De-marginalizare prin industrializare?

 TEMA: Privilegiaţi şi marginali

Marginalizarea economică este o altă faţă a discriminării? Deşi este exprimată în termeni economici şi  grafice statistice, presupoziţiile din spatele acestora nu-şi pot ascunde interesele partizane şi neinteresul cultural. Discriminarea economică este o formă de violenţă, o metodologie a agresiunii, utilizând concepte şi constructe culturale ce nu-şi pot susţine legitimitatea nici dacă funcţionează într-un context similar celui care le-a produs (să ne gândim la noţiuni celebre precum ”trickle-down economics”, sau la noţiunea raţionalităţii instrument de maximizare a utilităţii). Aceasta ignoră orice chestionare axiologică venită din exterior, în acelaşi timp în care îşi traduce propagandistic, în interior, procesele ca simple funcţii de utilitate. Marginalizarea economică, de exemplu prin reducerea economică a unor ţări la simple exportatoare de materie primă, este o formă de segregare economică. Funcţionarea oricărui sistem se bazează pe două constante ce-l pot diferenţia de orice alt sistem sau mediu: producerea de distincţii şi auto-reflexivitate. Prima descrie şi evaluează, a doua confirmă/reproduce/modifică, păstrând însă unitatea sistemului. Este important să nu vedem discriminarea economică doar din punctul de vedere al unei economii politice. Posibilitatea şi funcţionarea acesteia este intrinsecă noţiunilor pe care le utilizează, chiar şi atunci când intenţionalitatea lipseşte. Cu alte cuvinte, chestionarea nu trebuie să inceapă  de la generalitatea sistemului însuşi, ci de la subsistemele ce-i asigură acestuia omogenitatea funcţională (poliţie, lege, economie, asumpţii culturale de bază etc), pentru că interacţiunea acestora este ceea ce formalizează modul în care sistemul se percepe pe sine.

Bineînţeles, nu putem generaliza nesăbuit. Sunt ţări, precum Indonezia, care în ultima jumătate a secolului trecut a subvenţionat puternic o industrie a avioanelor cu reacţie, aceasta neluându-şi însă niciodată zborul. Sunt factori ce pot determina anticipat eşecul sau reuşita unor astfel de planuri. Toate reuşitele însă – cu excepţia Olandei sau a Elveţiei (până la Primul Razboi Mondial), deşi chiar şi ele au eludat liberalizarea completă prin refuzul de a proteja brevetele – au implicat o reducere a gradului de liberalizare propus de susţinătorii pieţei neo-libere şi o serie de măsuri protecţioniste, de la creşterea taxelor vamale pentru produsele de import, până la subvenţii, controlul statului asupra capitalului şi naţionalizarea unor industrii considerate esenţiale.[1]

Neo-liberalismul îşi face titlu de glorie din eliminarea graniţelor economice, interpretată ca lărgire a libertăţii individuale, însă omite din povestea de ”succes” a globalizării discrepanţele economice şi militare dintre ţările ce au adoptat piaţa liberă când erau economic pregătite şi cele forţate să o accepte. Povestea oficială ne spune ca în secolul XVIII Marea Britanie şi-a dat seama de avantajele deschiderii economice complete, iar celelalte ţări i-au urmat văzând beneficiile economice nete ale industrializării din secolul XIX. Se uită, bineînţeles, că ceea ce i-a permis Marii Britanii să strângă capitalul necesar industrializării au fost măsurile protecţioniste ale Tudorilor, care au interzis în repetate rânduri exportul de lână către Ţările de Jos – singurele care puteau la acea vreme să le transforme în haine la scara largă – pentru a încuraja piaţa internă sa proceseze materia brută. O sută de ani mai târziu, Marea Britanie devenea producătorul principal al Europei.[2]

