Nici nu s-a încheiat bine petrecerea de happy end după anularea alegerilor de către Curtea Constituțională a României (CCR) și cântăreții din corul adoratorilor stabilității au încremenit cu gura căscată. Au aflat că, în înțelepciunea sa, CCR a decis să amputeze sistemul de supraveghere a integrității la stat moștenit din epoca Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV). Se întâmpla exact atunci când cei care o aplaudaseră pentru că ar fi salvat țara de anexarea politică la Federația Rusă se bucurau alături de un nou președinte al dreptei unite. Susținut cu o oarecare jenă și de Partidul Social Democrat, marele perdant al scrutinelor prezidențiale recente, Nicușor Dan tocmai ce readuse pe agenda politică ideea că există corupție și după MCV. Cine poate uita felicitările pe care le-a primit conducerea României de la Comisia Europeană în 2023 pentru îndeplinirea standardelor de justiție ale MCV, ținte mișcătoare până atunci[1]? Și iată că tot CCR a anunțat că o serie de prevederi din Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice sunt neconstituționale. Mai întâi, obligația funcționarilor și demnitarilor de a include în propriile declarații informații despre averea soților nu ar satisface „exigențele calitative pe care redactarea textelor de lege trebuie să le întrunească pentru a fi în concordanță cu principiul legalității”. Mai direct spus, e cam aiurea să ameninți cu pedeapsa pe titularul declarației în cazul când nu consemnează corect informații despre alte persoane, „informații pe care acesta nu le deține/nu le cunoaște în mod direct, ci trebuie să le obțină de la o terță persoană”. În al doilea rând, afișarea publică a declarațiilor ar contraveni dreptului la viață privată și protecției datelor cu caracter personal. Pentru ca viața privată a individului care are pe mână puterea de stat să fie ascunsă de ochii invidioși ai concetățenilor, ar fi bine ca declarațiile de avere și de interese să fie completate și colectate, dar nu și publicate.
Propagandiștii arcului guvernamental au fost luați prin surprindere. Cristian Tudor Popescu, blocat pe setarea „armată/instrucție/război”, a titrat la baionetă: „Atentat CCR la siguranța națională”. Din partea cealaltă, propagandiștii „schimbării”, adică simpatizanții populiștilor de extremă dreaptă și fasciștii lui Gogu Puiu în blană de conservatori, s-au amuzat de bulversarea părții adverse. Ceea ce toți aceștia trec în mod semiconștient sub tăcere este faptul că CCR nu face nimic mai mult decât să ridice încă un voal de pe chipul republicii postcomuniste, demult decedată, dar pe care oligarhia conducătoare nu se încumetă să o ducă la groapă printr-o nouă reformă constituțională de teamă să nu se transforme în moroi – până la urmă, tocmai o reformă constituțională, în 2003, cu prelungirea mandatului prezidențial și sanctificarea Curții Constituționale, a netezit drumul la capătul căruia ne găsim. Așa că toți pretind că statul se mișcă singur, are puls, are voință proprie în instituțiile Uniunii Europene și în NATO, poate să simtă și să gândească democratic. Uite ce frumoasă este România, parcă-i vie! Este mai prosperă ca niciodată! „Este regretabil că, în cel mai prosper moment din istoria României, percepția este că «nu merge»”, scria în momentul anulării alegerilor Cristian Popa, membru în consiliul de administrație al Băncii Naționale. „România nu a fost niciodată mai liberă, mai prosperă și mai sigură decât acum”, scria Elena Lasconi într-un articol publicitar plătit de USR.
Ca și în cazul anulării alegerilor, CCR nu face decât să amplifice și să justifice grosolan, din topor, o stare de lucruri deja existentă. În primul rând, Agenția Națională de Integritate (ANI) acceptă deja că declarantul poate refuza să facă publice veniturile persoanei cu care s-a căsătorit, cu condiția să nu fie vorba de cele obținute în virtutea unei funcții care impune declararea lor și ca respectivul să prezinte ceva documente referitoare la necesitatea secretizării, în speță ceva contracte care conțin clauze de confidențialitate – a se vedea Ghidul de completare a declarațiilor de avere și de interese editat de instituție. Consiliul Superior al Magistraturii a venit încă din anul 2015 cu o soluție foarte ingenioasă: „în cazul în care soţul magistratului are obligaţia de păstrare a confidenţialităţii veniturilor, conform contractului de muncă, în declaraţia magistratului se va face menţiunea că aceste venituri sunt confidenţiale, iar actul ce conţine cuantumul veniturilor se va ataşa în plic sigilat la declaraţia de avere a celui obligat să o facă”. În al doilea rând, multe declarații nu sunt accesibile oricum publicului larg, pentru că sistemul de publicare a acestora este disfuncțional. În al treilea rând, nu se întâmplă mai nimic cu ele. Presa scrie, dar scrie degeaba. Întreține impresia că o autoritate publică imparțială și bine intenționată „veghează”. ANI întreține impresia că are o activitate utilă societății.
