În plină vară, una dintre puținele acțiuni polițienești având drept țintă sistemele infracționale din domeniul asistenței sociale private din România a produs un adevărat cutremur mediatic. Procurorii au descoperit că în unele cămine de bătrâni private din împrejurimile capitalei, de prin localitățile unde se adună multe averi din inima financiară a României, oamenii sunt supuși la cazne în loc să fie îngrijiți, deși statul și aparținătorii plătesc sume mari de bani pentru servicii de îngrijire. Procurorii fuseseră alertați despre fapte oribile ale unor antreprenori cunoscute public încă din luna februarie.
Fotografiile și stenogramele lovesc în valuri zilnice și aprind canalele media. Cine poate rezista emoției? La televizor toată lumea oftează și suspină. Se impune unanim un titlu de film horror: „Azilul groazei”. Informația curge și ea, cu titluri de impact: „Mărturiile medicilor despre bătrânii din azilele din Voluntari: «Au fost depistate în două cazuri obiecte străine în stomac. Nasturi și mărgele. Probabil că de foame și-au mâncat hainele»”, „Patronul de la «azilele groazei» cheltuia banii câștigați pe seama bătrânilor pe droguri, prostituate și lăutari”, „Un patron de azil din Vâlcea a sechestrat bătrânii în clădire. Nu a lăsat autoritățile să intre”, „Cine este omul cu 18 terenuri și 6 case care-l ajuta pe torționarul bătrânilor să ascundă neregulile din azilele groazei. Păstra tăcerea pentru pește”, „Un azil-fantomă de bătrâni din București a transferat zeci de vârstnici într-un alt cămin ilegal”. Posturile TV de mare audiență salvează: „Descoperire a Poliţiei după o sesizare făcută de Observator: 11 bătrâni, unii cu dizabilități, luaţi dintr-un centru şi ascunşi într-o casă în construcţie în Tunari”, „Cămin al groazei în casa familiei lui Ilan Laufer. Azilul funcționa fără autorizație, bătrânii au fost salvați după demersul Digi24” (cu fotografia lui Ilan Laufer arătându-și mușchii).
Undele de șoc ale seismului au continuat să se propage ritmic și să lovească în miniștrii Partidului Social Democrat, cu precădere în Gabriela Firea, a cărei imagine și carieră politică este strâns legată de notabilitățile orașului Voluntari (mari familii de proprietari, politicieni, preoți, manageri de instituții publice, antreprenori etc). Nu e de mirare că purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, Vasile Bănescu, s-a grăbit să-i adreseze câteva mustrări sforăitoare pe Facebook, dar nu frontal, ci „nenominal”, după cum sublinia blogul american Europa Liberă România. Evlavia și dărnicia familiei Firea-Pandele fiind binecunoscute, probabil or fi trecut cu vederea unele lucruri și preoții din parohia unde activau nenorocitele stabilimentele. Așa că era absolut necesară o distanțare din partea managementului BOR, distanțare ce a degenerat repede într-un verbiaj elitist încâlcit după ce ministra s-a plâns că este atacată pe nedrept. Termenii cheie: „omenie”, „caracatiță publică”, „monștrii”, „cauze filantropice”, „diavolul”.
Acesta este tonul potrivit pentru televiziune. Cum articolele publicate la începutul anului despre centrele din Voluntari nu mai pot fi trecute sub tăcere, în studiouri se pedalează intens pe sentimentalism. Curg lacrimile de crocodil ale politicienilor. Ei cer să se ia măsuri. Premierul Ciolacu, între o solicitare de tip „vrem și baze militare germane pe teritoriul României” de la omologul social-democrat de la Berlin și punerea la vânzare pe bursă a acțiunilor Hidroelectrica, mărturisește că nu a rezistat să citească stenogramele despre bătrânii torturați, l-au copleșit. Figura constant îngrijorată a ministrului muncii n-a mai impresionat pe nimeni. Acesta a fost nevoit să-și dea demisia după ce a devenit foarte clar că adresa din luna martie prin care ministerul denunțase unilateral acordul de colaborare pentru vizitarea inopinată a centrelor rezidențiale de către Centrul de Resurse Juridice, pe motive de protejare a identității persoanelor internate, nu le proteja pe acestea din urmă, ci dimpotrivă, proteja regimul de viață inacceptabil la care erau supuse. Da, afacerile de externalizare a serviciilor publice au ajuns la maturitate, la momentul în care statul nu numai că nu vrea și nu poate să controleze, dar nu permite nici puținelor ONGuri preocupate realmente – concret, aici și acum – de protejarea drepturilor omului să verifice rezultatele. Rezultate despre care se poate presupune din start că sunt cel puțin modeste, în condițiile în care oferta este deosebit de sărăcăcioasă, iar „beneficiarii” sunt prizonieri ai pieței[1]. Într-un final, Gabriela Firea a demisionat și ea, gest ce prefigurează căderea în uitare a subiectului, cel puțin până la campaniile electorale de anul viitor.
