Comunul trecutului industrial, dispariția sa prin privatizare și viitorul bunurilor publice gestionate în comun

Proiectul Commoning – călătorie în timp în căutarea bunului public, realizat de Fundația Desire din Cluj între iulie-decembrie 2025 cu sprijinul financiar al AFCN^[1], este o reflecție sociologică și artistică asupra trecutului, prezentului și viitorului bunurilor publice prin cazul fabricilor din Cluj. Înainte de 1990, ele au fost unități ale economiei productive aflate în proprietate publică, apoi, prin privatizare, au devenit bunuri private. Ca atare, chiar dacă în ritmuri diferite, ele au trecut prin același traseu al transformărilor: reducerea producției și a numărului de muncitori, falimentul și concedierea tuturor angajaților, lichidarea societății comerciale, folosirea imobilelor ca garanții bancare, închirierea spațiilor, demolarea clădirilor, și utilizarea terenurilor pentru dezvoltări imobiliare. Prin cazul fabricilor din orașul Cluj, proiectul nostru și-a propus să răspundă la următoarele întrebări generale: cum a existat bunul public înainte de 1990, cum a dispărut bunul public după 1990 prin privatizare, cum apar azi dezvoltările imobiliare private pe locațiile fostelor bunuri publice, cum ne putem imagina viitorul bunurilor publice în toate domeniile vieții, de la economie, prin locuire, la artă?

Evenimentul site-specific teatral realizat prin acest proiect într-o fabrică din Cluj ce se va demola în viitorul apropiat cu scopul construirii unui cartier de blocuri, se clădește și pe o cercetare sociologică. La rândul său, aceasta are și un rezultat independent, volumul “Călătorie în timp în căutarea bunului public: platformele industriale din Cluj. O sinteză a cercetării din proiectul Commoning” (Vincze, 2025). În această investigație, în vederea reconstituirii trecutului industrial am discutat cu foști muncitori, ingineri, economiști, funcționari, programatori, directori ai fostelor fabrici din Cluj. În plus, tot ca parte din istorie (istoria recentă, cea a anilor 1990 și 2000), am descris privatizarea ca un proces de tranziție de la trecutul industrial la prezentul postindustrial al orașului, folosind rapoarte și alte documente emise de Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Grupul de lucru al guvernului României care a creionat prima strategie de trecere la economia de piață, legislația adoptată de Parlament, dar și prin foști angajați intervievați ai sectorului industrial clujean. Mai departe, am surprins prezentul dezvoltării imobiliare prin declarații și documente urbanistice ale primăriei clujene, precum și prin interviuri cu dezvoltatori, agenți și consultanți imobiliari și arhitecți din Cluj, dar și marketingul specific prin care dezvoltatorii își promovează marfa. Pentru a reflecta și unele poziții contestatare față de dezvoltarea imobiliară din Cluj, am documentat acțiuni ale mișcării Căși Sociale ACUM! și alte organizații locale derulate între 2020 și 2025. Cercetarea și cartea noastră, punând acești actori multipli în situații de dialog, reflectă asupra contradicțiilor și tensiunilor între ei.

Proiectul Commoning abordează, printre altele, tema proprietății asupra bunurilor care satisfac nevoi sociale și a problemei administrării acestora. Când vorbim despre asta, trebuie să ne referim la un spectru larg de procese de la producția acestor bunuri, prin consumul lor individual, până la consumul colectiv. Mizele echipei de cercetare și echipei artistice care au realizat acest proiect sunt multiple și includ: 1) înțelegerea semnificațiilor bunului public, al bunurilor comune și al practicilor de commoning de către angajați ai fostelor fabrici în proprietate de stat; 2) realizarea unui eveniment teatral, adaptat condițiilor actuale ale unei fabrici, pe baza principiilor de commoning;  3) încurajarea cititorilor cărții și a publicului evenimentului site-specific teatral, realizate prin proiect, de a imagina împreună un oraș al viitorului în care bunurile publice sunt gestionate în comun de către utilizatorii orașului. Despre fiecare din aceste mize s-ar putea discuta și scrie foarte multe, și, în multe privințe, în contradictoriu, chiar și printre cei care caută alternative pentru un viitor post-capitalist.  

Dar, mai întâi, să clarificăm conceptele de bază cu care operăm și relațiile dintre ele: the commons (comunul), commoning (comunalizarea) și bunul public.  

Despre ce vorbim?

The commons și commoning

Comunul (the commons) include o mare varietate de resurse necesare vieții umane față de care oamenii au revendicări în diverse contexte istorice și sociale (Bollier, 2015). Ele includ aerul, apa, pământul (Hardin, 1968; Ostrom, 1990), dar și produse ale creației culturale și  cunoașterii științifice (Hardt și Negri, 2009), precum și mediul construit (Harvey, 2011) și orașul (Foster și Iaione, 2016). Aceste resurse devin commons în măsura în care se recunoaște dreptul indivizilor și comunităților de a le accesa și utiliza pe baza utilității și valorii lor sociale. Numitorul comun al revendicărilor față de diverse forme ale comunului este că ele contestă procesele prin care resursele necesare vieții sunt transformate în marfă care se tranzacționează pe piață prin valoarea lor de schimb. În dezbatere cu Hardin (1968), Harvey susține că tragedia comunului (the tragedy of the commons) nu constă în the commons în sine sau în incapacitatea oamenilor de a gestiona ceva în mod colectiv, lucru deja dovedit de Ostrom (1990). Mai degrabă, această tragedie rezultă din exproprierea resurselor precum terenuri, forța de muncă și mediul construit de către proprietarii privați ai mijloacelor de producție, adică de modul în care bunurile care ar trebui să fie bunuri comune și să fie folosite în interese publice, în capitalism se folosesc conform logicii profitabilității individuale (Harvey, 2011). Un exemplu interesant de trecere de la proprietatea privată asupra mijloacelor de producție în proprietatea muncitorilor, prezentat de Harvey în acest articol, este un model gândit în Suedia la finalul anilor 1960 (care, însă, nu s-a realizat în practică). Conform planului Meidner, o taxă pusă pe profitul corporației ar fi urmat să fie plasată într-un fond controlat de muncitori, care ar fi putut să investească sumele din acest fond pentru a cumpăra corporația, astfel aducând-o sub controlul comun al muncitorilor asociați. Mergând mai departe, Federici (2018) susține, că the commons nu ar trebui înțeles ca o insulă ce aparține unor comunități fericite, desprinse din contextul lor mai larg, plutind izolată în marea unde relațiile de exploatare rămân neschimbate, ci mai degrabă ca spațiu autonom din care să se conteste organizarea capitalistă a vieții și a muncii.