ANI a funcționat dintotdeauna, prin design, comparabil cu Direcția Națională Anticorupție (DNA), ca un punct de strangulare birocratic care oferă anumitor politicieni arme sau protecție împotriva adversarilor. Chiar și în perioada în care nu a fost paralizată prin boicotul partidelor, cu un număr de angajați previzibil subdimensionat față de input-ul de cazuri pe care ar fi trebuit să le gestioneze, ANI a devenit o simplă arhivă, ai cărei birocrați s-au ocupat mai ales cu răfuieli și comenzi de partid, care mai de care mai inutile. Spre deosebire de DNA, din perspectiva rezultatelor în materie de integritate, ANI pur și simplu nu a convins pe nimeni că își îndeplinește misiunea. Iar când s-a mișcat, în cursul răfuielilor, împotriva unor politicieni de succes, situația acestora a fost decisă la fel de neconvingător de așa-numita „justiție”. A se vedea drept exemplu cazul lui Nicușor Dan, scăpat la limită de un complet de 3 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție (scor 2 la 1) de un dosar de incompatibilitate și conflict de interese foarte asemănător cu cel în care, ulterior, cetățeana Clotilde Marie Brigitte Armand a fost obligată să renunțe la privilegiile politice. Înaintea lui, Klaus Iohannis, al doilea primar din istoria regimului postcomunist ajuns președinte, avusese și el un necaz cu ANI. Cazul a fost rezolvat de ÎCCJ și mai spectaculos, după ce respectivul a devenit președinte. O fi încălcat el legea, dar a făcut-o cu intenții bune, altruist: „a acţionat pentru un interes social şi nu unul personal”. Dacă termenul „interes social” ar avea altă utilitate în jurisprudența ÎCCJ decât a servi politicienilor din categoria primarului Iohannis, lucrul acesta s-ar simți imediat în procesele în care bugetul public rămâne păgubit de companiile care nu vor să-și plătească impozitele, conform legii.
Așadar, decizia CCR este doar un simptom terminal suplimentar al monopolului politic instaurat de oligarhii postcomuniști. Mai interesantă este manifestarea mentalității înapoiate a acestora din urmă.
Nicușor Dan s-a arătat mai legalist ca niciodată, dar nu e sigur ce stabilește legea: „Dacă legea interzice ANI să publice, o să o public pe pagina Preşedinţiei, nu e o problemă asta”. Să spulberăm incertitudinea. S-a dovedit că puterea judecătorească nu dorește să judece legalitatea hotărârilor CCR, cu atât mai puțin legalitatea deciziilor. Pe cale de consecință, opiniile membrilor CCR sunt superioare oricărui text de lege, întotdeauna. Dar cât de mișelească este această stratagemă, atât de neglijent folosită de politicieni, de a ne spune că gesturile individuale pot suplini obligațiile generale…
Nici nu putea fi altfel. În cazul în care clasa conducătoare ar fi mai iubitoare de integritate decât de corupție, ar obliga și pe toți proprietarii care obțin anual venituri mai mari sau egale cu, să zicem, 60 de salarii medii brute pe economie să depună declarații de avere și (mai ales) de interese. Dacă scopul ar fi cu adevărat cultivarea integrității, ele nu ar fi doar publice, ci agenția de resort ar publica periodic topuri și statistici ale averilor demnitarilor, funcționarilor, magistraților, proprietarilor și managerilor. Numai că atunci s-ar vedea amploarea dependenței „mediului de afaceri” de statul pe care îl conduce, iar eterna văicăreală despre cum oamenii de afaceri virtuoși sunt persecutați de statul păcătos n-ar mai fi crezută chiar de nimeni.
Un cunoscut afacerist, Dragoș Anastasiu, consilier onorific al Președintelui României pentru relația cu mediul de afaceri, adică lobist implantat direct în administrația prezidențială, anticipa decizia CCR într-o emisiune TV, spunând: „Trebuie să plecăm de la reforma resursei umane și trebuie să scăpăm de ipocrizie. Dacă vrem să avem performanță în sectorul public, trebuie să aducem acolo cei mai buni oameni pe care îi avem, în țară sau în diaspora. Cei mai buni înseamnă, printre altele, și bine plătiți. Altfel nu se poate. Eu m-am dus gratis să fac (la Cotroceni – n.r.), dar dacă ar fi fost să am un salariu, trebuia să am 10.000 de lei. Păi nu vă supărați, un CEO cu experiența mea, de multinațională, are 10.000 de euro. (…) Dar voiam să spun că trebuie să scăpăm de această ipocrizie și trebuie să-i plătim bine pe acești oameni dacă vrem să performeze. Doi: să scăpăm naibii de tâmpenia asta cu declarația de avere pusă în public. Nu spune nimeni să nu ai o declarație de avere depusă la o instituție a statului. Dom’le, dar ce vă interesează pe dumneavoastră câte bijuterii am eu în casă? Pe dumneavoastră! Ce vă interesează? Și știu foarte multă lume care spune, dom’le, m-aș duce (în sectorul public – n.r.), dar să fac declarație de avere… Și nu să fac, s-o pun public… Nu mă duc! Deci da – declarație de avere, da – depusă undeva ca secret de serviciu…”.
