Acum vreo cinci ani, unii dintre noi începeam să ne bucurăm că vom intra în clasa de mijloc, iar România va intra în Occident. După ce am mâncat o viață întreagă suferință pe pâine, meritam o pauză. Dar clasa de mijloc nu mai era clasă de mijloc, iar Occidentul nu mai era oaza de bunăstare și stabilitate pe care ne-o imaginam, pentru că, din păcate, tocmai atunci intra în scenă cea mai incompetentă tranșă de politicieni pe care a văzut-o Europa de la Napoleon al III-lea încoace.
Emmanuel Macron, Olaf Scholz și, mai târziu, Friedrich Merz par să-și fi pus tot geniul în manevrele de culise și doar talentul în guvernare, amestecând politica internă cu cea internațională de pe o zi pe alta, fără vreo strategie care să urmărească altceva decât loviturile de imagine. Iar eșaloanele inferioare par să fie populate preponderent cu indivizi care excelează doar prin conformism și bun gust vestimentar. De câte ori își deschid gura, ți se face inima mică și speri să spună doar platitudini, dar ei găsesc cele mai nepotrivite prilejuri să pună gaz pe foc, doar să se afirme. Dacă ar fi să facem un top al gafelor neprovocate, probabil că Annalena Baerbock, Kaja Kallas și Ursula von der Leyen ar ocupa poziții fruntașe. Ele sunt ținte ușoare pentru conspiraționiștii conservatori, dar nu pentru că sunt femei, ci pentru că sunt mai vizibile, mai fotogenice și mai dornice să se remarce. Problema lor nu e că diferă de restul colegilor, ci că le seamănă prea mult — și cumva au ieșit în față.
Acești oameni sunt produsul sistemului concurențial care i-a propulsat în ierarhie. Iar concurența și regulile jocului stimulează în mod paradoxal aversiunea față de risc, introspecție și critică. Sistemul selectează un tip specific de individ, care învață mult și produce foarte mult, în cel mai scurt timp. Învățarea lentă e văzută ca pierdere de timp. Producția modestă și temeinică e văzută ca risipă de resurse și talent. Tot ceea ce implică un minim risc e considerat ceva care te poate te vulnerabilizează sau chiar te scoate din cursă. Iar chestionarea consensurilor stabilite e ridiculizată ca „aroganța prostului”; plecând de la ideea că probabilitatea să vezi ceva ce a ratat tot mainstream-ul este, de regulă, mică — deci nerentabilă. Nu are sens să reinventezi roata, din moment ce ți se cere doar s-o împingi mai departe, în echipă. Totul trebuie făcut repede și impecabil, iar, dacă mai rămâne timp pentru distracții, e cu atât mai bine, că la petreceri faci networking. De asemenea, dacă descoperi slăbiciuni în consensul mainstream-ului, parcă ar fi păcat să ți-l pui în cap criticându-l, din moment ce alternativa cea mai eficientă ar fi să profiți personal, folosindu-te de slăbiciunile respective. Cu alte cuvinte, ceea ce te ajută să urci rapid în carieră te lasă complet nepregătit pentru sarcinile pe care trebuie să le împliniești odată ajuns acolo, pentru a servi măcar la nivelul minim funcția ocupată.
Contextul în care și-au început activitatea starurile politicii de azi nu era neapărat cel mai prielnic; dar stagnarea de ieri era oricum mai bună decât decăderea de azi. În Europa dezindustrializată, sectorul serviciilor asigura mai mult de jumătate din bunăstarea resimțită (vezi Eurostat 2025); iar industria rămasă era încă competitivă doar datorită energiei ieftine importate din Rusia. Restul lumii se poate lipsi de aproape orice produce Europa fără să transpire; pe când Europa începe să gâfâie chiar și în momentul în care încearcă să-și diversifice furnizorii externi. În contextul acesta, era lesne de înțeles că nu poți să bați în masă cu poșeta Louis Vuitton.