Argumentând pentru commoning ca o practică pozitivă a gestionării resurselor, unii autori fac o critică a neoliberalismului (Bollier, 2015). Pentru Bollier, pe de o parte, commoning este practica prin care se administrează resursele de către o comunitate a cărei valori includ asigurarea accesului la the commons și utilizarea justă și sustenabilă a comunului pe termen lung. Pe de altă parte, commoning este un discurs care susține toate victimele pieței, piața utilizând resursele conform intereselor și beneficiilor private, și care cultivă solidaritatea între cei care se opun viziunii extractiviste a resurselor. Bollier consideră, că acest discurs și această practică sunt un răspuns la întrebarea despre cum putem să ne imaginăm și să construim un sistem radical diferit de sistemul în care trăim și care rezistă violent față de schimbările transformative. El conclude: discursul și practica commoning integrează socialul, economicul și ecologicul, și urmărește să inverseze cultura pieței, subordonând finanțele, producția și comerțul nevoilor sociale ale oamenilor. Ca exemple ale unor instituții unde se pot implementa principiile comunalizării, Bollier amintește următoarele: cooperative cu mai multe părți interesate (multi-stakeholder cooperatives), community land trusts, dezvoltare de software gratuit sau open-source, producători locali de alimente, cooperative de producție, cooperative de locuințe, teatre comunitare, cooperative financiare, bănci publice, valute alternative.

În accepțiuni mai radicale, critice la adresa capitalismului, și nu doar a neoliberalismului, commoning se referă la schimbarea relațiilor de proprietate și a practicilor de gestionare a resurselor, întorcându-se împotriva extractivismului capitalist al pieței, care degradează atât condițiile de viață ale oamenilor, cât și natura. Pentru Federici (2018), o politică revouționară a comunului contestă capitalismul prin colectivizarea mijloacelor de producție economică și de reproducție socială în mâinile unor comunități autonome, autoguvernate. Hardt (2009) spune, că the commons este pentru comunism ceea ce proprietatea privată este pentru capitalism și proprietatea de stat este pentru socialism; iar realizarea sa necesită abolirea oricărei forme a proprietății, atât a proprietății private cât și a proprietății de stat (Hardt, 2009). Însemnând practici prin care comunitățile gestionează resurse vitale pentru ele într-un mod liber față de dominația pieței și a statului capitalist, semnificația termenului de commoning este apropiată de accepțiunea despre comunism a lui Marx (1867). Conform acestei înțelegeri, comunismul rezultă din asocierea unor oameni liberi care muncesc cu mijloacele de producție pe care le dețin în comun, și care, dincolo de diversitatea forței de muncă, sunt conștiente de faptul că ele formează o singură clasă, clasa lucrătoare. 

Bunul public și commoning

În lucrarea lor Commoning the public (2024), Braun și Milborn susțin că the commons includ bunuri care sunt necesare asigurării drepturilor fundamentale ale persoanelor și liberei lor dezvoltări, de aceea comunul trebuie să fie susținut și protejat prin lege. Ei afirmă, că drepturile de utilizare asupra comunului au prioritate față de chestiunea proprietății asupra acestora, un aspect care este de dezbătut, totuși (vezi ultimul paragraf al acestei secțiuni a articolului). Comunul se creează prin commoning, adică prin practici cetățenești care identifică în mod colectiv problemele sociale ale comunităților și formează colective care acționează pentru soluționarea acestor probleme în afara logicii administrației publice și a pieței. Comunalizarea publicului (sau a bunurilor în proprietate publică) se face prin parteneriate public-comunitare. Acestea diferă în mod substanțial de parteneriatele public-private. Cele din urmă sunt proceduri prin care autoritățile administrației publice creează oportunități de investiții pentru investitori privați și, astfel, reduc riscurile acestora, în timp ce parteneriatele public-comunitare asigură administrarea bunurilor publice de către comunitățile care le folosesc. Astfel, parteneriatele public-comunitare reduc vulnerabilitatea sectorului public față de presiunile actorilor economici privați care vor să determine prioritățile de dezvoltare ale orașelor și față de ciclurile electorale. De aceea, ele pot nu doar să completeze, ci să și protejeze bunurile și serviciile publice.

Pentru a defini comunul și comunalizarea în contextul României, este nevoie să le poziționăm în regimul de proprietate din această țară, reflectând și asupra transformărilor sale din ultimii 36 de ani. În Constituțiile socialiste ale României s-a stabilit că proprietatea socialistă există prin două forme: ca proprietate de stat, care este proprietatea întregului popor aflată în administrarea statului; și ca proprietate cooperativistă, fiind proprietatea cooperativelor. Pe lângă proprietatea socialistă s-a recunoscut dreptul la proprietate personală (de exemplu asupra locuințelor), care era controlat de stat pentru a preveni exploatarea bunurilor în proprietate personală cu scopul asigurării unor profituri individuale. În procesul transformărilor capitaliste din România, s-a stabilit, de exemplu prin Codul Civil din 2009, că proprietatea în această țară este publică sau privată: cea din urmă fiind dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu; iar dreptul de proprietate asupra bunurilor publice aparține statului și unităților administrativ-teritoriale, care exercită posesia, folosința și dispoziția asupra lor conform legislației privind proprietățile din domeniul public al statului și proprietățile din domeniul privat al statului, care pot fi transferate dintr-o parte în alta prin decizii guvernamentale sau ale autorităților publice locale. Proprietatea publică și cea personală/privată asupra bunurilor în cele două regimuri de economie politică erau concepute, deci, foarte diferit: după 1990, proprietatea privată a devenit sfântă, celebrată și protejată; iar proprietatea publică a fost tot mai mult stigmatizată și eliminată. Restructurarea economiei și restructurarea statului au mers mână-n mână (Vincze și Florea, 2024), statul jucând un rol important în eliminarea propriilor proprietăți (Vincze și Vlad, 2024) și favorizarea actorilor privați ai economiei de piață, ajungând să extindă principiile eficientizării prin comercializare din sectoarele economice înspre domenii sociale non-profit (Vincze, 2014) și să contribuie decisiv la financiarizarea economiei (Florea și Vincze, 2025).     

Dat fiind faptul că azi în România proprietatea ține de domeniul statului (proprietatea publică) sau al pieței (proprietatea privată), ne putem gândi la proceduri și instituții de comunalizare prin care se face transferul dreptului de administrare a acestor proprietăți către diverse comunități care le folosesc (în economie, cultură, locuire, sau alte domenii). Aceste proceduri și instituții vor urmări ca, o parte din bunurile aflate în proprietate publică sau în proprietate privată care constituie resurse necesare pentru viața oamenilor și/sau pot să faciliteze crearea a noi bunuri cu valoare socială, să fie date în administrarea unor comunități și să beneficieze de sprijin logistic și financiar din partea administrațiilor publice locale. După acest transfer al dreptului de folosință și administrare, comunul va fi auto-gestionat conform principiilor de commoning, precum slujirea nevoilor sociale ale fiecărui membru al grupului, participarea tuturor la activitatea de gestionare, împărțirea responsabilităților, solidaritate socială, recunoașterea interdependenței și valorii fiecărei contribuții, colaborare, sprijin reciproc, și distribuirea resurselor pe baza unor negocieri permanente. Principiile de commoning pot fi extinse și la colaborarea între diverse comunități/ colectivități care au în administrare diverse forme ale comunului în varii domenii sau în aceleași sectoare.

În principiu, dacă statul nu înstrăinează bunurile publice, bunurile publice transferate în administrarea unor comunități care le utilizează sunt mai bine asigurate în timp ca atare, decât bunurile private pe care proprietarii privați le pot da temporar unor colectivități spre utilizare și administrare. Asta pentru că cei din urmă, având putere absolută asupra bunurilor lor și neavând obligații față de interesul public, le pot sustrage oricând în funcție de interesele lor privind profitabilitatea.  

