Devin tot mai dificile discuțiile ideologice în câmpul activist din Cluj, și cel mai probabil din celelalte centre urbane din România, în afara contextelor de ședințe unde ne asumăm explicit ethosul consensual. Cred că acest lucru se datorează epistemei, modului în care gândim acțiunea directă și strategizarea în afara situațiilor în care trebuie să ne luăm tot timpul pentru discuții față-în-față în care celălalt are beneficiul bunăvoinței și trebuie să rezolvăm probleme concrete. Un simptom al acestei neputințe epistemice sunt etichetele derogatorii „practician” și „revoluționar de bibliotecă”. Intervin în discuția despre bugetul participativ alături de Adi Dohotaru și Alex. Cistelecan pentru că e o ocazie bună să punem în discuție dificultățile de a produce o gândire strategică colectivă anti/post-capitalistă dincolo de grupurile diferite de acțiune în care ne plasăm.
Etichetele practician/revoluționar de bibliotecă cred că apar pentru că încă nu am apucat să punem în discuție în mișcarea de activism legătura dintre acțiuni directe și teoretizarea a ceea ce facem și deseori suntem puși în situația de a ne găsi în opoziție din acest motiv. Cred ca dezbaterea legată de bugetul participativ e un pretext bun să începem această discuție.
Nu voi reconstrui dezabaterea foarte exact – luările de poziție sunt deja pe Critic Atac – însă cred ca e important să vedem ce tipuri de argumente pro și contra buget participativ au fost puse în joc. Îmi voi lua libertatatea de a interveni în a consolida sau destabiliza pozițiile pe care le reconstruiec și să nu le leg de un nume sau altul.
contra BP [1]> Argumentul de fond împotriva bugetului participativ adus a fost că nu putem vorbi de comunitate în afara relațiilor sociale capitaliste. Capitalismul nu este o structură care se atașează exterior comunității politice care ar trebui să decidă cum ar trebui cheltuit bugetul la nivel local/de cartier; capitalismul strucurează însăși comunitatea politică a celor chemați să fie activi. De cele mai multe ori această comunitate este fascistoidă (rasism, xenofobie, vizite la sfintele moaște, individualism). Pentru a schimba lumea socială este nevoie de o reorganizare a practicilor care susțin iluzia că lumea este compusă din mărfuri. Pentru acest lucru, probabil, e nevoie de o pedagogie radicală care să facă vizibil „fetișismul mărfii”. Proiectul bugetului participativ este în această cheie, eventual, un model prin care activiștii pot încerca să educe populația, realizând astfel condițiile de participare a populației la proiectul însuși. Bugetul participativ nu este un scop în sine, de a da o lovitură democrației reprezentative capitaliste prin a reconfigura democrația populară în cheie radicală, ci, este, poate, o modalitate prin care un strat de activiști mediatori sociali va putea să re-educe populația într-o cheie non-capitalistă.
câteva probleme> Statutul de mediatori pe care l-ar putea juca rolul de pedagogi radicali anti-capitaliști se află, în această narativă, pe o poziție exterioară comunității; acești pedagogi radicali sunt o elită avangardistă și ei ar fi chemați să joace rolul de agenți ai iluminării populare. Însă, în acest caz, relația cu comunitatea este una ierarhică de profesor-elev, e adevărat, una în care profesorul își dorește emanciparea elevului. Propunerea e în cheie leninistă, chiar dacă nu are nevoie de o pledoarie pentru un partid centralist-leninist. Întrebarea care emerge aici este legată de condițiile sociale a producerii acestui strat de mediatori iluminați: Cum se emancipează ei înșiși de iluzia fetișismului mărfii? Rămâne de explicat ce anume îi face diferiți pe acești pegagogi de restul comunității stucturate de capital.