Însuși președintele României a recunoscut că situația de fapt este rușinoasă și a afirmat că „vinovați sunt toți cei care au știut și n-au făcut nimic, n-au sesizat, n-au intervenit”. O constatare pe cât de leneșă, pe atât de goală pe dinăuntru. Cine nu a știut? Cine nu știe că antreprenorii și managerii pun câștigurile bănești mai presus de virtuțile creștinești? Cine nu știe că angajarea de personal suficient, calificat și bine plătit, înseamnă a încetini goana după profit? Cine nu știe că munca de îngrijire este foarte grea, și că în România este mult mai prost plătită decât în țările vestice, către care migrează o mare parte din forța de muncă locală? Cine nu a auzit de „sindromul Italia”? Amintiți-vă cum, în plină panică pandemică, îngrijitoarele din România erau transportate cu orice preț în Austria. Nevoia pieței de muncă austriece de a fi deservită de muncitorii din România a surclasat cu ușurință regulile și regulamentele statului român, care scosese blindatele pe străzi ca să-i convingă pe cetățeni să nu-și părăsească locuințele. Văzând anunțurile firmelor de recrutare, oricine poate deduce cât de dificil este să ai acces la servicii de îngrijire în România. Cine nu știe că nu sunt suficient de multe locuri în căminele de bătrâni, iar asta face ca și căminele private să fie supra-aglomerate? E prima oară când se constată că, în timp ce statul renunță să organizeze servicii de primă necesitate (construcția de locuințe sociale, centre de îngrijire, spitale etc), piața care ar trebui să-i substituie rolul este sărăcăcioasă și dăunătoare pentru „beneficiari”?
În 2015, după incendiul de la Colectiv, Digi24 a descoperit că unele spitale private funcționau fără autorizație ISU. Au fost ele închise? Puteau fi închise? Puteau spitalele de stat să preia pacienții? Ele aveau autorizațiile în regulă? Le au acum? (Analogia cu #Colectiv este inevitabilă, mai ales că primarul Piedone tocmai ce a fost eliberat.) În 2016 se afla că „45% la sută din grădiniţele cu program prelungit particulare şi de stat nu respectă normele de calitate a serviciilor prestate”, într-o descindere de tipul celei de acum, după ce „au fost făcute publice imagini cu directoarea grădiniţei particulare «Flipper Garden» din Bucureşti care lovea copiii înscrişi în unitate”. Exemple sunt din belșug. Cine nu știa că neputința programată a statului capitalist creează o piață de consumatori captivi pe care ANPC-ul (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor), călare pe cal alb, se face că-i salvează din când în când de pericolele care le amenință viața – în special mâncarea stricată și practicile necinstite ale băncilor? Știm că suntem nevoiți să cumpărăm legume și fructe scumpe, contaminate cu nitrați și pesticide, dar nu știm că serviciile de îngrijire din România sunt în cantitate prea mică, scumpe și de proastă calitate? De câte exemple extreme e nevoie?
Premiul 3 cu coroniță merge la ministrul sănătății, Alexandru Rafila, care, întrebat fiind într-un studio de televiziune despre selecția personalului de îngrijire din astfel de instituții, a trântit pe masă următoarea cugetare: „Nu te duci să îngrijești bătrâni dacă tu urăști bătrânii (…) Nu te faci învățător dacă nu suporți copiii”. Altfel spus, relele tratamente la care erau supuși bătrânii aceia au fost cauzate de faptul că unii dintre angajați nu și-au făcut un plan de carieră potrivit.
Aici avem de-a face nu numai cu transferul unei probleme economico-politice în registrul generos al emoțiilor calde, dar lipsite de efect, ci și cu un caz tipic de minimalizare neonestă prin reducerea unei probleme de politică publică la scara psihologiei individuale. Așadar ar fi suficient să nu angajăm persoane care urăsc bătrânii în posturile de îngrijitori. Ura personalului față de bătrâni, asta-i problema. Serios? Zecile de mii de muncitoare care îngrijesc bătrâni în Italia, Austria sau Germania fac asta pentru că iubesc bătrânii, descoperindu-și astfel vocația?
După incendiile mortale repetate din perioada pandemiei poate că pacienții încă se mai tem să meargă la spital. Anul trecut, asistenta șefă de la CPU Marius Nasta era citată la știrile ProTV: „Ajungem şi la 20 de pacienţi, fiecare necesită atenţie şi atunci trebuie să te împarţi. Normarea asistenților a rămas cea de acum 20 de ani”. Ce înseamnă asta pentru ministrul sănătății? Că asistenții medicali îi urăsc pe pacienți?
În realitate nu e vorba de sentimente aici. E vorba de cauzalitatea economico-politică. În circumstanțe determinate, anumite structuri de piață produc inevitabil suferință și injustiție chiar atunci când funcționează din plin, tocmai pentru că funcționează din plin. Nu s-a instaurat austeritatea bugetară, nu a pornit colapsul financiar-bancar. Banii curg, averile din Voluntari nu se topesc, dar bilanțul social este jalnic. Pur și simplu asta este ceea ce poate oferi piața din România sub îndrumarea statului-patron, care uită frecvent de drepturile cetățenilor și își amintește din când în când de drepturile „consumatorilor”.