Cum a existat bunul public ca bun comun prin practici de commoning înainte de 1990? Experiențe trăite în fostele fabrici proprietate de stat 

Amintirile persoanelor intervievate ne arată că, prin multiplele aspecte ale producției industriale, fabrica aflată în proprietate publică și administrată de stat a fost percepută ca un bun comun, un spațiu material unde și un spațiu social prin care s-a construit o comunitate vie, dar și un colectiv al memoriei ce dăinuia și după dispariția fizică a fabricii. În cele ce urmează, prin mai multe fragmente din interviuri expuse în cinci puncte de la (a) la (e), mă refer la câteva aspecte ale muncii industriale prin care comunitatea crea comunul și comunul crea comunitatea. Secretul acestui proces bidirecțional era că oamenii știau să facă lucrurile conștientizând că depind unii de alții, trebuie să colaboreze și să se auto-organizeze cu acest scop, să se ajute reciproc, să se aprecieze și să fie mândri că sunt împreună. 

(a) Legăturile între diverse nivele unde se planifica producția, sau între diverse faze ale procesului de producție sau între varii hale unde acesta se desfășura, dar și între aprovizionare, producție și desfacere, se realizau prin relații interpersonale verticale și orizontale. Bunul mers al producției depindea de contribuția fiecăruia, de faptul că, de-a lungul întregului lanț de producție sau în ierarhiile planificării și organizării producției, oamenii se cunoșteau efectiv și știau că depind unii de alții. 

Până în anul 1989, dezvoltarea economică socială a țării și a fiecărui județ în parte se realiza pe baza planului economic aprobat de Marea Adunare Națională. Acest plan nu era o făcătură născută din mintea cuiva. Metodologia din vremurile de atunci statua pe baza planurilor cincinale și a prognozelor care se întocmeau în luna martie a fiecărui an, la nivel de țară, de județ, cifrele de plan pentru anul următor. Aceste cifre primite de la Comitetul de Stat al Planificării, de la Ministerul de Finanțe, de la Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale și Gospodăriilor Fondurilor Fixe, vorbeau despre materii prime și materiale, care erau diseminate de către directorii de fabrici pe secții și ateliere, până jos. Și de jos începeau să vină observații, propuneri, condiționări care se centralizau tot mai sus, tot mai sus, până mai sus și în toată perioada din martie și până în decembrie când Marea Adunare Națională aproba planul de stat și devenea lege, se purtau discuții la direcțiile de specialitate din CSP, MAG, FMF și s-a încercat negocierea. (Director-jurist, 74 de ani)   

Înainte toate fabricile știau să facă piesele de la început până la final, și aveau piețe de desfacere, deci acoperau tot fluxul de la materia primă prin prelucrare la produsul finit, tot. După 1990 nu a mai mers asta. (Jurnalist economic, 55 de ani)

CUG-ul avea mai multe fabrici. Una era Termorom, fabrica mică de cazane. Toate aveau legătură una cu cealaltă. Una turna marfa, cealaltă o prelucra, cealaltă o asambla, o finisa. Era un director general și mai mulți directori adjuncți, toți cooperau. Fiecare avea contabilitate separată, achizițiile se făceau împreună. Erau mulți oameni care lucrau în Termorom. Două mii. Erau și acolo mai multe ture. Și erau mai multe ateliere. În atelierul unu, se tăiau tablele mari, de unde se duceau la celelalte secții. Atelierul doi era cel de asamblare. În atelierul trei făceau lucruri mai mici. În al patrulea, făceau aceste stații. În al cincilea, prototipurile. Apoi era prelucrarea, și era standul unde făceau instalațiile electrice, automatizarea. În atelierul doi, erau cel puțin 5-6 grupe, fiecare cu 20-25 de persoane, sau chiar mai multe persoane într-un grup, care lucrau în două ture. Erau și sudori. Și mulți în birouri, la contabilitate, achiziții și alte treburi. Aveam și traducători, traduceau caietele cazanelor care se duceau în Rusia. (Muncitoare, CUG și Armătura, 63 de ani)

Analiștii mergeau pe teren, la fabrici, analizau situația, făceau niște specificații, iar programatorul șef pe urmă împărțea aceste specificații în diferite probleme de rezolvat, le descria la programatori și fiecare programator avea părticica lui de făcut și asta se făcea. Am lucrat pentru diferite întreprinderi. Am lucrat împreună la CMC, centrul de calcul al combinatului minier, care era pe strada Horea, am lucrat pentru Armătura, pentru CUG. Centrul nostru făcea contracte cu întreprinderile pentru servicii informatice, atunci deserveam trei județe, Zalău, Bistrița Năsăud și Cluj, dar cele mai importante contracte le aveam cu băncile. (Programatoare, Centrul de Calcul, 69 de ani)

După ce creatorul și-a făcut modelul, piesa mergea la modelaj. Modelajul făcea matrițele. Tăia modelul făcut de creator în bucăți și făcea separat matrițe, forme din ipsos, după mâini, după picioare, după cap, după corp, după ce mai era, nu știu, valiză sau ce-o mai fi făcut, felinar. … După alea urmau formele de lucru care intrau în producție, unde se turnau sute de bucăți sau mii de bucăți, depinde, și veneau asamblate din porțelan, lipite, tot cu porțelan, mergeau la prima ardere și la a doua ardere veneau pictate. (Muncitor, Fabrica de Porțelan, 52 de ani)

(b) Fabrica, ca loc de muncă, a fost scena unde s-au creat colective care își cunoașteau valoarea, apreciind, înainte de toate, contribuțiile individuale și capacitatea fiecăruia de-a cultiva relații de prietenie bazate pe întrajutorare.  

No, deci vreau să vă zic că am fost cel mai puternic colectiv din Cluj. În sensul că erau oameni, cum să vă spun eu dumneavoastră, deosebiți. Deci aveai un necaz acasă, mergeai la ăsta la serviciu și aveai cui să-l zici, să-i ceri un sfat. Deci niște oameni extraordinari. La muncitori mă refer. Aveai de la cine să ceri un sfat sau să spui un necaz. Și români și maghiari; se înțelegeau extraordinar. (Muncitor, 16 Februarie și CUG, 75 de ani)

La fabrică era o atmosferă de prietenie, de colegialitate, mai ales că noi, când am mers, am mers șase clase a câte 30 de elevi. Și ne cunoșteam, toți eram cam de aceeași vârstă. (Maistru, Clujana, 60 de ani)

În cooperativă mi s-a părut mult mai unită lumea. Eram ca o familie. O familie mare, dar într-un grup unit. Deci toți știam că trebuie să muncim, știam că ce avem de făcut. Cumva mă gândesc că dacă erau și mai puțini oameni, mai ușor se creau relațiile astea de comunitate între ei. Și pot să spun, no, bine, eu nu am putut de a reține numele la toți, dar din vedere ne știam toți. Și ne salutam și n-aveam nicio problemă. (Muncitoare, Someșul și Arta jucăriilor, 65 de ani)

