și aprofundarea unei teme, are o pregătire pentru a vedea și pentru a înțelege altfel lucrurile. Nu e necesar ca un creator să ofere mai mult?
Cristian Mungiu: Vezi în film concluzia mea. Am oferit atâta cât am crezut eu că e necesar. Am pus toate acele informații – de-asta și filmul a ajuns să aibe două ore și jumătate – care am crezut că e necesar ca să poți să înțelegi contextul în care a acționat fiecare. N-am vrut să fie rezumatul subiectului, n-am vrut să fie main storyline și atât, ci am vrut să vorbesc despre toată lumea din spatele acestor oameni, de ce au judecat așa, care e biografia lor, cum au ajuns în acel moment. Nu cred însă că mai departe părerea mea personală despre caz, despre religie în general, trebuie să polueze filmul mai mult de atât. Eu am oricum o atitudine, pentru că aleg subiectul, pentru că pun aparatul și sunt foarte prezent în film într-un fel, dar mai departe țin la acest gen de ne-interpretare verbală a mesajului filmului și țin ca punctul meu de vedere ca persoană să nu fie explicit în film. Am un punct de vedere față de materia filmului întotdeauna ca realizator de cinema. Puteam să fac filmul ăsta în cu totul altă cheie, care ar fi fost mult mai convențională pentru mine. Eu am un statement, dar statementul ține de înțelegerea mea despre cinema. Ai punctul meu de vedere în film dacă te gândești la cât echilibru încerc să am față de punctul de vedere al fiecăruia. Asta cred că e etic să faci.
Indicatorul căruia i s-a permis să rămână în cadru
Mihai Goțiu: Legat de secvențele de la final, cu acel cadru care am înțeles că e întâmplător, că nu a fost prevăzut în scenariul inițial, cu acel indicator care arată că oriunde o iei, la stânga sau la dreapta, tot la mănăstire ajungi…
Cristian Mungiu: Trebuie să fac o precizare. Nu e întâmplător în sensul în care am descoperit pe film că e. E asumat. Adică nu am avut intenția să plasez această interpretare precisă pe care o vezi acuma, aducând acel indicator de acasă și punându-l în cadru. L-am descoperit în situație și mi s-a părut că dacă e acolo e în regulă să-i îngăduiesc să facă parte din situație.
Mihai Goțiu: Întrebarea e dacă te-a deranjat ori te deranjează interpretarea conform căreia cam asta e alternativa pe care societatea le-o oferă cazurilor asemănătoare fetelor din film (orfane sau abandonate de părinți – n.a.): mergeți la mănăstire și acolo Dumnezu cu mila?
Cristian Mungiu: Sunt nevoit să-mi asum orice gen de interpretare de tipul ăsta, pentru că înțeleg de ce există. Odată ce am lăsat indicatoarele alea înțeleg de cee așa. E o interpretare pe care nu o întâlnesc niciodată afară, pentru că afară nimeni nu citește înscrisurile filmului (înscrisurile în limba română – n.a.). Dar, sigur, îmi asum că ,odată ce le-am lăsat, e posibil ca cineva să interpreteze așa. În același timp, acela e un cadru foarte complicat, un cadru foarte lung, foarte complex, în care sunt o mulțime de semne lăsate, mult mai subtile decât cel cu indicatoarele. Sper că cine se uită la film vede că sunt foarte multe lucruri acolo care sunt intenționate. Sunt niște oameni care sapă o groapă, sunt niște copii care trec, e mașina care provoacă pata de noroi… sunt foarte multe lucruri care se întâmplă. Fiecare dintre ele au un rost.
”Dacă va exista o modificare provocată de film aș avea o satisfacție”
Mihai Goțiu: Te aștepți ca după vizionare, Biserica să se implice într-o dezbatere publică, să se rezume doar la un comunicat sau, pur și simplu, să tacă?
Cristian Mungiu: Cel mai probabil că n-o să aibă niciun comentariu dacă mă întrebi care e presupunerea mea din momentul de față.
Mihai Goțiu: Atunci te întreb ce ți-ai dori?
Cristian Mungiu: Mi-aș dori să se angajeze într-o discuție despre conținut. Mi-aș dori să aibă un punct de vedere despre valori, mi-aș dori dacă dorește să-și exprime o opinie despe filmul ăsta să o facă în cunoștință de cauză. Dar nu țin să-și exprime neapărat o opinie despre filmul ăsta, ci îmi doresc să sesizeze niște probleme pe care filmul ăsta le ridică vizavi de o percepție uneori inadecvată a oamenilor asupra religiei. Până la urmă nici dacă verbalizează public asta și intră într-un dialog nu e atât de important, pe cât de important e pentru mine să cred că metidează la lucrurile astea, că văd că sunt niște lucruri care nu funcționează și se îngrijesc să funcționeze mai bine. Mi-ar plăcea să existe o discuție publică pe tema asta, dar până la urmă, și dacă există o modificare produsă în tăcere, provocată de film, aș avea o satisfacție.
Mihai Goțiu: Să înțeleg că ești adeptul cinematografiei care se implică social, provoacă întrebări, îi motivează pe oameni să-și pună întrebări și să-și ofere propriile răspunsuri?
