Am dedicat multe articole discutării legilor educației. Atrăgeam atenția că fiecare ministru al educației, aproape fără excepție, odată ajuns în scaunul ministerial, e cuprins de un teribil instinct mesianic. Toți vor să reformeze, să ne salveze, să ne schimbe, să ne ajute să progresăm.
Specialiștii în educație, profesori ca Ioan Păun, Ovidiu Ioan-Pâinișoară, Sorin Cristea și mulți alții, privesc cu uimire și îngrijorare aceste permanente schimbări care, așa cum este de așteptat, în loc să ne conducă spre progres, par că mai taie o bucățică din craca de sub picioarele noastre.
Sunt multe problemele din actuala lege a educației. Am semnalat și eu în termeni mai duri, s-au străduit să fie finuță și documentată și Andreea Eșanu, de la Institutul pentru Științele Educației citând noii guru în materie de orice, specialiștii OECD, și arătând că suntem printre puținele state cu examene de admitere la liceu.
Am atras atenția cât de absurd este să permiți profesorilor dintr-o școală publică, adică a noastră a tuturor, să-și selecteze „clientela”, dublând cu examenele de admitere concepute de ei, examenul de evaluare națională.
Este peste puterile mele de înțelegere – aștept să mi se dea argumente serioase – de ce nu ne străduim să facem să meargă mai bine evaluarea națională, de ce nu adăugăm subiecte cu grad de dificultate mai ridicat care să facă diferența, dacă tot dorim ierarhie. De ce facem privatizare pe bani publici permițând profesorilor de la „liceele bune” să facă acolo mici feude academice. Și, în loc să ne punem problema cum să facem „licee bune” peste tot, vrem să ridicăm ziduri cât mai înalte, să ne baricadăm acolo cu copiii în care părinții investesc și restul … ducă-se! Ei sunt loaze!
E o foarte interesantă devenirea loazei. Până prin clasa a patra așa ne uităm la copilași ca la niște ghiocei nevinovați. Pe urmă rezerva de empatie scade brusc și avem elevi eminenți și loaze. De prin clasa a VI-a așa, deci de pe la 12,13 ani, riști să devii deja o biată loază. Un rebut, un ins care face degeaba umbră pământului.
Merită să medităm mai adânc asupra tipului de violență pe care îl ascunde, de fapt, această „nobilă” dorință a profesorilor „de top” în a-și selecta elevii.
Căci ce e educația, dragii mei confrați profesori? Un act generos în care aduci lumina în mințile elevilor, indiferent de etnie, orientare sexuală și, mai ales, venituri ale părinților? E bucuria să vezi că ai adus un elev de 4 la nota 6? Sau e doar bucuria că ai câștigat medalii la olimpiade și te-ai împăunat cu ele, ți le-ai pus bine mersi pe perete și ți-ai făcut, în imaginația ta, o mică statuie?
Despre ce este educația? Despre răspânidirea generoasă a cunoașterii sau despre folosirea cunoașterii pentru acumularea de puncte, burse, gradații de merit, medalii și onoruri? Cine câștigă în sistemul pe care îl visăm? Egoistul care vânează elevii „de elită” și îi strunește bine ca să câștige competiții sau altruistul care se bucură când reușeșete să convingă un elev să nu abandoneze școala?
Când ești cu adevărat profesor? Merită să ne întrebăm, nu? Cine nu vrea să lucreze cu elevi serioși care sunt un aluat maleabil și fertil, oameni care cresc frumos sub ochii tăi, care te respectă și cu care faci echipă?
Ce facem, oameni buni, cu restul? Că legea actuală nu pare decât să se asigure că profesorii de la liceele „de top” se baricadează cât mai bine în micile lor feude cu elevii care le convin.
Această logică competițională până la demență, această goană după onoruri de la vârste cât mai mici este o sursă majosă de disoluție a țesutului social. Cum să mai construiești ceva solidar și cooperant când ai crescut cu individualism și competiție de când erai în scutece?
Nu-i vorbă, că demența competițională până la fiere e dusă pe culmi în universitate. Acolo nu mai e loc de nicio preocupare pentru generozitate, solidaritate, cooperare. Nu. Câștigi puncte, granturi, te împăunezi cu ele. Nu scrii ca să scrii pentru că ai ceva de spus. Nu, cauți revista cea mai grozavă, vezi ce publică și vezi cum poți să vinzi ceva recenzorilor ca să-ți plasezi producția acolo. Cunoașterea nu e despre a împărtăși ceva. Nu, e despre a vinde informație profitabilă în cele mai bune „piețe” care sunt revistele „de top”. Care reviste iau articolul și-l pun în spatele unui zid: ai bani, îl cumeri și-l citești, n-ai, sănătate bună! Păi cine te-a pus să fii sărac?