Deci în Sinterom, în vremurile alea, cred că peste tot, nu doar în Sinterom, noi ne creasem o apropiere ca o familie. O prietenie care dăinuie și acum după atâția ani de când eu am plecat de la Sinterom, eu am plecat în ’90 sau ’91, imediat după evenimentul din ’89, eu am plecat. Dar vreau să vă spun că relațiile de prietenie acolo s-au închegat. Nu exista să ai nevoie de ceva, era așa o relație de prietenie încât dacă aveam nevoie de ceva, sigur pare absurd să vă spun, dacă spuneam unul, unul din noi spunea că avem nevoie de ceapă, vreau să vă spun că mâine aveai kilograme de ceapă, pentru că toată lumea care avea venea să-ți aducă. (Muncitoare, Sinterom, 65 de ani)

Veneai cu drag la servici. Eu așa am venit. Și colegii, și ne întâlneam, făceam… Ne vizitam acasă de la unii la alții. Pe urmă s-au rupt toate chestiile astea acuma. Banul primează. Atunci era prietenia. Ajutor, te ajutai unul pe altul. Acuma nu mai e așa. (Funcționară, Armătura, 64 de ani)

A fost frumos în orice caz și erau uniți oamenii, se țineau unul de altul, nu ca acuma, acuma nu prea mai se întâmplă să te întâlnești, să povestești. Erau mai simpli oamenii, cred că sau nu știu ce să zic. A fost frumos și te ajutau dacă aveai nevoie de ceva. (Muncitoare, Clujana, 60 de ani)

(c) Colectivele muncitorilor din fostele fabrici s-au închegat și prin petrecerea împreună a timpului liber în afara locului de muncă. Acestea, desigur, erau momente în sine de satisfacție și de bucuria de-a fi laolaltă, dar cu siguranță contribuiau și la întărirea comunității formate prin munca desfășurată la aceeași fabrică.   

Aici la Armătura a fost un colectiv foarte frumos.  Întotdeauna se făcea revelion. Se făcea 8 Martie, totdeauna se sărbătorea. Primeam cadouri pentru copii, de Crăciun. Deci erau și activități frumoase. Fabrica avea și echipă de fotbal. Jucau între secții. Și trupă de dansuri populare, și aveam și echipă de handbal, și brigadă. Se făceau grupulețe așa, toată lumea citea o carte bună. (Funcționară, Armătura, 64 de ani)

Când ieșea cineva la pensie, se făcea masă comună, adunau bani, luau cadou și eu am ieșit ultima la pensie și eu am dus două, trei oale cu sarmale, prăjitură, am făcut acolo mesele toate întinse. Am muncit și ne-am strâns așa de bine, suntem ca și noi și acuma ne întâlnim o dată de două ori pe an și mergem la pizza, colegele care am fost pe bandă. (Muncitoare, Clujana, 60 de ani)

În fiecare an mergeam la mare. Începând din februarie, martie, aprilie, mai, toată lumea discuta: „Unde te duci la mare? Când mergi la mare?” Și ziceam: „Na, mâine dimineață pornim la 5, la 4, ne întâlnim pe Feleac.” Mergeam în coloană cu Dacii, toată lumea cu Dacii. La 23 August eram la defilare, și după defilare ne întâlneam la Hoia sau la Sfântul Ion, la pădurile astea, unde erau mici și bere. Sau de 8 martie, mergeam după ghiocei. Și sâmbăta toți: Hai cu noi, hai cu noi! Nu știam de ce-i așa de valoros. Mă duceam la “Fetițele vieneze”. Toți care eram la masă, beau bere. Dacă cineva, unul, dacă mânca, dădea la toți. (Șef de secție, Clujana, 60 de ani)

De exemplu, la 1 Mai și la 23 August, când se mergea la defilare, eram singura întreprindere din Cluj care mergea cu fanfara. Fabrica 16 Februarie avea fanfară. Răsuna strada Horea acolo și eram noi mândri. Mai era și un fel de teatru. Take, Ianke și Cadîr și, no, se juca acolo, la clubul Armonia. La echipa de teatru și-n fanfară erau tot muncitorii. Era un instructor care-i învăța ce trebuie să zică. La Armonia se făcea acolo joia tineretului și sâmbătă seara era balul. Muncitorii învățau actorie, da, era instructor care-i învăța. Asta se-ntâmpla după muncă, după program. Lumea mai stătea după program. Ei și beneficiau de un pic de primă, că dacă rămâneau după ora de serviciu, erau atenți șefii să le dea și lor la primă. (Muncitor, 16 Februarie și CUG, 70 de ani)

În fiecare iulie era sărbătoare acolo, toți așa, la mici, la bere. Era frumos în felul ăsta și așa. Și era indiscutabil în multe locuri și o exigență și un nivel foarte ridicat profesional. (Director economic, Tehnofrig, 65 de ani)

Fabrica avea și o echipă de fotbal. Chiar lângă benzinărie, în Parcul Armătura, era un teren mic de beton. Acolo băteam mingea. Era așa o competiție între fabrici, dar și între secții. Meciuri amicale. Era un pic de distracție, era relaxare. Oamenii erau atât de uniți acolo. Terenul era mic, ca un teren mic de handbal. Armătura avea și o echipă de handbal. Dar acolo jucau doar inginerii. Deci erau puțin separați, inginerii și muncitorii, inginerii își țineau nasul un pic mai sus. Dar apoi când am început să joc forbal cu ei, ne-am împrietenit. Apoi relația a fost complet diferită, de când jucam fotbal împreună, decât înainte. Fotbalul, de fapt, ne-a apropiat mai bine. A adus împreună oameni de diferite feluri. (Muncitor, Armătura, 56 de ani)

Oamenii de la Sinterom erau atât de calzi, era o atmosferă atât de caldă încât nu puteai să nu stai să conversezi. Modul de abordare al oamenilor era altfel decât este astăzi. Noi păstrăm legăturile și azi. Cele mai frumoase prietenii și cele mai de durată sunt cele din Sinterom. Vorbesc așa, sigur că acum toți avem prieteni din copilărie și ăsta, dar o relație la care pot apela la orice oră din zi și din noapte sunt câteva persoane cu care am fost colegă la Sinterom. (Muncitoare, Sinterom, 65 de ani)

(d) Sentimentul apartenenței la fabrică ca la un comun menținut în viață atât în sens economic cât și social prin colaborare și responsabilizare reciprocă, a fost cultivat și prin aprecierea muncii industriale și a colectivului de lucrători, dar și prin conștiința valorii pe care oamenii le produceau împreună.