contra BP [2]> Fetișismul mărfii este rezultatul separării continue a mijloacelor de producție de forța de muncă în interiorul circuitului de producție. În fabrică, în birou are loc alchimia socială prin care munca concretă este transformată în muncă abstractă prin însăși separarea care pe unii îi obligă să fie doar purtători de capacitate de muncă puși în situația de a o vinde pentru un salariu, iar pe alții îi transformă în proprietari de mijloace de producție obligați să intre în competiția acumulării dacă nu doresc să fie ruinați. Munca noastră este un proces de cooperare colectivă, dar datorită organizării sociale suntem puși să confruntăm obiectele pe care le producem ca ceva străin de noi, ca mărfuri ce ascund faptul că sunt produsul nostru. Comunitatea devine o colecție de persoane care pierd sistematic din vedere dimensiunea profund politică a cooperării lor, părând că sunt doar doar niște mărfuri pe o piață competitivă a muncii; părând că sunt doar niște persoane care interacționează cu ceilalți mediat de mărfurile pe care le achiziționează. A discuta despre buget participativ (sau parcuri, spațiu public, consilii cetățenești) e a ignora sursa problemei; mutăm acțiunea directă la nivelul consumului colectiv urban în loc să ne concentrăm pe transformarea modului de producție.
câteva probleme> Circuitul de producție este cuplat la circuitul de reproducție, în care forța de muncă folosind banii primiți sub formă de salariu își achiziționează mărfurile necesare pentru propria subsidență și subzistență celor dependenți (familia). De fapt, dacă ne concentrăm doar pe circuitul de producție pierdem din vedere că el se bazează pe munca de reproducere a forței de muncă de cele mai multe ori neplătită a unor întregi categorii sociale, precum femei, copii, muncă imigrantă, țărani. Munca de consum, de pregătire a muncii salariale, de creștere a copiilor, de a-i plimba în parc, de a avea un cartier curat, de a avea facilități medicale sau cămine sunt toate lupte la fel de importante ca și luptele din circuitele de producție. Luptele în circuitele de reproducere sunt locuri la fel de importante pentru producerea unei lumi post-capitaliste precum cele din circuitele de producție. Reproducerea capitalismului este periclitată și prin lupte pentru dreptul la oraș și consum colectiv. Luptele în circuitul de reproducere a forței de muncă sunt la fel de politice ca și cele de pe circuitele de producție, chiar dacă au alți actori decât cel din imaginarul ortodox marxist.
pentru BP [1]> Prin presiunile create de către activiști asupra administrației locale s-au produs foarte multe schimbări în oraș: deschideri de noi parcuri și transformarea unor spații publice. Presiunile acestea sunt în folosul tuturor cetățenilor orașului, iar bugetul participtiv ar fi un alt bun public important prin care am putea controla colectiv investiția Primăriei.
câteva probleme> E important de notat aici că cei care fac presiunile asupra primăriei sunt activiștii. Câteva detalii legate de acțiunile noastre directe cred că sunt revelatorii. Primăria a curățat în toamna trecută Parcul Central printr-o firmă care a subcontractat serviciul acesta de la firma mai mare care a câștigat licitația de refacere a parcului. A devenit evident, că în ciuda faptului că am mobilizat expertiză alternativă, nu am avut nici o posibilitate de a stopa ciopârțirea parcului. Prin urmare am cerut crearea de consilii cetățenești de supervizare a curățirii parcului. Toți activiștii implicaţi am fost persoane care lucrează în profesii liberale. Problema noastră aici era că Primăria era acoperită cu toate documentele necesare care certifica că ceea ce face firma subcontractată este corect, iar noi nu puteam mobiliza certificări similare, chiar dacă aveam expertiza necesară. Aș putea să multiplic exemplele cu Parcul Feroviarilor, relocarea la Pata Rât sau cazul parcărilor de cartier. Suntem sistematic puşi, ca experți, în poziții în care nu avem nici o posibilitate de acțiune și dorim să construim acele forumuri în care vocea noastră să fie ascultată. După protestele din ianuarie și februarie am avut câteva ședinte la Primăria Cluj în care ni se promitea înființarea unui astfel de mecanism de consultare prin Legea dialogului social. Și mai mult, ni s-a oferit posiblitatea să avem câteva dezbateri publice pe bugetul orașului. Așa a apărut ideea foarte reală de a controla măcar o parte din bugetul de investiţii a orașului prin procese de consultare democratică. Aceste detalii sunt importante, pentru că propun o genealogie de clasă a ideei de buget participativ în Cluj: persoane cu expertiză doresc un mai mare control al proceselor urbane alături de cei cu care ne aliem sau în numele cărora să vorbim. Bugetul participativ este parte a unor lupte colective a unei fracțiuni de clasă de mijloc, nu este a unei comunități generice. Și în Porto Alegre a fost un proiect de clasă, dar era a unui front popular muncitoresc, cu membri recrutați din populația indigenă care are o experiență istorică complexă de luare de decizii în forumuri democratice radicale, organizate orizontal și în afara statului. Pentru muncitorii din Porto Alegre statul reprezenta un inamic care trebuia deconstruit prin radicalizarea luării decizilor în afara forumurilor reprezentative ale democrației capitaliste. Pentru cei mai mulți activiști din Cluj care au participat la diferite acțiunile directe problema nu se pune în termenii dizolvării sau deconstrucției puterii de stat, ci a formării unor istanțe în care exprtiza alternativă poate fi mobilizată în vederea producerii unui oraș care se dezvoltă mai echilibrat.
