Se vorbeşte mult în aceste zile despre alegerile parlamentare din Grecia unde o forţă progresistă de stânga, Syriza (în fapt o coaliţie formată din diverse grupuri politice, cu interese diferite) are şanse reale să preia guvernarea. În Grecia se vorbeşte mult că această coaliţie şi-a schimbat poziţiile ideologice şi nu mai manifestă radicalismul de altă dată. Comparând programele din 2012 şi 2014, diferenţele sunt evidente. Cu toate acestea, impresia mea este că programul din 2012 se referă la planuri pe termen lung, un framework ideologic, pe când programul din 2014 este unul social, economic, mult mai aplicat, pentru a oferi cu adevărat o alternativă viabilă austerităţii. În interviurile de-a lungul campaniei electorale, Alexis Tsipras a reamintit din promisiunile anterioare, însă a pus accentul pe faptul că Grecia nu îşi doreşte ieşirea din zona euro, însă această ameninţare nu mai poate fi folosită pentru a impune continuarea memorandumului cu troika. Tsipras şi Syriza vin la masa europeană hotărâţi să folosească instituţiile europene pentru a schimba paradigma la nivel european şi pentru a înlocui austeritatea cu o alternativă viabilă de stânga. Această alternativă nu va fi neapărat marxistă, ci mai degrabă va avea rolul de a alevia din criza umanitară şi socială în ţări ca Grecia sau Spania. Tsipras pare să-şi fi luat foarte în serios rolul la nivel european, nu doar în intern. Cu toate acestea, ştie foarte bine că un eşec pe plan intern se traduce în pârghii mai puţine la nivel european, asa că joacă mai prudent. De exemplu, dacă în 2012 vorbea despre naţionalizarea băncilor, astăzi vorbeşte despre faptul că băncile oricum au fost capitalizate şi ar fi de acord cu o preluare a lor de către instituţiile europene. Aşadar, programul din 2012 este la fel de valabil, problemele încă există, priorităţile sunt uşor diferite. Renegocierea datoriei publice, a dobânzilor şi suspendarea plăţilor către investitori până la revenirea la creştere economică este unul dintre pilonii principali ai campaniei Syriza. Preluând un precedent istoric (iertarea în 1953 a 60% din datoriile Germaniei), Syriza propune reducerea cu 50% a datoriei publice a Greciei. Argumentele lor sunt puternice, dacă la începutul crizei datoria publică era de 110-120% din PIB-ul ţării, acum a ajuns la peste 170%, măsurile de austeritate accentuând şi mai mult din problemele existente cu plata datoriei. Pe de altă parte, Angela Merkel a dat semnale că Uniunea Europeană este dispusă să digereze un Grexit, însă prin canale alternative Berlinul spune că se va aşeza la masa negocierilor. Creşterea salariului minim la nivelul din 2012, de 750 de euro, este încă una din marile promisiuni. Atunci parlamentul grec a aprobat tăierea cu 22% a slariului minim şi îngheţarea oricăror creşteri ale salariilor în sectorul bugetar până la reducerea şomajului în intreagă ţară la sub 10%. Această promisiune este una dintre cele mai importante şi este o temă centrală a campaniei electorale de la Atena. Actual premier de dreapta Samaras nu promite creşterea salariului minim, ci scăderea taxării corporaţiilor ca metodă de a aduce mai multe investiţii (de la 26% la 15%), spunând sec că pensiile şi salariile nu vor fi tăiate mai mult, iar taxele pe proprietate vor fi scăzute. Syriza promite, în schimb eliminarea taxării locuinţelor mici şi taxarea marilor proprietăţi. Programul social al acestora este de asemenea extrem de important, pentru că se ocupă de criza umanitară prin care trece Grecia. Astfel, Syriza promite electricitate gratuită, mese calde zilnice pentru săraci, reinstituirea cele de-a 13-a pensii pentru pensionarii cu venituri mici, creşterea ajutorului de şomaj, etc. Syriza include în programul său o viziune diferită la nivel european, introducând o reformare a rolului Băncii Europene Centrale (ECB) sau cresterea perioadei de maturitate a obligaţiunilor greceşti deţinute de ECB. John Milios, unul dintre cei mai importanţi consilieri economici ai lui Tsipras a vorbit recent despre necesitatea tăierii a 50% din datoria Greciei, însă şi despre faptul că Syriza comunică cu grupuri de stânga din intreaga Europă, inclusiv cu Die Linke din Germania. În acest context Syriza înţelege importanţa istorică a venirii sale la putere şi continuă să se prezinte ca un martid marxist-european. Mai mult, programul lor conţine părţi ce vorbesc atât despre o “European New Deal” (sprijinirea