Experiența în Tehnofrig a fost cea mai bună experiență profesională pe care am putut-o avea. Esența am învățat-o la fabrică. Deci în meseria mea cel puțin nu este o altă școală, universitate, masterat, doctorat, ce vreți pe linia asta mai bună, decât practica într-o întreprindere complexă. (Director economic, Tehnofrig, 65 de ani)

Gândește-te cât de faină-i meseria asta, că dimineața când te-ai trezit, abia aștepți să mergi să deschizi ușa cuptorului, să vezi… să vezi ce-ai produs ieri. Și când deschizi ușa, toate lucesc și căldura aia, știi? Și vine așa o căldură spre tine și toate… toate culorile și lucesc și cu culori fugite, degrade, tot. (Muncitor, Fabrica de Porțelan Iris, 52 de ani)

Fabricile noastre erau destul de bine cotate îaninte de 1990, Noi aveam, cum să zic, niște reguli la locul de muncă, și îmbrăcămintea civilizată era una dintre dorințele conducerii, ca tu să arăți normal la locul de muncă. Luai, de exemplu, un costum de Flacăra, un pantof de Guban și erai cu totul în ordine. Deci toate astea au dispărut, deci și Guban, și Flacăra și restul fabricilor. (Programatoare, Centru de Calcul, 69 de ani)

Într-un fel asta mă face să mă gândesc cu atât mai mult, că au avut dreptate comuniștii când au adus oamenii de la țară să se mute la oraș și să schimbe atmosfera socială, că de asta era nevoie, de modernizare. Eu nu sunt nostalgică, dar nu văd o problemă să fie oamenii nostalgici. În discuții încercăm să ne dăm seama ce poate fi recuperat din perioada respectivă, dar nu cred că se poate reface totul. (Muncitoare, Sinterom, 65 de ani)

(e) Bunul public, fabrica, a putut să fie perceput ca un bun comun și pentru că le asigura angajaților un loc de muncă sigur, de care se conecta și accesul la o locuință. În sistemul socialismului de stat, plusvaloarea creată de lucrători (partea valorii creată de aceștia pentru care nu au fost retribuiți prin salariu) a ajuns în bugetul de stat centralizat, de unde s-a investit în bunuri și servicii publice, inclusiv locuințe (Vincze, 2024) și acces universal la îngrijire medicală și educație școlară, care răspundeau la nevoile sociale ale tuturor și asigurau reproducția întregului țesut social.  

Locuințele se făceau de către trustul de construcții și repartizarea locuințelor pe întreprinderi o făcea comitetul județean de planificare. Și pe urmă ele le repartizau la angajați, care se duceau și încheiau contracte cu întreprinderea care administra locuințele, ICRAL-ul și așa mai departe. Aveam cereri. Care veneau de la întreprinderi. Prezentam conducerii județului de câte locuințe avem nevoie și conducerea aproba și dacă erau de făcut corecturi, se făceau corecturi. Și astea erau apartamentele de bloc care erau în proprietatea de stat. (Director-jurist, 74 de ani)

Viața de atunci avea la rândul ei multe carențe. Însă aveai loc de muncă asigurat și locuință. Ceea ce tineretul din ziua de astăzi nu are. Eu mă gândesc la nepoțeii mei. O să fie tot mai greu. Nu m-am simțit în mod desosebit că sunt norocoasă când am primit locuința, pentru că era o listă. O listă de așteptări, în care știai că o să îți vină rândul. Dar, de altfel, sigur te-ai simțit norocos. Norocos în sensul, că te gândeai, că, copilul va urma să meargă la școală, și atunci nu mai poți să stai în garsoniera aia pe care ai primit-o la început. Sigur că am fost foarte bucuroasă. Dar mă rog, era o chestie care era obișnuită. Știai că asta va urma. Vei primi apartament într-un an sau doi primești apartament. Mai ales unde erau copii la mijloc, categoric. Au fost situații în care am avut colegi care au avut posibilități financiare și și-au cumpărat atunci apartamente. Ei își doreau un apartament și neavând copii nu primeau decât o garsonieră. De asta și-au cumpărat. (Muncitoare, Sinterom, 65 de ani)

Dispariția fabricilor ca bunuri publice prin privatizare și efectele acesteia asupra angajaților

Înainte de 1990, fabricile au fost întreprinderi de stat, adică erau în proprietate de stat, sau, prin definiția oficială, în proprietatea întregului popor aflată în administrarea statului. Centralizarea deciziilor privind producția în fiecare fabrică și coordonarea între ele, respectiv între aprovizionare, producție și desfacere, a urmărit și scopul asigurării unei dezvoltări teritoriale echilibrate.

În interviurile pe care ni le-au acordat despre muncile lor, angajații acestor întreprinderi rareori au vorbit despre dacă s-au simțit sau nu pe atunci proprietari ai mijloacelor de producție, sau dacă erau nemulțumiți sau nu față de cum s-au luat deciziile în sistemul centralismului democratic. Totuși, câteva persoane s-au referit la părțile sociale pe care le-au cumpărat, de exemplu astfel:

Să vă spun o treabă, a fost o idee foarte bună pe vremea lui Ceaușescu, că a făcut niște părți sociale, deci din salar ne luau câte o sumă mică și ca să ne facă să simțim că este instituția noastră, că aveam aceste părți sociale. Deci este locul tău de muncă, dar este și instituția ta. (Programatoare, Centrul de Calcul, 69 de ani)

În schimb, mai mulți intervievați au arătat cum faptul că în procesul de privatizare au cumpărat niște acțiuni ai fabricilor transformate în societăți comerciale sau au primit gratuit certificate de proprietate, nu i-a făcut să se simtă proprietari care pot să decidă asupra sorții fabricilor respective:

Ne spuneau, că am devenit proprietari, cumpărând acțiuni, dar n-avea nicio valoare proprietatea aia, că se făcea ce vroiau alții, cu votul lor. (Funcționară, Armătura, 64 de ani)

Multă lume a cumpărat acțiuni, că s-au dat acțiuni și a cumpărat lumea acțiuni și a rămas tot în pagubă. (Muncitoare, Clujana, 60 de ani)

Când a venit întorsătura din 89, când au început să dispară fabricile, noi nu ne-am așteptat ca și economiști să dispară tot. Ne-am gândit că ce poate să trăiască, va trăi, ce nu, o să dispară, dar nu așa, să dispară tot. Deci nu ne-am așteptat la privatizarea asta totală. Eu m-am gândit că trebuie să gospodărești cinstit bunul comun, ca acesta să nu dispară doar pentru că unii vor să se privatizeze. (Programatoare, Centrul de Calcul, 69 de ani)

Hertz-ul o preluat majoritatea acțiunilor, că aveau, nu știu, 40%, că în perioada aia noi așa ne-am privatizat, că străinii nu puteau să ia mai mult de 40%. Dar au luat ei 40%, și apoi o firmă din Finlanda care era tot a lui au luat alte 20%, și practic era a lui. Hertzul a vrut să cumpere ca să nu facem noi concurență pentru el. Ne trimitea piesele înapoi, dar eu, eu-s așa mai țăran, mi-o trimis din Slovenia niște piese prelucrate înapoi. Și-am luat fiecare piesă, asta nu era de la mine, asta nu era ce-am făcut, am sortat, am zis, de ce mi le-ai trimis mie astea, nu noi le-am făcut aici. Tu să taci din gură, mi-a zis. Că așa închidem fabrica mai repede. Așa s-o dus toate întreprinderile din România. (Inginer, Armătura, 70 de ani).

În 2006 a crescut mult valoarea acțiunilor, așa că a început să vândă foarte multă lume. Eram la mare atunci, și, când am venit acasă, toți am început să vindem. A intrat Hertz-ul, și pe urmă a luat toate acțiunile, majoritatea lor. A cumpărat de la muncitori și cine mai avea. (Muncitoare, Armătura, 64 de ani)

Procesul de privatizare nici nu avea cum să fie un proces apropiat de oameni și interiorizat ca fiind opțiunea lor. Deciziile sistemice s-au luat la nivelul organizațiilor financiare internaționale care au condiționat noile împrumuturi acordate Statului Român de începerea și apoi extinderea și accelerarea privatizării.