pentru BP [2]> În ciuda deschiderii primăriei la celelalte proiecte propuse prin acțiuni directe, bugetul participativ reprezintă o propunere la care avem multă rezistență puternică pentru că această descentralizare presupune o reorganizare a relațiilor de putere și a capacitații de control centralizat. Dacă investițiile sunt decise colectiv de către cetățeni, primarul și viceprimarul, ca lideri politici, nu vor mai putea colecta voturile cetățenilor pentru că așa au mai puține instrumente paternaliste de „rezolvat problemele”. Bugetul participativ, nu este doar o corectare a democrației reprezentative, este o reconfigurare a democrației pentru că prespune o dizolvare a unui mecanism important de acumulare de voturi (promisiunile de investiții) și propune un mecanism orizontal de luare de decizii.
câteva probleme> Cele mai multe presiuni pentru controlul colectiv a deciziilor publice a fost prin activism de presă. Activismul de presă presupune luarea de poziții publice prin comunicate date presei și petiții înaintate primăriei speculând diferite evenimente acoperite de presă sau produse pentru a fi relatate în presă. Protestele însele sunt organizate multe dintre ele la ore convenabile presei, să avem acoperire în cât mai multe ziare și să producem situații în care politicienii sunt atenți la mesajul produs în stradă. Departe de a fi critic cu aceste strategii și mai ales cu strategiile de expunere media stil Roșia Montană în care se expun bannere pe care televiziunile nu au ce face decât să le arate în ciuda blocajului media impus de RMGC. Însă e important să fim conștienți că bugetul participativ întâmpină opoziție din partea primăriei pentru că acest tip de rearanjare a relațiilor publice presupune în anumită măsură dizolvarea controlului politic, iar presiunile populare în acest sens sunt de fapt activism de presă. De aceea, în mediul activist devine o temă tot mai importantă producerea unei rețele urbane de centre de zi pentru tineri/oameni învârstă/mame în afara controlului direct al primăriei. Adică crearea unor puncte de informare și de captare a energiilor locale, a nemulțumirilor și protestelor în cheie minoră care se pot recunoaște între ele ca nemulțumiri. Bugetul participativ va fi o reorganizare radicală a relațiilor de putere structurate de democrația capitalistă doar dacă va reuși să găsească cheia în care devine forma pentru nevoile de auto-organizare socială.
Ce face teoria critică?
Eu cred că teoria critică ar trebui să ne ajute să înţelegem şi să punem în context mai larg tipurile de tensiuni sociale de pe poziţia celor dominaţi. Ar trebui să descrie logica acţiunilor sociale astfel încât să ne deschidă noi orizonturi strategice de transformare socială şi de destabilizare a poziţiei noastre subordonate. Nu cred că ne ajută în nici un fel să înţelegem faptul că însăşi comunitatea este constituită de către capitalism, că noi ca persoane suntem chemaţi să fim un anumit tip de forţă de muncă, un anumit tip de cetățeni. Însă, cred că aici e punctul cheie. Suntem chemați să fim într-un anumit fel. Unii dintre noi rezistă, subvertesc, răspund, își articulează colectiv nemulțumirile în cheie minoră sau reușesc chiar să le articuleze public în mod deschis și opozițional. Fetișismul mărfii și relațiile impersonale de mediere sociale prin intermediul muncii abstracte nu explică totalitatea comunității, întodeauna forța de muncă vie excede chemările structurale. Rolul teoriei critice îl văd în a produce episteme în care acest exces al muncii vii este inteligibil, vizibil, strategic.