investiţiilor în infrastructură la nivel continental de către Banca Europeană de Investiţii), cât şi despre investiţii publice ale viitorului guvern grec de peste 4 miliarde de euro. Scăderea bugetului apărării nu mai apare în programul din 2014 al Syriza. Tema este, totuşi, actuală pentru numeroase cercuri de la Atena. Conform parlamentarului Syriza Dimitris Papadimoulis, citat în 2012 de The Guardian, Grecia cheltuieşte aproape dublu pentru apărare că procent din PIB comparat cu alte ţări europene. Ţine de istoria relaţiilor tensionate cu Turcia, însă relevă anumite obsesii naţionaliste greceşti. Pe de altă parte, o analiză publicată de Hellenic Foundation for European and Foreign policy arată că dacă în anii 80 procentul era de 6,2% din PIB, acesta a scăzut la 3,8% în anii 90 şi ajuns în 2013 la 2,3 procente. Grecia a înregistrat cele mai mari scăderi de cheltuieli în domeniul apărării din intreaga Uniune Europeană după 2008. Dacă adăugăm că principalii parteneri în vânzările de armament din UE sunt Germania, Franţa, Olanda şi Danemarca se creionează probleme suficiente pe masa negocierilor pentru un viitor guvern Syriza. Nimic în 2014 comparat cu 2012 despre naţionalizarea spitalelor
private, naţionalizarea băncilor şi crearea unui sistem bancar public, naţionalizarea fabricilor şi unităţilor de importanţă strategică (căi ferate, poştă, aeropoarte, serviciile de apă curentă), reintroducerea contractelor colective de muncă, uşurarea formării de sindicate, opoziţie la disponibilizări, reforma sistemului de pensii, etc. Multe din promisiuni erau frumoase, însă în ce condiţii mai sunt ele viabile? Syriza promite că are un plan specific de reformă, că este dispusă să-şi convingă partenerii de discuţie şi populaţia Greciei că soluţiile lor sunt solide şi că au un aparat birocratic suficient de profesionalizat pentru a conduce o ţară. În materie de stat şi societate, Syriza promite o democratizare a principalelor instituţii, anti-corupţie şi schimbarea sistemului electoral. Anti-corupţia ocupă un loc special în campania de acum, Syriza prezentându-se (uneori în mod populist) ca anti-sistem, ca venind cu noi oameni, incoruptibili, care vor creşte veniturile statului prin tăierea privilegiilor dintre politic şi economic. O altă importantă reformă propusă de Syriza este reforma immigratiei. Imigranţii au fost demonizaţi în Grecia, înjunghiaţi pe stradă, ucişi de radicali de extremă dreapta, discriminaţi, fără locuri de muncă. Mai mult, în 2014 Grecia a avut peste 25,000 de imigranţi aşteptând azil, 5% dintre acestora fiindu-le aprobate cererile. Dacă adăugăm şi numeroasele atacuri ale fasciştilor de la Golden Dawn/Zorii Aurii, promisiunile Syriza de a grăbi procesul de aprobare a azilului şi chiar retragerea ţării din Acordul Dublin II (care impune o aliniere a regulilor de azil în toate ţările UE, precum şi un regim electronic unic pentru monitorizarea imigranţilor şi a celor care cer azil) sunt binevenite. În interviuri de-a lungul campaniei Tsipras a fost extrem de coerent şi decisiv în sprijinul său acordat imigranţilor, însă a vorbit mult şi despre necesitatea altor ţări europene să preia din imigranţii Greciei. Syriza mai promitea în 2012 reducerea TVA, eliminarea TVA la produse de bază, precum şi controlul sau reducerea anumitor preţuri, decriminalizarea consumului de droguri, creşterea bugetului sănătăţii de la 3 la 6 procente, un acord cu Turcia şi rezolvarea problemei numelui Macedoniei, demilitarizarea aparatului poliţienesc şi autoritar, egalitatea plăţii între femei şi bărbaţi, încurajarea contractelor pe perioada nedeterminată, etc. Sigur, unele din probleme nu au rezolvare imediată şi nu pot fi împinse prea sus pe agenda în 2014, căci problemele imediate ale majorităţii grecilor ţin de supravieţuirea economică. Alexis Tsipras pare un lider inteligent şi suficient de pregătit pentru a fi premier. Programul său poate schimba cu adevărat paradigma neoliberală în Europa. Pare să fie conştient de acest lucru. Cu toate acestea, cum am spus şi mai sus, cred că ţine mult mai mult de profesionalizarea Syrizei şi de felul în care va înţelege să folosească puterea pentru a-şi promova o anumită agendă. Mulţi greci votează cu Syriza şi din ură faţă de Samaras şi Noua Democraţie, e şi un vot “anti”, însă dacă noua stângă de la Atena îşi va rata misiunea istorică, e posibil ca forţele neoliberale să revină şi mai legitimate, şi mai puternice.