În 1991, Fondul Monetar Internațional și-a deschis o filială în România. A încheiat primul Memorandum cu Frontul Salvării Naționale/Guvernul Petre Roman, care în schimbul împrumutului de 380,5 milioane dolari, cerea României următoarele: Să se decapitalizeze întreprinderile de stat prin atribuirea depozitelor acestora către bănci. Să se liberalizeze preţurile, să se devalorizeze cursul de schimb şi să se introducă rate de schimb flotante. Să se creeze legislația și instituțiile favorabile economiei de piață. Să se faciliteze pătrunderea investiţiilor străine directe.

Între 1992 și 1994 Banca Mondială a acordat României un împrumut pentru ajustare structurală (Structural Adjustment Loan), de 400 milioane de dolari. Acest împrumut a fost pe o perioadă de 17 ani, inclusiv cinci ani de grație, cu o rată a dobânzii variabilă, în prezent de 7,73%, legată de costul împrumuturilor Băncii. Obiectivele Împrumutului au inclus: (c) privatizarea terenurilor, locuințelor și întreprinderilor.

În 1997, prin Împrumutul pentru ajustarea structurală a finanțelor și a întreprinderilor (Financial and Enterprise Structural Adjustment Loan, FESAL) de 400 milioane de dolari Banca Mondială a sprijinit stabilizarea economică și reformele structurale, în special în sectorul bancar și în sectorul întreprinderilor de stat. A continuat să încurajeze privatizarea companiilor de stat, inclusiv a întreprinderilor mari și a activelor publice mai mici, pentru a reduce rolul statului în economie.

La semnarea în 2000 a unui nou Memorandum cu Fondul Monetar Internațional, Guvernul României a constatat următoarele: aproape 1.470 de întreprinderi (dintre care 70 au fost mari) au fost privatizate în 1999, reprezentând aproape 13% din capitalul Fondului Proprietății de Stat (comparat cu finalul anului 1998). La începutul anului 2000, 2.154 de întreprinderi au rămas în portofoliul F.P.S. Aproximativ trei pătrimi din aceste întreprinderi, reprezentând aproape 85% din cota totală rămasă la F.P.S. vor fi oferite spre vânzare în anul 2000; celelalte vor fi fie lichidate, fie restructurate. Ca nivel minim, ne aşteptăm să privatizăm un procent suplimentar de 15% din capitalul iniţial al F.P.S. în anul 2000 prin vânzări directe de către F.P.S.

În 2002, prin al Doilea Împrumut pentru Ajustarea Structurală a Sectorului Privat (Second Private Structural Adjustment Loan, PSAL II), în valoare de 300 milioane de dolari , Banca Mondială a impus cinci obiective cheie, printre ele privatizarea băncilor publice; privatizarea celor mai mari unități din sectorul public industrial și comercial care generează pierderi și asigurarea faptului că efectele reziduale ale privatizării nu reprezintă un obstacol în calea privatizării viitoare; reforma sectorului energetic, însoțită de adoptarea cadrului juridic necesar pentru participarea sectorului privat și creșterea prețurilor.

Și mai mult, în foarte scurt timp, angajații și-au dat seama că viața lor personală ia o turnură nefavorabilă de pe urma privatizării:

Pe noi Hertz Armaturen din Austria ne-a cumpărat în 1996, și societatea s-a listat pe bursa din București. De la an la an, proprietarul a tot scăzut producția. Nu mai făceam atâția robineți, ne zicea că nu are comenzi, nu are unde să vândă. Și ne-a adus robineți din fabrica lui din Slovenia, sau din Austria, ca să le vopsim. Și cu reducerea producției au început să dea afară muncitorii. Cum o fost cu primul șomer, a fost dezastru când s-a dat șomaj aici. Mi-aduc aminte, că nu știam ce înseamnă șomaj. Primele reduceri au fost dezastru la oameni, foarte mult au suferit oamenii. Pe urmă s-or mai obișnuit. (Muncitoare, Armătura, 64 de ani)

Din 2000-2001, pentru că fiind acționari atât de multe persoane fizice, au început să își vândă acțiunile. Acțiuni care au fost acumulate încet de niște fonduri de investiții, care au devenit acționari majoritari. Și atunci în 2000-2001, aceste fonduri de investiții care aveau majoritatea acțiunilor, au luat niște decizii un pic mai radicale, ca să spun așa, în sensul că au schimbat conducerea companiei imediat. Au adus management din afară pe care l-au numit.  Au făcut o restructurare mare de personal. De la 1500 de angajați, atunci am rămas la 800. (Economistă, Terapia, 76 de ani)

Străinul a vrut să distrugă aceste fabrici și trebuia să le oprească. Când am rămas singur la tratamentul termic, mergeam dimineața și veneam acasă la ora două, dar apoi trebuia să mă întorc noaptea să scot piesele turnate din cuptor. Și apoi stăteam acolo până a doua zi după-amiază. Făceam asta de două ori pe săptămână. În mod normal, acest lucru nu ar fi fost permis, dar pentru a nu plăti atâția muncitori, au concediat mulți, iar cei dintre noi care am rămas am lucrat mai mult. Și în tot felul de secții, când și ce era nevoie. Am rămas pentru că îmi iubeam meseria, dacă îmi făceam treaba, mă țineau acolo. (Muncitor, Armătura, 56 de ani)

Surse de inspirație pentru imaginarul viitorului bunurilor publice gestionate colectiv

Modul în care colectivele de lucrători ale fabricilor aflate în proprietate de stat s-au clădit pe relații de colaborare și întrajutorare atât la locul de muncă, cât și în afara lui, este un exemplu de commoning care ne poate inspira în construcția unui imaginar al viitorului (utopic) al bunurilor publice gestionate în comun. Contrariul acestui scenariu posibil este viitorul distopic, adică cel al privatizării totale al sectorului public. În acest scenariu sumbru, după privatizarea inițială a fabricilor, terenurilor, locuințelor, unităților comerciale din anii 1990-2000, urmează continua privatizare în aceste sectoare, precum și extinderea privatizării în domeniul energetic, al transporturilor, al telecomunicațiilor, al urbanismului, și privatizarea altor sectoare bugetare, precum învățământ, sănătate, cultură, fond de pensii. 

Alte surse de inspirație pentru capacitarea noastră de-a produce, menține și gestiona bunuri publice cu scopul de a servi interese publice/sociale, le putem găsi în experiențele unor mișcări sociale care revendică bunuri comune pentru diverse colective prin parteneriate public-comunitare. Inițiativele mișcărilor municipaliste se înscriu în acest registru. Cele din urmă au devenit puternice după criza financiară din 2007-2008 și efectele acesteia în perioada imediat următoare, încercând să soluționeze la nivel local problemele create în sistemul financiar mondial capitalist. Desigur, acest lucru nu era posibil, de aceea însăși această ambiție a municipalismului i-a impus mai multe limitări, dar, cel puțin, în acest context oamenii s-au obișnuit să se organizeze și să formuleze revendicări față de conducerea orașului.