România este o economie marginală, dar nu doar pentru că ar avea o forţă de muncă prost organizată sau resurse limitate, ci pentru ca posibilitaţile ei de producţie au fost în ultimii 22 de ani reduse la fier vechi (o mare parte era depăşită tehnologic încă dinainte de revoluţie). Politica economică din timpul comunismului a fost în mare o industrializare de substituire a importurilor (ISI). Utopia unei autonomii aproape complete industrializase ţara până în punctul în care resursele prime extrase în ţară erau insuficiente pentru a menţine producţia planificată politic. Deşi cererea de materii prime depăşeau resursele naţionale (petrolul, de exemplu), producţia (cerere internă cât şi externă) nu era pe măsura creşterii importurilor. După căderea comunismului, ISI a fost încorporat în discursul anti-comunist ca eşec de viziune economică, deşi era în primul rând unul de natură politică. Rezistenţa la scenariile de tip ISI înca sunt puternice în ţară. Discursul neo-liberal continuă să-l submineze cultural şi economic, punându-l în opoziţie cu noţiuni precum libertatea sau democraţia. A reapărut pe piaţa ideilor politice (probabil) numai odată cu Roşia Montană. Dar şi acest interes este unul limitat, căci e mai degrabă folosit ca o critică la adresa naturii externe a exploatatorilor. Totuşi, ISI este o idee proastă dacă ne-o imaginăm ca o continuare a industrializării din perioada comunistă.

S-ar putea argumenta, bineînţeles, că important nu este să devenim într-o anumită măsură autonomi, ci să devenim indispensabili pentru piaţa globală. Adică:

 1. să producem anumite bunuri ce nu sunt produse altundeva (Franţa);

2. să producem la un asemenea nivel de calitate încât consumul lor să reprezinte o funcţie de status social (lux) pentru consumatori (Elveţia, Germania);

3. să producem atât de mult, încât preţul e cel mai mic de pe piaţă (China).

 Sunt câteva probleme cu o astfel de poziţie. Odată că ar susţine mecanismul economic ce până de curând i se părea nedrept sau inconvenient. Alfel spus, poziţia nou obţinută ar fi inconsistentă cu justificările ce au facut-o posibilă, necesitând acceptarea status-quo-ului politic şi economic anterior ISI. În al doilea rând, strategia pe care ar trebui să o adopte, pentru a profita din plin de noile ei abilităţi de producţie specializată, ar fi aceea de a importa materia primă, susţinând, direct sau indirect, marginalizarea altor naţiuni, din motive de preţ. Iar în al treilea rând, resursele financiare pentru astfel de planuri pot veni doar de la organizaţiile conduse de ţările cu economia cea mai dezvoltată, cele ce pot selecta concurenţa, impun regulile competiţiei şi deţin brevetele…

Aceasta este una dintre contradicţiile neo-liberale: politicile economice de liberalizare (reducerea rolului statului în economie, punerea accentului pe competiţie şi inovaţie, scăderea sau eliminarea taxelor vamale etc.) creează constrângeri ţărilor în curs de dezvoltare, ce le limitează posibilităţile economice şi ieşirea din minoratul economic în care se găsesc pe alte căi decât cele stabilite de falsa istorie a globalizării. România se află în această contradicţie, alături de multe alte ţări (ceea ce ar trebui să o facă mai puţin solidară cu Franţa, Germania sau UK şi mai mult cu America Latină), iar contradicţia îi marginalizează economia şi locuitorii. Din păcate, la nivel politic şi nu numai, o asemenea situaţie este acceptată ca normală odată cu intrarea în UE. Chiar dacă România are deja o piaţă de desfacere în UE şi un loc în lanţul de producţie european, importurile ei depăşesc exporturile[3], iar necesităţile de bază ale populaţiei nu poate fi deservită de producţia internă. În acelaşi timp, datoria ei externă se ridică la 131,1 miliarde $ (după datele de până la 21 decembrie 2011).

ISI ar trebui repusă pe masa de discuţii şi intenţii politice. În acelaşi timp, aceasta nu trebuie utilizată doar ca intrare pe scena globală a producţiei, hrănind un orgoliu naţional, ci ca mijloc necesar garantării unei stabilităţi financiare, mai puţin dependentă de credite, cu un surplus folosit ulterior în infrastructură, asistenţă socială, agricultură, sănătate, educaţie, cercetare şi orice alte priorităţi comunitare. ISI este o modalitate de atingere a unui grad de autonomie, nu scopul acesteia. În acest sens, o nouă industrializare ar însemna o de-marginalizare, nu de pe harta producţiei globale, ci de pe harta ţărilor  vulnerabile.



[1]     Chang, Ha-Joon, Samaritenii cei rai, Polirom, 2012, cf. cap. I.

[2]     Ibidem, cap. II. Exemplele ar putea continua. Coloniile Imperiului Britanic au fost permanent menţinute la rolul de exportatoare de materie brută, neprelucrată, exact ceea ce era si Marea Britanie cu numai 300 de ani în urmă faţă de Ţarile de Jos.

[3]     Cf www.indexmundi.com/romania. Diferenţa e de 8.3 miliarde $, după datele din 2011.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.