În acest sistem ultra-competițional nu avem cooperare epistemică, nu avem reviste naționale care să ne ajute, cel puțin în domeniul științelor socio-umane, să înțelegem ce ni se întâmplă. Exemplu: subsemnata a scris articol la revistă firoscoasă tare cu factor de impact depsre crima din Caracal. Și ce? Ei i-a fost bine. S-au adunat punctele. Instituția se mândrește cu așa peștișor harnic care reușește să-și depună icrele în lacuri selecte. Hai să ne gândim la un scenariul alternativ: aveam cel puțin zece reviste serioase în care se publicau ca urmare a unei strategii naționale de cercetare câteva sute de articole și cărți pe tema crimei din Caracal. Asta ne-ar fi permis să înțelegem ce ni s-a întâmplat și cum s-a ajuns acolo ca apoi să venim cu soluții de politici publice de prevenire. Dar aceste evenimente nu sunt decât teme vandabile pentru reviste „de top”. Acei oameni unde se întâmplă aceste evenimente sunt „tărâmul sălbaticiilor” de unde mai expunem câte-o grozăvie pe piața internațională a articolelor.
Fără intervenția statului în cercetare cu fonduri serioase și cu strategii clare avem succese individuale dobândite în competiție. Este un model pe cât de violent pe atât de falimentar, în special în domeniul științelor sociale. Și el este doar o prelungire a demenței competiției pe care o vrem înscrisă în legea educației – dublarea examenelor de admitere la liceele „de top”.
E interesant totuși că în acest sistem ultra-competițional nu prea poți lăsa repetenți. Se plângea chiar Doru Căstăian de faptul că este imposibil să lași repetenți. Vine reclamația, direcțiunea, inspectoratul, ministerul. Toți contribuie, în chip bizar la impostură și minciună. În loc să sprijine profesorii în evaluarea corectă și să ofere soluții reale pentru a ajuta elevii în dificultate, se pune o incredibilă presiune pe profesor „să-i treacă” pe toți. Asta pentru că școala vrea să scape de ei, nu să-i ajute real să învețe.
Dacă-i apucă așa pe toți imboldul mesianic pe miniștri, haideți să-mi permit și eu extravaganța de-a visa cu ochii deschiși la o altfel de educație. În viziunea mea am încerca să mergem cât mai mult pe echitate de șanse. Am sprijini mai mult elevii din medii defavorizate. Am avea o abordare holistică – am integra servicii de asistență socială cu servicii de consiliere pentru a rezolva cele mai grave situații – abandonul școlar și performanțe scăzute la învățătură. Am avea efective de elevi de maximum 15 elevi, am construi noi săli de clasă și am dubla numărul de cadre didactice. Am avea program de școală după școală cu masă gratuită și rezolvarea temelor la școală.
Procesul educațional are trei componente majore: predarea, învățarea și evaluarea. Cel mai dificil proces, învățarea, e lăsat la latitudinea elevului. Or, de acolo apar diferențele. De bine de rău aproape toți copiii sunt aduși la școală de părinți. Dar drama se petrece când pleacă acasă. Nu toți au camera lor, cărți în casă, părinți cu oarecare statut financiar și atitudine pozitivă față de școală. Procesul învățării trebuie susținut de școală dacă vrem să avem un procent cât mai mare de „elevi eminenți”. O societate care își asumă la modul serios ideea că vrea cetățeni educați va investi în procesul de învățare. Ar fi minunat dacă elevii și-ar face temele la școală. Singuri, desigur, dar sub supravegherea unui profesor care să-i sprijine când dau de greu. Vă garantez că am avea niște rezultate formidabile.
Dar asta înseamnă să ieșim din filmul ăsta cu examene care separă eminentul de loază și să înțelegem că putem face din loaze copii silitori dacă suntem serioși și devotați ideii simple că toți suntem oameni și toți merităm o șansă. Dar în România asistăm la un trist spectacol în care oameni din poziții însemnate se jelesc c-au pierdut revoluția! Dar nu pe aia din 1989, ci pe aia din 1789 care spunea, vai, ce blasfemie pentru urechile unui profesor de la un liceu „de top”, că toți oamenii se nasc liberi și egali în drepturi. Bani se găsesc când ești setat mental corect. Pe noi ne împiedică o mentalitate foarte retrogradă să vedem în viitor și să investim real în elevi. Deocamdată vrem să-i separăm, nu să-i ajutăm pe toți să se dezvolte.
Opiniile exprimate în articolele din cadrul acestei secțiuni aparțin autorilor și nu reprezintă cu necesitate poziția Friedrich-Ebert-Stiftung România.