Municipalismul înseamnă transformarea modului în care se face politică, în sensul asigurării condițiilor pentru o cooperare între politică, administrație publică și inițiative locale în procesul de dezvoltare și implementare a politicilor cu orientare socială. El mai înseamnă descentralizarea deciziilor politice sau recunoașterea autonomiei locale utilizate ca resursă pentru politica urbană cu orientare socială, precum și moduri incluzive de guvernare și control public asupra resurselor urbane (Holm, 2022). Volumul colectiv coordonat de Holm descrie cum funcționează municipalismul în practică în revendicările mișcărilor de locuire formulate față de administrațiile publice locale în Amsterdam, Barcelona, Berlin și Viena.  Aceste revendicări au inclus, și au obținut anumite rezultate în teme precum controlul chiriilor private, prevenirea evacuărilor, creșterea stocului de locuințe municipale, politici non-discriminatoare de locuire, reglementarea chiriilor de scurtă durată pentru a pune limite turistificării orașelor, alocarea de terenuri pentru construirea de locuințe la un preț accesibil și o planificare spațială (de exemplu prin zonare) care să faciliteze crearea acestor tipuri de locuințe, punerea unor presiuni pe guvernele regionale și centrale pentru legi care să faciliteze împlinirea revendicărilor formulate la nivele locale. 

Braun și Milborn (2024) prezintă succesul mișcărilor pentru the commons în două orașe. Primul exemplu este din Barcelona, unde, în 2009, 15 persoane s-au întâlnit în La Bordeta pentru a lansa  campania Tic Tac Can Batlló. Can Batlló a fost un fost complex industrial de 13 mii de metri pătrați, în legătură cu care primăria avea promisiuni încă din 1976 pentru a folosi imobilul în vederea furnizării unor facilități publice, inclusiv unui parc. În 2009, activiștii s-au angajat să ocupe terenul dacă primăria nu face ceva în această direcție până în 2011. Astfel au vrut să socializeze un bun public neglijat, și, cu acest scop, au început să pună presiuni asupra consiliului local, în paralel cu creșterea grupului de activiști la 2500 de persoane, și cu radicalizarea cererilor, revendicând până la urmă mai mult decât furnizarea unor servicii publice de către administrația publică locală, și anume un control comunitar, prin autogestiune, a imobilului. În 2015, primăria Barcelonei a fost câștigată de partidul Barcelona en Comú, Ada Colau devenind primar dintr-o activistă a mișcării persoanelor afectate de credite ipotecare (Plataforma de Afectados por la Hipoteca), adică celor care, în contextul crizei financiare și-au pierdut locuințele cumpărate prin credite bancare contractate din anii 2000 sub influența presiunii modelului de homeownership. Can Batlló a fost dat în administrarea colectivului care a făcut revendicarea, astfel încât pe acel imobil s-au realizat 30 de inițiative, printre ele o cooperativă de co-housing, un centru social, un bar, un restaurant, fabrică de bere, grădină comunitară, bancă de alimente, facilități sportive, spații artistice, editură, tipografie, atelier de tâmplărie și de reparații vehicule, un incubator cooperativist. Ansamblul numit Platformă cetățenească, a fost condus de un comitet de coordonare și prin adunarea generală săptămânală a participanților. De atunci, numărul de clădiri autogestionate de către mici comunități a crescut, iar în 2016 s-a format Rețeaua de Spații Comunitare din Barcelona, care a cerut recunoaștere legală din partea consiliului local pentru administrarea clădirilor publice autogestionate. Orașul a însărcinat grupul de experți La Hidra Cooperativa să dezvolte o structură prin care bunurile publice să poată fi autogestionate de comunitățile organizatoare, oferind în același timp sprijin instituțional și financiar pentru realizarea acestora. Mai departe, în 2017, Rețeaua de Spații Comunitare, în colaborare cu Programul Bunurile Cetățenilor Pentru Uz și Gestionare Comunitară au stabilit procedurile de funcționare ale acestui sistem. Au convenit cu primăria Barcelonei ca guvernarea locală să aloce terenuri proiectelor comunitare utilizând baza de date a bunurilor publice din oraș, să creeze un birou tehnic cu funcționari publici pentru a oferi sprijin proiectelor de parteneriat public-comunitare sau public-civice, și au creat o schemă de evaluare a inițiativelor din acest sistem, numită Contabilitate Comunitară. Criteriile pe baza cărora se evaluau aceste programe erau asigurarea participării cetățenilor, managementul democratic, orientarea către nevoile umane, și randamentul lor social, adică măsura în care răspund la nevoile sociale ale oamenilor. Bunurile care au fost folosite în acest sistem au rămas în proprietate publică, dar au fost utilizate în sistemul autogestiunii comunitare. În 2019, consiliul local al Barcelonei a acordat colectivului Can Battló dreptul de utilizare a imobilului pe o perioadă de 50 de ani. 

Al doilea exemplu de succes al mișcărilor municipaliste de după 2010 discutat de Braun și Milborn este cel din Napoli. Aici, în 2012, un grup de artiști și lucrători culturali au ocupat etajul al treilea al unei clădiri din secolul al XVI-lea din centrul istoric al orașului, clădire care în acel moment a fost administrată printr-un parteneriat public-privat. Activiștii au organizat adunări publice săptămânale pentru toți cetățenii orașului Napoli, pentru a transmite că ei nu au drept exclusiv asupra proprietății și utilizării civice a acestui bun public, și că toți cei interesați sunt bineveniți să li se alăture. În 2015, pentru folosirea acestui spațiu comun, cei implicați au adoptat o Declarație de Utilizare Civică și Colectivă Urbană, iar consiliul local din Napoli a recunoscut acest model de guvernanță, ceea ce a permis Primăriei Napoli ca să recunoască oficial unele proprietăți din patrimoniul său ca și commons emergente. În 2016, consiliul local din Napoli a extins acest model de utilizare a bunurilor publice asupra altor șapte clădiri din oraș, care, toate, au fost aduse sub control civic sau comun, rămânând în același timp un bun în proprietate publică, drept urmare, beneficiind de plata costurilor utilităților și renovărilor de către municipalitate. Declarațiile acestor inițiative descriu, de exemplu, organismele și procesele decizionale ale comunităților, procedurile de accesare a spațiilor, partajarea responsabilităților între comunitate și administrația publică locală, și au atașate câte un dosar de activități care  prezintă varietatea activităților și utilizatorilor de spații. Aceste documente evidențiază accesibilitatea și „profitabilitatea civică” a bunurilor aflate în proprietate publică care, astfel, devin bunuri ale comunităților care redistribuie resursele și creează posibilitatea de a produce mai departe noi și noi bunuri culturale, sociale, politice și economice comune în aceste spații publice.

Protejarea bunului public în viitor prin commoning

Ceea ce trebuie să reținem despre commoning din cele descrise în acest articol, este că el funcționează ca o formă de guvernanță colaborativă a bunurilor de care întreaga societate și micile comunități au nevoie, bazându-se pe câteva principii constitutive, precum:

Proiectul Commoning – călătorie în timp în căutarea bunului public răspunde la nevoia de a reflecta în mod critic asupra trecerii mai multor bunuri publice în proprietate privată, dar și asupra schimbării ulterioare a orașului, de exemplu prin dezvoltarea imobiliară făcută pe fostele platforme industriale. Vechile clădiri industriale abandonate – dacă ascultăm experiențele celor care le-au utilizat în trecut prin munca lor organizată pe baza colaborării, și dacă cunoaștem problemele de azi ale oamenilor care concurează pentru accesarea unor locuri de muncă sigure și bine plătite, sau locuințe adecvate și spații culturale, dar chiar și pentru credite bancare -, ne vorbesc despre nevoia de a fi utilizate ca bunuri publice. Experiențele lor împărtășite cu generațiile de azi ne cheamă la elaborarea unui imaginar colectiv despre cum ar putea fi reconvertite în bunuri publice măcar ultimele foste platforme industriale care încă nu sunt integrate în circuitul dezvoltării imobiliare pentru profit. Dar și despre cum ar trebui gestionate aceste bunuri transferate în proprietate de stat ca bunuri comune prin practici care pun în mișcare și cultivă deciziile democratice și solidaritatea colectivelor care le utilizează, astfel încât bunurile respective să nu fie exploatate pentru profituri individuale.

