Povestea care urmează poate fi rezumată simplu. Cristi Puiu a fost cancelat de progresiști (refuzul lui de a purta mască în 2020 a provocat un val de condamnare publică), dar iată că Academia Română îl recuperează și îl invită să își expună ideile în fața celor mai titrați profesori ai noștri.
De ce, mă întreb eu. Iată și răspunsul.
Retro-futurismul mănăstiresc
Recenta conferință a regizorului de film ținută la Academia Română ar putea să intre sub semnul unui parabole pe care Puiu a introdus-o în propriul discurs, și anume că misiunea artistului este să spună că „împăratul e gol”. Anarho-libertarianismul creștin al lui Puiu nu e o surpriză pentru nimeni, ținând cont că nu e prima dată când gestul lui artistic este să ne arate că statul e gol. Moartea domnului Lăzărescu ne arăta un sistem medical public corupt și obosit, iar în Marfa și banii drogurile circulau demonic în absența oricărei limite. Refuzul măștii din timpul pandemiei nu a fost un accident, ci respingerea unei atitudini în care statul îi tratează pe oameni „ca pe niște vite”. [i]
Este, mă întreb eu, noul pact între academia română și „creatorul noului val” un semn al timpurilor care au venit? Cadrul viitorului a fost deja descris de Slobodian și Turnoff ca Muskism. Pentru ei, Muskismul este o nouă concepție legată de suveranitate, care este atașată de AI și tehnologie, dar și o fortăreață care se închide în jurul alianței public-privat. Predicția lor este că muskismul este structura nouă ideologică care vine după neoliberalism, și spun eu, este încă în emergență în estul nostru americanizat în forme indigene, de tip Dostoievski în haine de Blade Runner.
Ca să forțez o comparație cu Musk, Puiu este un inventator de tehnologie vizuală. Mașinile Tesla ale lui Musk funcționează pe bază de subvenții, sateliții lui (așa cum a fost recent în Iran) sunt instrumente cheie în războaie statale, iar rețelele lui sociale ne educă să educăm AI-ul. Puiu, evident, nu e Musk, dar am putea spune că tehnologia lui vizuală a devenit infrastructura din spatele unei estetici naționale, care subîntinde modul în care realitatea este percepută artistic. Puiu, ca Musk, ne-a creat infrastructura modului de a privi lumea. Cadre lungi, camera fixă, cinema-ul slow, anti-Hollywood, povești din viața cotidiană.
Forma estetică prin care se realizează noul sistem, „muskitatea” să spunem așa, este de fapt cheia întregii discuții. Ea a început deja cu articolul lui Ștefan Tiron pe Criticatac. Teza mea e ușor diferită, și nu cred că există o „muskitate” globală care apare la fel. La Puiu întâlnim forma ei ideologică anterioară, adică suveranitate prin „tehnologia autenticității”, care face treptat trecerea, prin noi gesturi de tipul invitației—academia invită pe cineast, dar și casa lui de producție Mandragora—la noua treaptă de relații sociale, și anume la Muskism. Pasul pe care îl urmărim în acest eseu este cum se face treptat trecerea de la neoliberalism la noua fortăreață Muskistă, șistatșiprivat, mai ales în privința tehnologiilor estetice. Noua noastră fortăreață culturală este de un tip cu totul special—este una ortodoxă a păstrării valorilor—și ea ține de un acceleraționism mănăstiresc, care însă are în miezul ei propriul futurism reacționar.
„Ei acționează, dar nu știu ce fac”
Deși speech-ul lui Cristi Puiu la academie a părut improvizat, pentru cei care îi urmăresc activitatea el a adunat mai degrabă ca într-un best of temele lui de vorbitor public: arta ca act de mărturisire; denunțarea măștii ca o problemă a lipsei de autenticitate; căutarea inefabilului pe ecran; pasiunea lui pentru Jarmusch și Cassavetes; filmul ca experiență personală, unică; locul lipsă al autorului de film într-un cinematograf digital și capitalist, care l-a făcut să și vrea să facă altceva. Pe scurt, Puiu este producătorul nostru cel mai sofisticat al tehnologiei lui „a cum să apari autentic”, sau a unui act artistic care să arate inefabilul.