Era, mai mult ca niciodată, nevoie de tact, flexibilitate, discreție și soft-power. În schimb, ne-am trezit cu niște politicieni aroganți, orbiți de niște principii mainstream și de un consens ideologic în care nici cei mai naivi nu mai cred, și care amenință sau dictează bazându-se pe o capacitate de șantaj care nu mai există. E un fel de Irealpolitik, în care te îmbeți cu cifre despre cât de mare e PIB-ul, uitând că ai inclus acolo imobiliare, turism, costuri cu utilități și alte nimicuri care să dea bine în contabilitate; cu cifre despre bugetele militare, uitând că ai inclus acolo toate costurile de lobby și trafic de influență; cu cifre despre prețul și performanțele instrumentelor de luptă, uitând că în război acestea sunt doar consumabile, utilizabile doar în măsura în care sunt abundente; și cu cifre despre numărul angajaților din armată, uitând că puținii care au o oarecare experiență marțială au luptat, pe vremea când erau tineri, doar cu inamici care se bazau pe pickup-uri Toyota second-hand.
Se putea anticipa foarte ușor că vom intra într-o groapă. Ba mai mult, unii chiar au explicat pe îndelete mecanismele, iar alții chiar au măsurat adâncimea căderii (vezi Butaru 2022). Dar centralismul democratic care operează de facto în Europa nu a permis disidenței să se manifeste. Cumva, aproape toată lumea știa că împăratul e gol, dar paparazzii n-au reușit să producă vreun breaking-news din asta. Pe cei care nu aveau un public semnificativ au ales să-i ignore cu grație, ca să nu riște să-i facă mai vizibili prin controverse; iar cei care au reușit să facă niște valuri au fost excomunicați simbolic din comunitate: cenzură, demonizare, ridiculizare și, dacă se putea, sancțiuni economice sau chiar legale. În același timp, sistemul a tolerat o opoziție care părea pentru o vreme convenabilă. Astfel au ieșit în față niște personaje dubioase, aparent de extremă dreapta, dar cu ideologie eclectică și pe alocuri confuză, care aveau rolul să delegitimeze critica reproducând-o distorsionat sau împachetând-o într-un mesaj greu de digerat în zilele noastre. Dar în loc să delegitimeze critica, i-au legitimat pe dubioși. Iar asta era tot ce ne mai lipsea… Dacă citești printre rânduri trend-urile din social-media, poți observa că populația e mai degrabă dispusă să pună mâna pe ghilotină decât pe armă, indiferent dacă ghilotina e de dreapta, de stânga sau e pestriță. Nu e clar dacă acțiunile liderilor europeni au urmărit și altceva decât protejarea imaginii lor și, eventual, reducerea disonanței cognitive; dar e cât se poate de evident că oamenii aceștia sunt prea eficienți în ceea ce fac pentru nivelul lor de competență — ceea ce e periculos pentru siguranța lor și, în cele din urmă, a noastră.
Ne aflăm într-un moment de cumpănă. Problemele economice, care sunt vizibile în pofida tuturor artificiilor financiare, riscă să fie dublate de probleme mai grave de securitate. Faptul că Merz și Macron discută fără filtru chestiuni de politică internațională, de parcă ar fi la birt (vezi Sirbu 30 august 2025), iar Ursula von der Leyen vizitează statele UE „aflate în prima linie, adică pe flancul de est” (Comisia Europeană 28 august 2025), dezvăluie ceva sumbru: liderii europeni sunt dispuși să ducă jocul de poker până la capăt, ridicând miza doar ca să nu vadă lumea ce cărți proaste aveau. Singura noastră speranță e ca generalii să nu fie la fel de incompetenți ca lichelele lui Napoleon al III-lea, care l-au asigurat în 1870: „Nous sommes prêts et archiprêts (…), il ne manquerait pas un bouton de guêtre à nos soldats.”