Proiectul nostru invită publicul să își imagineze ce se va întâmpla cu bunurile publice în viitor ca urmare a deciziilor noastre de azi și la a concepe modalități pentru realizarea, gestionarea și utilizarea în comun a bunurilor publice. Astfel, răspundem și la nevoia de a susține un urbanism participativ și comunitar, în care primează nevoile, interesele și satisfacțiile utilizatorilor de spațiu urban, și nu considerente de profitabilitate. Fără implicarea locuitorilor într-un astfel de demers, și revendicarea unui oraș al bunurilor comune și publice, schimbarea nu se va putea realiza. Cunoașterea sociologică și creațiile artistice pot contribui la activarea civică în această direcție. Lucrătorii culturali și cercetătorii pot fi parte din comunitățile care se solidarizează cu acest scop. 

Commoning ca practică de gestionare colectivă a bunurilor publice, dar și de crearea, aprecierea și protejarea acestora față de vânzarea lor pe piață, presupune și recunoașterea faptului, că eficiența economică a fost unul din argumentele oficiale prin care s-a motivat privatizarea. Dar mersul bun al societății nu se rezumă doar la eficiență economică. Profitul companiilor slujește interese private, eficiența fiind măsurată prin creșterea profitabilității. Statul, în schimb, ar trebui să susțină interesul public, să păstreze bunurile publice, și să le gestioneze ca bunuri comune care să asigure reproducția socială, dar și reproducerea forței de muncă.

Fără investiții publice în aceste domenii, societatea și economia se blochează, majoritatea oamenilor suferă de lipsuri, în timp ce marii proprietari continuă să se îmbogățească. Toate acestea sunt domenii care nu pot funcționa spre binele public și comun dacă se privatizează și sunt supuse logicii profitului privat. Statul trebuie să investească mai mulți bani publici în aceste domenii. Și, dacă își dă seama că nu are bani suficienți pentru a susține bunăstarea tuturor, evident că ar trebui să crească bugetul public prin impozitarea profiturilor, cifrelor de afaceri și averilor mari, și nu ar trebui să dea atâtea ajutoare de stat companiilor private, sau să crească investițiile în militarizarea societății și înarmare. Dar nu asta face.

Bibliografie

Bollier, David (2015) Commoning as a transformative social paradigm; publicat în 2020 în The New Systems Reader. Alternatives to a Failed Economy, edited by James Gustave Speth & Kathleen Courrier

Brown, Gareth & Milburn, Keir (2014) Commoning the public. Translating European New Municipalism to the UK Context, Abundance Report,  https://www.in-abundance.org/reports/commoning-the-public-translating-european-new-municipalism-to-the-uk-context

Dolenec, Danijela & Zitko, Mislav (2015) Exploring commons theory for principles of a socialist governmentality, First published online, Review of Radical Political Economics, 48(1), 66-80

Federici, Silvia (2018) Re-enchanting the World: Feminism and the Politics of the Commons, PM Press

Florea, Ioana & Vincze, Enikő (2025) Institutional investors and the state: Reciprocal ‘catching-up’ in a ‘super-homeownership’ housing regime, First published online, European Urban and Regional Studies, https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/09697764251377688

Foster, Sheila & Iaione, Christian (2016) The city as a commons, Yale Law & Policy Review, 34(2), 281-349

Hardin, Garrett (1968) The Tragedy of the Commons, https://www.goodreads.com/book/show/58404187-the-tragedy-of-the-commons

Harvey, David (2011) The future of the commons, Radical History Review, 109, 101–107

Holm, Andrej (coord.) (2022): Municipalism in practice. Progressive housing policies in Amsterdam, Barcelona, Berlin, and Vienna, Rosa Luxemburg Stiftung

Marx, Karl (1867) Capital. A Critique of Political Economy, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1867-c1/

Ostrom, Elinor (1990) Governing the Commons. The Evolution of Institutions for Collective Action, Cambridge University Press

Vincze, Enikő (2014) Glocalizarea neoliberalismului în România prin reforma statului și dezvoltarea antreprenorială, in Epoca Traian Băsescu, coordonat de Florin Poenaru și Costi Rogozanu, Editura Tact, 245-277

Vincze, Enikő (2024) From state-controlled finance to privatized financial regime: Revisiting the legacy of Romanian socialist housing policy, Rosa Luxemburg Stiftung, https://rosalux.rs/rosa-publications/from-state-controlled-finance-to-privatized-financial-regime-revisiting-the-legacy-of-romanian-socialist-housing-policy/

Vincze, Enikő & Florea, Ioana (2024) Conclusion, in Uneven Real Estate Development in Romania at the Intersection of Deindustrialization and Financialization, edited by Vincze, E., Florea, I. and Aalbers, M.B., Routledge, 240-253

Vincze, Enikő & Vlad, Ioana (2024) The winding road of privatization: a path for real estate development into former state socialist economies, in Uneven Real Estate Development in Romania at the Intersection of Deindustrialization and Financialization, edited by Vincze, E., Florea, I. and Aalbers, M.B., Routledge, 41-69

VIincze, Enikő (2025) Călătorie în timp în căutarea bunului public: platformele industriale din Cluj. O sinteză a cercetării din proiectul Commoning, Editura Fundației Desire, https://www.desire-ro.eu/?p=5017

*

Echipa proiectului Commoning

Echipa de cercetare: Réka Bíró, Adriana Măgerușan, Mihnea Teodor Popescu, Simina Seliștean, Enikő Vincze (coordonator), George Iulian Zamfir, Erzsébet Kelemen (asistent cercetare)

Echipa artistică: Levente Benedek, Réka Biró, Zsolt Bodoki-Halmen, Zoltán Gálovits (manager de proiect), Oana Hodade, Robert Kocsis, Alina Mișoc, Virgil Puiac, Krisztina Sipos, Simina Seliștean, Ákos Török, Roxana Țentea

Echipa de filmare: Cecília Felméri (coordonator), Tamás Kiss, Zalán Siklósi

Consultanți: Marius Moga (urbanism comunitar), Ruxandra Simion (dramaturgie, regie)

Responsabil comunicare: Réka Csiki

Responsabil financiar: Noémi Magyari

Traducător: Attila Seprődi

Reprezentațiile teatrului site-specific: 3-7 decembrie 2025, Fabrica Armătura, Cluj-Napoca

Materiale accesibile publicului înainte și după eveniment: www.commoning.ro

Sub foto: imagine și logo proiect realizate de Levente Benedek

^[1] Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.