Ca orice talk pe care îl susține, Puiu a învățat din anii 90 vorbitul ca performance. Îmi imaginez că Liiceanu și Pleșu au prins și ei din stilul lui Noica de vorbire. Dacă există o tehnologie a autenticității—așa cum la Heidegger există o apariție a ființei care este contradictorie în sine—pentru Puiu ea este punere în act. Ce spune el e însoțit nu numai de conținutul ideilor, dar și de modalitatea de a vorbi a unui entertainer, cu pauze mari în momente cheie. Ea apare când de pildă ne povestește despre relația lui cu actorii și că vrea să îi dezghioace de falsul lor profesionalism. Pentru un privitor inocent, contrastul dintre formă, care este teatrală, și conținut, care ar trebui să fie auratic, unic și personal, ar putea să fie cețos și lipsit de sens.
E asta o ipocrizie? Speculația mea este că nu și că e mai degrabă o formă de contradicție pe care Puiu o pune în scenă de fiecare dată cu o inocență ciudată. Ea nu e diferită, ca formă, de ce făcea Godard care mergea în Statele Unite în anii 70 și spunea că face artă revoluționară și în același timp le cerea organizatorilor bani pentru filme. Nu e diferită de o bună parte din stângismul contemporan la noi și aiurea, care contestă statul, sau chiar pe daddy extern american, dar din poziția din care neagă că beneficiază de statul social sau de securitate externă (cât sunt ele, fragile). E să spunem o modalitate de a lucra cu o contradicție, care pare mai ușor tolerată dacă e pusă în scenă. E poate și o formă a îmbrățișa o elaborare lingvistică care trebuie să treacă printr-o expunere de vulnerabilitate și de autenticitate hic et nunc. Ea ar trebui să producă, pe lângă expunerea unei contradicții, și depășirea unei situații. În spate se află un anumit tip de maoism, sau un brechtianism fără conștientizare, care își dorește să producă o schimbare în realul audienței.
Doar că aici sunt probleme serioase, care țin nu numai de faptul că este o repetiție a unui text care nu mai aduce nimic nou nici pentru Puiu, în afara de senzația de autentic, și nici pentru noi, care ar trebuie să înțelegem de ce un artist este o actor social, care face parte dintr-un context istoric cu agende estetice diferite. Înainte de vorbi de contextul în care se canonizează, ca la sfinți, „noul val” și de semnificația intelectuală mai largă a acestui act, ar trebuie spus și că lui Puiu ar merita chiar să i se dea un loc în academie. Poate că problema reală nu e că ține un discurs, cât că nu i se dă un post și o poziție din care să țină o agendă estetică în viață. Direcția ideologică însă este alta, și ea nu ține de o măruntă pensie sau poziție birocratică. Orice libertarian ar vedea-o ca fiind o corupere necesară, dar totuși o corupere. Viitoarele alianțe nu mai sunt legate de poziții la stat, ci de o creatură ciudată, bazată pe tehnologie, în care tehnologiile estetice sunt la fel de importante ca o cârjă sau un serviciu externalizat pentru statul muskizat.
Filmele lui Puiu, de la Marfa și Banii la Moartea domnului Lăzărescu, la Malmkrog, sunt toate experimente îndrăznețe și creatoare de școală, în sensul în care sunt greu de imitat. Nu spunem o blasfemie dacă afirmăm că și Musk a fost un antreprenor îndrăzneț și greu de copiat. În ce privește noul val românesc, poate—dintre Mungiu, Muntean, Jude și ceilalți care au venit ca nume mari—Puiu e singurul care e obsedat cu adevărat de puritate morală și intelectuală. E o formare libertariană a anilor 90 în ce face, cu siguranță, în sensul de te păstra necorupt. Ea se regăsește din plin la intransigența primului ministru Bolojan sau flirtul cu activismul pur gen „piața universității” al președintelui Dan. Ea, în sine, a avut un rol important pentru o generație din care nu fac parte; mai relevant pentru noi astăzi e cum funcționează ea—ca replicile repetate, deja știute ale lui Puiu—ca un fel de cod pentru a te plasa în spațiul de rebel. Puiu a făcu acest cod explicit la academie, când a povestit o întâmplare cu un doctor de la stat, moralist dar care l-a îmbolnăvit, și doctorița de la privat, cea care a înțeles cu adevărat boala și ce i s-a întâmplat. Statul iese din povestea asta din nou ca un tată care trebuie arătat ca gol.
A reuși—și Puiu este adus la academie pentru că a fost recunoscut internațional—înseamnă că, deși vorbești în cea mai înaltă instituție de educație românească care te consacră, tu o să îi spui în față că e cumva coruptă, că statul în care locuiești e corupt. Poți să arăți cu degetul că împărații și aristocrații sunt nimic; iată gestul tehnologiei autenticității depline.