Cristian Mungiu: Dacă asta înseamnă cinematografie implicată social, da, dar atâta vreme cât e făcută cu un anume echilibru, atâta vreme cât generezi întrebări, cât aduci în fața oamenilor niște povești care relevă aspecte importante pe care le vezi în societate, dar fără ca să direcționezi interpretarea lor într-un fel anume.
Dosarele lui Mungiu. Și filmele despre Roșia Montană
Mihai Goțiu: Într-un interviu recent (pentru Gsp.ro – n.a.) afirmai că ai mai multe dosare cu idei de filme. Poți dezvălui câteva dintre ele? Care ar avea șanse să se transforme în filme?
Cristian Mungiu: Pot, dar nu o să fac asta, pentru că am ideea că filmul nu există până când nu-l faci. Există, așa… o magmă de idei care plutesc în capul tău. Eu am dosare din perioada în care nu era internetul, făcute cu foarfeca, pe hârtie, am tot felul de foldere în calculator. Citesc foarte mult ziare și sunt foarte multe lucruri de care sunt curios. Dar dacă te uiți la ”subiectele zilei” din societatea românească de azi vezi că sunt o grămadă de lucruri care privesc foarte mulți oameni, care arată în ce grad, în ce măsură de dregradare socială și morală suntem. Ce caut întotdeauna la poveștile pe care vreau să le aduc pe ecran e să găsesc acel mod de abordare care să fie relevant, fără să fie demonstrativ și didactic, și fără să fie, pe cât posibil, tabloid. Caut o poveste personală care să releve un aspect social și nu să-l selectez neapărat după criteriul de popularitate pe care îl are presa când selectează subiectele.
Mihai Goțiu: Dacă am reținut corect, la un moment dat ai spus că ești interesat și de cazul Roșia Montană.
Cristian Mungiu: Sunt interesat de cazul Roșia Montană ca român, ca cetățean, ca ins care se manifestă în societate. Darca și în cazul acestei povești, subiectul Roșia Montană a fost atât de mult în atenția publică, s-au făcut atât de multe filme și s-au scris atât de multe lucruri despre el încât e foarte delicat. Riști să faci un film pe un subiect tabloidizat de tot felul de polemici. Dacă găsesc la un moment dat o abordare care să fie foarte umană, dacă reușesc să găsesc acea abordare prin care să vorbesc despre fectul colateral cel mai dureros al acelei chestiuni, distrugerea comunității și distrugerea relațiilor de familie… Până la urmă, nu mai contează dacă se face exploatarea aia sau nu, lumea acelor oameni a fost distrusă. Asta mi se pare foarte interesant, dar nu știu dacă am să fac un film despre asta pentru că s-ar putea ca ăsta să fie un subiect care să se preteze întotdeauna mai bine pe documentar. Acuma (26 septembrie – 5 octombrie, n.a.) am fost la un festival la Hamburg. Mă duc foarte rar să văd filme într-un festival pentru că am propriile mele treburi acolo și nu am niciodată timp, dar am vrut să văd un documentar german despre Roșia Montană (”Roșia Montană. Dorf am Abgrund”, regia Fabian Daub – detalii aici, n.a.) l-am văzut, acum a fost și la Astra, la Sibiu, și mi s-a părut că cu ficțiunea e foarte greu să faci ceva mai echilibrat, mai rezonabil și mai onest decât a făcut omul ăla, care nu e român și n-are niciun parti pris. Am luat legătura cu el pentru că mi s-a părut mai important să-i popularizez filmul înainte să-mi pun problema dacă eu voi face sau nu un film despre subiect.
Mihai Goțiu: Asta a fost și opinia mea, că acea peliculă (pe care am văzut-o la Sibiu), că e un mod de abordare foarte echilibrat, dar pentru că o parte – cea a opozanților – iese în avantaj, nu a scăpat de unele critici că ar fi subiectiv.
Cristian Mungiu: Eu găsesc că e destul de echilibrat și că atâta cât apare că ar fi în favoarea opozanților proiectului vine din faptul că opozanții proiectului sunt mult mai convingători, își apără punctul de vedere cu sufletul zdrobit de ce s-a întâmplat și nu poți să nu vezi că au avut mai mult de suferit și au, în acest film, argumentele mai juste. E foarte clar lucrul ăsta din situație, dar el (Fabian Daub – n.a.), ca regizor, ce putea să facă a fost să le dea cuvântul și celor care consideră că trebuie făcută o gaură în munții ăia și exploatat zăcământul, le-a dat ocazia să spună ce au de spus. Acela nu e un caz simplu, și nu e un caz simplu tocmai din cauză că există un argument la care mă gândesc, și care e important pentru cei care susțin exploatarea, și anume faptul că există o tendință uneori, a celor care nu trăiesc acolo, să considere că sunt locuri minunate și care trebuie păstrate, dar acolo sunt și niște oameni care trebuie să trăiască din ceva. Așa cum alții au evoluat spre civilizație în alte părți nepăsându-le foarte mult de mediu, au și oamenii ăia un drept. Cumva, și la Roșia Montană, asta e o parte interesantă din polemică: ce altă alternativă există pentru oamenii ăia încât să poți să le pretinzi să-și păstreze locul nealterat.