Elitiștii care l-au criticat în presă nu-și dau seama că ar fi trebuit să-l laude. Pretențiile arogante ale patronului sunt o afirmare a victoriei împotriva populismului. De ce să știe orice sărac ce avere are marele proprietar care vrea să vină în ajutorul țării în vreo funcție de decizie la stat? Nimic mai antipopulist decât secretomania în materie de avere a oamenilor de afaceri care vor să „ajute” statul capitalist să treacă strada. Tot antipopulistă este aplecarea președintelui Nicușor Dan către interesele lor.
Patronatul român, care roiește în jurul bugetului de stat, se teme să-și declare interesele în scris, dar politicienii pe care-i controlează îl invită să le declame în instituțiile publice. Prima numire de consilier a președintelui Nicușor Dan a fost Radu Burnete, directorul executiv al Confederației Patronale Concordia. Acesta este singurul efect transparent al plecăciunilor prezidențiale față de președintele confederației patronale amintite, marele proprietar de mobile și imobile Dan Șucu. Nicușor Dan mai are timp să repare greșeala de a fi sărit atât de repede în brațele intereselor de afaceri. Să numească măcar de formă și un reprezentant al sindicatelor în funcția de consilier prezidențial.
Mentalitatea înapoiată a clanurilor oligarhice românești se vede cel mai bine în nerușinarea de a fi introdus chiar în Codul muncii o regulă de control monopolist asupra informației care contravine în mod direct poveștilor despre economia de piață liberă: confidențialitatea venitului salarial. Încă de la publicarea ei, în anii de glorie ai neoliberalismului social-democrat, Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 (Codul muncii) includea, suplimentar față de regulile despre clauzele contractuale de confidențialitate care pot secretiza orice, norma potrivit căreia „salariul este confidenţial, angajatorul având obligaţia de a lua măsurile necesare pentru asigurarea confidenţialităţii”. Pe piața de muncă construită de patronii români și acoliții lor, lucrătorii sunt împinși să concureze între ei fără să aibă informații suficiente despre prețul diverselor forme și cantități de muncă, în timp ce educatorii în ale capitalismului ne învață că prețul muncii se formează liber, prin faptul că fiecare individ apreciază care este valoarea muncii cunoscând cererea și oferta. În realitate, individul rațional orbecăie printre oferte înșelătoare care mai de care mai dubioase. Evident, lucrătorul individual în căutarea unui job știe mult mai puțin despre cât ar trebui să ceară decât știe angajatorul cât ar fi corect să plătească pentru muncă. Nu este un secret că ascunderea informațiilor e o strategie comercială de succes în orice țară capitalistă, dar aici devine literă de lege. „Piața liberă” a managerilor români cuprinși de secretomanie este mai obscură decât breslele medievale.
În aceeași manieră este utilizată legislația referitoare la protecția datelor cu caracter personal. Viața privată și datele cu caracter personal sunt foarte importante când vrei să ascunzi numele unor pile și rubedenii care câștigă pe nedrept un „concurs” pentru vreo sinecură la stat. Contează mult mai puțin când e vorba de cutare speculant de criptomonede anchetat din motive politice pe care conducerea Ministerului Afacerilor Interne (afaceri?) vrea să-l de-a la televizor cu copie după pașaport cu tot – speța Bogdan Peșchir.
Obsesia pentru ascunderea averilor și intereselor este o consecință directă a fagocitării statului oligarhic capitalist de propriul mediu de afaceri. Pornirea instinctivă de a ascunde prada și eliberarea totală de obligația de responsabilitate față de majoritatea cetățenilor face ca burghezia română să refuze transparența, și în general orice formă de autoreglementare rațională. În felul acesta se macină odată cu rotițele defecte ale instituțiilor pe care le parazitează. Își diminuează competitivitatea sub limita supraviețuirii. Apoi, strivită de capitalul străin, care știe să se folosească de instituții pentru a exploata pe termen lung resursele naturale și umane, își varsă frustrarea în fantezii tricolore și mârâieli criptofasciste. Regimul politic defunct al republicii postcomuniste s-a pretins a fi unul al pieței libere. Nimic nu arată mai bine lipsa de fundament a acestei pretenții decât secretizarea prețului muncii prin însuși Codul muncii. S-a pretins a fi unul al statului de drept democratic, dar a anulat alegerile pe baza unor referate redactate în grabă de serviciile de informații la solicitarea executivului. S-a pretins unul al integrității, dar cine are încredere în intenția statului sau a firmelor de a cultiva integritatea?
[1] La fel ca și pericolul pandemic, problemele inconturnabile ale corupției la nivel înalt dispăruseră subit din România după ce Federația Rusă a invadat Ucraina.