Forța de muncă plătită sau neplătită, indiferent de circuitul în care se înșurubează (productiv sau reproductiv) este produsă în interiorul capitalismului și este ea însăși capital. Teoria critică poate să ne aducă aminte acest lucru în mod continuu, însă nu ne va ajuta prea mult, va fi doar o parte a aparatului ideologic care ne spune că nu se poate altfel. A ne reaminiti că românii produși de capitalism sunt cei care se calcă între ei să o vadă pe Sfânta Paraschiva și că primarul pune la dispoziția populației 70 de autocare, înseamnă să ignorăm radicalitatea gestului de deturnare de bani a însuși primarului și nevoile de sfinți populari care reprezintă valori, imagini, dorințe non-capitaliste. Nu cred că avem nevoie de o altă sursă de imagini autocolonizatoare, chiar dacă înțelegem că sursa importantă a problemei este modernitatea capitalistă. Cred ca e important să vedem că forța de muncă nu este disciplinabilă până la capăt, că are micile gesturi de escapism, de retragere, de sabotaj, de coalizări puțin vizibilă, de nemulumiri problematice pentru productivitate, care fac necesare noi politici de motivare din parte a angajatorului. Aceste linii de forță e nevoie să le facem vizibile prin teorie.
Teoria critică nu mai poate să ne recite în gol modul în care funcționează capitalismul și capitalul, acest lucru îl știm. Trebuie să ne ilumineze cum funcționează opozițiile, transformările produse de munca vie, trebuie să ne facă vizibilă o imagine mai largă a insurgențelor pentru a putea să producem noi episteme care ne oferă avantaje strategice în relație cu capitalul. Capitalul are logica sa rațională de acumulare irațională. E predictibilă deja. Teoria critică, dacă vrea să fie relevantă, va trebui să teoretizeze ce fac anumiți oameni, care se opun în anumite contexte, care sunt legate într-un anumit fel de transformările globale ale capitalului. A expedia problema bugetului participativ argumentând că avem o comunitate pervertită de capital și eventual doar câteva persoane iluminate care pot folosi bugetul participativ ca metodă pedagogică înseamnă să plasezi teoria critică în afara luptelor muncii, în afara fronturilor anti-capitaliste, considerând cu aroganță că singurul care înțelege natura problematică a sistemului este teoreticianul critic și cei iluminați de el.
Ce face activismul?
Activismul, cred eu, că este o modalitate de a face ca luptele, nemulțumirile să circule. Este acel tip de acțiune prin care nemulțumirile și luptele particulare ale persoanelor angajate în acțiuni directe anti-sistem se leagă sau caută alianțe cu alte lupte particulare ale altor categorii sau grupuri sociale. Activistul nu este cineva care vorbește din afara sistemului, nu este pedagogul radical care s-a ridicat deasupra condiției sociale, însă este persoana care înțelege că interesul său excede poziția particulară de pe care își articulează nemulțumirile în mod colectiv.
Nu găsesc problematic faptul că, în cazul bugetului participativ, ca experți, ca o anumită facțiune a clasei de mijloc, ne dorim comisii de control la nivelul primăriei, că ne dorim instrumente de control a investițiilor din bugetul local. Însă e problematic dacă partenerul nostru de discuție este, precum în „activismul de presă” puterea centralizată. E problematic dacă ne transformăm în consilieri de ameliorare a tensiunilor populare, prin deschiderea de noi parcuri sau spații publice – chiar dacă e foarte important să facem aceste presiuni. Scopul este acela de a găsi parteneri prin care putem să creăm colectivități auto-gestionate în afara sau împotriva statului capitalist.
Nu înseamnă, pe de altă parte, că trebuie să ne retragem din orice discuție cu primăria, dar lucrurile nu se fac pentru primărie; se fac împotriva ei, chiar dacă în parteneriat cu ea. Pentru ca bugetul participativ să funcționeze trebuie să căutăm în alianțele noastre (a celor din facțiunea de clasă de mijloc) alte zone de social cu interese de auto-gestiune și să producem împreună infrastructura materială și socială de care avem nevoie colectiv. Acest lucru deja se întâmplă și cred că vom reuși dacă acest proces este dublat de o intensă gândire strategică, de producerea de episteme în care să ne înțelegem ca actori în afara puterii coloniale capitaliste.