Proiecții pentru Oscar și Globurile de Aur. Și ”roțile” Institutului Cultural Român
Mihai Goțiu: Revenind la filmul tău, unde mai ”fugi”, cât mai durează promovarea?
Cristian Mungiu: Mâine (duminică – n.a.) sunt la Arad, pentru o discuție cu spectatorii și jurnaliștii de genului celei pe care am avut-o aici. Pomâine (luni – n.a.) mă întorc la București pentru niște discuții de presă, iar începând de marți sunt la Los Angeles, unde au loc mai multe proiecții la American Film Institute, pentru Oscar și pentru Globurile de Aur. Apoi mă duc la Salonic unde, în cadrul festivalului de acolo, e o integrală organizată cu filmele mele și e premiera în Grecia a acestui film, după care mă duc în Franța unde va avea loc premiera. Pe 21 noiembrie filmul începe să fie difuzat în Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și alte state din Europa, iar apoi următorul teritoriu la care n-am ajuns încă la promovare e Spania și apoi, prin ianuarie, pot să mă calmez.
Mihai Goțiu: Pentru că ai amintit de Oscar. S-a spus și în cazul lui ”4,3,2”, și în cazul altor filme românești, că pentru a prinde măcar o nominalizare, ar fi necesar un buget de promovare de un milion de dolari. Cât adevăr și cât mit este în această afirmație și, făcând referire și la o problemă instituțională actuală, în ce măsură statul român ar trebui să suțină o astfel de promovare?
Cristian Mungiu: În măsura în care consideră că o investiție în promovarea propriei culturi e necesară. Fiecare stat se raportează la valorile pe care le respectă. Statul român investește în promovarea prin cultură atâta cât investește pentru că atâta respectă această valoare. Nu pot să comentez suma de un milion de dolari în sine, dar promovarea unui film la Oscar e o operațiune care implică niște costuri de marketing, niște costuri pe care le are orice film acolo, implică o coagulare anume a comunității românești de acolo, care nu se poate face dând trei telefoane și cinci mailuri. Noi nu avem deloc știința în România de a înțelege cum se desfășoară promovarea și realizarea unui eveniment, cu atât mai puțin a unui eveniment atât de important. Statul român se bucură când se obține o reușită care se răsfrânge cumva și asupra lui, dar nu face nimic concret ca să sprijine și să încurajeze reușite de felul ăsta. Exemplul Institutului Cultural Român e cât se poate de relevant. Era o instituție care nu funcționa perfect, dar care ajunse ca, în sfârșit, să i se învârtă roțile, să creeze un anumit gen de interes, să-și lepede haina unei idei învechite și ponosite de a-și promova cultura tradițională a unei țări, cu folcloriști. Promova ceea ce e interesant, ceea ce e viu, ceea ce e dinamic, ceea ce e actual. Felul în care s-au schimbat lucrurile îți arată cum se raportează statul român la lucrurile care funcționează, cu o lipsă completă de respect, cu un dispreț complet și fără nicio atenție la consecințe, luând o decizie politică și morală care aduce un deserviciu de imagine copleșitor. Și nu mie și nouă, ci statului român, în primul rând.
”Să schimbăm conținutul”
Mihai Goțiu: Ceea ce spui face loc unei ultime întrebări, pentru că mi-a amintit de două reacții de anul trecut, la finalul vizionării după 20 de ani a peliculei ”Balanța”, la TIFF, care îi reproșau lui Lucian Pintilie ”deserviciile de imagine” pe care filmul lui le-ar fi produs României. Mai ai parte de întrebarea asta? Cum îi răspunzi?
Cristian Mungiu: Avem parte de întrebarea asta în fiecare ”Q&A” și cu câți suntem mai mult într-o comunitate de români nostalgici care trăiesc departe de România, cu atât mai des apare. Noi nu suntem oficiu de propagandă turistică a României. Oamenii ne sugerează să facem filme cu munți, cu văi, cu pelicani, cu Deltă… De asta se ocupă Ministerul Turismului, care încearcă să atragă turiști, noi promovom România prin cul-tu-ră, prin faptul că putem face o artă modernă și contemporană, cum s-a mai întâmplat în istoria României doar într-o anumită perioadă. Prin asta promovăm, nu prin conținutul filmelor, ci prin faptul că înțelegerea noastră despre cinema este apreciată. Și eu am foarte multă amărăciune față de o grămadă de subiecte sociale neplăcute din România, dar cred că dacă nu ne place conținutul trebuie să schimbăm conținutul. Filmele pe care le facem noi nu fac decât să reflecte conținutul. Nu imaginea e problema, ci conținutul, iar filmele nu fac altceva decât să pună oglinda și să reflecte acest conținut. Dacă nu ne place ce vedem, hai să schimbăm asta.
Mihai Goțiu: Mulțumesc pentru interviu și spor în continuare!
Cristian Mungiu: Mersi frumos.