Muskism și libertarianismul pierdut
Cred că până acum cititorul s-a prins că teatralitatea lui Puiu funcționează așa tocmai pentru că ăsta este un cod al recunoașterii. El apare în teatrul pe care Aristotel îl discuta în Poetica, și anume el începe cu o negare a realității prin personaje, ca apoi să se încheie cu o scenă a recunoașterii. În telenovele sau la grecii antici personajul care e fratele sau fiica, de pildă, e recunoscut într-adevăr ca fiind frate sau fiică, și toată familia este fericită. O tragedie care se încheie frumos. Un rebel recunoscut, o negație recunoscută și ea la rândul ei. O academie care te recunoaște ca fiind din același trib.
Dar cum istoria avansează și în alte locuri, libertarianismul lui Puiu nu mai e acolo unde ar fi trebuit să fie. El s-a metamorfozat într-o nouă formă istorică, în care intransigența lui a dispărut pentru a face loc la altceva. Și, în fond, nu e formă nouă de Muskim, așa cum o descrie Slobodian (sau Ștefan Tiron în Critic atac), prezentă și în actul academiei, care îl invită pe Puiu? Nu devine compania de producție a Ancăi Puiu și a lui Cristi Puiu, anexată la instituție, însă ca și ea să poate anexa la rândul ei prestigiului Academiei? Nu este o formă de mix de stat și privat care devine cumva mai degrabă regula, în forma prin care președintele Dan căuta să recruteze oameni de afaceri pentru stat? Nu este Grok-ul sau X lui Musk modalitatea prin care statul american face afaceri, așa cum statul devine mai degrabă un subiect al expansiunii imperiului financiar a lui Trump și a lui Musk?
Să ne înțelegem, comparația mea speculativă vorbește de forma prin care foștii libertarieni devin actori statali, și invers, despre cum statul îi transformă pe actorii privați în parteneri. Nu discut inventivitatea tehnologică de tip inginer, ca în cazul lui Musk. Dacă Musk vrea roboți și centrale electrice solare, Puiu vrea artiști autentici și liberi. Ce se întâmplă este că academia română e și ea în căutare de vechi formule estetice, care să îi asigure o anumită tracțiune intelectuală. Iar autenticitatea și acceleraționismul ortodox sunt formele prin care noua academie—cel puțin în formula unui candidat la președinte care l-a invitat pe Puiu—vrea să țină sus stindardul valoric.
Acceleraționism ortodox
Dacă Puiu este o formă anacronică de Muskism, el este în același timp—ca orice performance artistic cu pretenții de descoperire a ființei -și în avangardă.
Avangarda lui este o formă de creștinism care trebuie să țină loc de substrat ideologic pentru a avansa autenticitatea expresiei ființei. În forma ei simplă conferința lui Puiu a avut structura unei predici a unui părinte ortodox care a trecut și el printr-o biserică penticostală. Pleacă de la problema mărturisirii—arta trebuie să fie mărturisire, ca o pocăință—și ajunge la faptul că arta este și o formă de iubire, prin care nu trebuie minți. Cheia, ca să mă întorc de unde am plecat, este dezavuarea statului. Dar statul nu poate fi dezavuat, ca o formă completă de perversiune, fără a pune nimic în locul lui. Baza trebuie să fie tot un act liber, și anume credința ortodoxă, care apare sugerat, pentru publicul prezent la discuție, prin formule paradoxale. Ele merg în genere de la calchieri de legalism american, care pare anti-definițional și cutumiar, la revitalizări de formule biblice. Puiu e întrebat, „Ce este adevărul?”, la care răspunde, „nu știu ce este, dar îl recunosc când îl văd”. Parafraza e după răspunsul unui opinii a unui judecător american, legat de ce este pornografia: „I know it when I see it”. O altă formulă pe care Puiu o formulează cu pasiune la academie este următoarea „Nu există adevăr dacă dragoste nu e.”
Acceleraționismul ortodox ține de structura mănăstirilor bizantine, construite cumva împotriva lumii capitaliste ori moderne, ca forme de păstrare de tradiție. Este structura gândirii lui Noica, combinația de ortodoxism cu Heidegger, conservată în forme indigene legate de sihăstrie. De asta, Puiu se potrivește de fapt ca o mănușă cu noua politica de revitalizare a Academiei Române. Fantasma lui Musk este că hegemonia americană trece prin capitalismul fortăreței de tip american, care va construi centrale, roboți și rețele de internet globale. Poate ea va căpăta și formă într-un mod care ne va tulbura. Fantasma noastră locală cu care vom munci de mult timp de acum înainte este că fortărețele tip mănăstire vor păstra adevăratele valori, care vor fi conservate în fața forțelor moderne ale unei lumi dezlănțuit-capitaliste.