Ce nu se reflectă în suspinele de talk show dar se poate citi printre rândurile articolelor de presă? Ordinea socială binecunoscută, idealul eficienței: cum să câștigi cât mai mult și să cheltuiești cât mai puțin – mâncarea cea mai ieftină pentru „beneficiari”, cât mai mulți într-un spațiu cât mai mic; angajați prea puțini, nervoși, nepregătiți profesional, cu norme supraîncărcate, care primesc ordine de la niște patroni iresponsabili, dar descurcăreți, organizați, cu multe cunoștințe, relații sau prietenii.
În țara muncii ieftine reglementările nu rezolvă probleme. Vorbim totuși despre un stat unde chiar reprezentanții magistraților ce desfășoară această anchetă, o categorie profesională dintre cele mai privilegiate, se trezesc, în secolul 21, că munca lor nu este normată, așadar nu respectă prevederi elementare ale legislației muncii. Oau!
Se pare că, în țara muncii ieftine, munca scumpă (de magistrat) nu se măsoară cu ceasornicul. Dar munca ieftină, a îngrijitoarelor, nu se măsoară deloc – nu prea mai are cine să o facă pe salarii de mizerie și în condiții prevestitoare de nenorociri, iar cine se nimerește să o facă este obligat să muncească la negru.
Dar ce face statul? Ce poate face un stat redus la o puzderie de „agenții” care nu știu unele de altele, un stat care, în loc să-și respecte mandatul democratic de a purta de grijă cetățenilor săi prin serviciile cotidiene de care ei au nevoie, se impune opiniei publice cu precădere prin campaniile media ale procuraturii și poliției. Verificări. Descinderi. Verificări care nu schimbă mare lucru, pentru că nu au drept obiect structurile socio-economice dăunătoare, ci doar unele dintre simptomele lor. Controalele ordonate de premierul Ciolacu în întreaga țară, o copie imperfectă a descinderilor procuraturii, nu sunt decât o alertă pompieristică, una pe care activiștii Centrului pentru Resurse Juridice o descriau foarte exact drept „o vânătoare de vrăjitoare” în derivă.
În fine, este limpede că și aceste „descoperiri” scandaloase, ca multe altele, arată soarta deplorabilă a clasei managerial-antreprenoriale naționale, bântuită de un amestec neconfortabil între succes și eșec. Ea are succes, deoarece deține de aproximativ trei decenii puterea politică. Altfel spus, controlează statul și numeroase aspecte ale vieții sociale, fapt deosebit de vizibil în monopolizarea discursului mediatic, în vorbele goale de sens și lipsite de soluții ale economiștilor citați de presă, în războiul câștigat împotriva mișcării sindicale, în nenumăratele amnistii sau privilegii fiscale promovate de toate partidele guvernamentale, în persistența sistemului fiscal strâmbat în favoarea proprietarilor de capital și în defavoarea muncitorilor, în perseverența cu care guvernele continuă să privatizeze/„liberalizeze” diverse bunuri și servicii publice sau să plătească oalele sparte de diverși oameni de afaceri, în „flexibilizarea” pro-business a proceselor de autorizare (lucru verificat și în cazul #Colectiv, și în cazul #LagăreleCristinei). Pe de altă parte, este evident că a eșuat, deoarece depinde de corupție, minciuni mirobolante, pomeni de la stat și tot felul de furtișaguri grosolane, prea stridente sau „neomenoase” pentru gustul elitei politicoase occidentale cu care ar dori să se poată compara, în loc să găsească strategiile complexe de exploatare a resurselor umane și materiale pe termen lung, înfrumusețate cu mult PR, pe care le presupune dominația capitalistă „de succes” – ca să nu mai discutăm de subordonarea totală față de cercurile de decizie economico-politică externe, care produce nu numai reflexe de adeziune și rugăminți aprinse către capitalele vestice sau corporațiile transnaționale, dar și o zeamă stătută de frustrări criptofasciste ce se varsă pe unde-apucă.
Sursa foto: MediaFlux.
[1] Nu ar trebui să deducem de aici că organizațiile private de orice fel nu pot face lucruri utile pentru societate, meritoase sau lăudabile. Însuși exemplul Centrului pentru Resurse Juridice este grăitor. Există și alte exemple. Diverși oameni cu inițiativă fac lucruri lăudabile, cu eforturi imense. Spre exemplu, după aproape un deceniu de concentrare a mărinimiei private, cu donații de la mii de firme și sute de mii de persoane, Asociația „Dăruiește Viață” se străduiește încă să pună în funcțiune un nou spital public în capitală. Dar aici nu este vorba de oameni buni și oameni răi, ci de cauzalitatea implacabilă a mecanismelor economice. Anumite structuri economico-politice produc inevitabil suferință și injustiție.