Adevărata trădare a intelectualilor

Alina Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi (n.12 martie 1964, Iași) este un politolog român. Între 1982 și 1988 a urmat Facultatea de Medicină a Universității din Iași și a terminat ca șefă de promoție. Încă din anii facultății a scris critică literară și eseu pentru revistele „Opinia studențească” și „Cronica”, iar din 1990, a devenit un colaborator frecvent la „Revista 22”. A fost redactor-șef la „Opinia studențească” (1989-1992), apoi la „Expres” (1993-1994), corespondent pentru cotidianul „Le Monde” (1992-1993) și director al „Departamentului Emisiunilor Informative al TVR” (1997-1998). În 1995 a fondat un think-tank Societatea Academică din România (SAR). SAR a contribuit la adoptarea unei Legi a Liberului Acces la Informație, a cotei unice de impozitare pe venit, precum și a altor proiecte, legi și măsuri legate de integrarea europeană a României. Alina Mungiu-Pippidi a inițiat și a condus Coaliția pentru un Parlament Curat, care a dus în 2004 la eliminarea a 98 de candidați la Parlament pe criterii de integritate morală. Este profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București unde susține cursurile de Naționalism și conflict și Comportament electoral. Scrie în limbile română și engleză, iar cărțile și articolele sale au fost traduse în mai multe limbi. A predat și a conferențiat pe teme legate de tranziția lumii postcomuniste în mai multe universități, printre care Harvard, Stanford, Princeton, Oxford. Începând din 2007 conduce catedra de Studii de Democratizare la Hertie School of Governance, Berlin. A publicat numeroase cărţi.

Intii au fost Adrian Marino si detractorii lui. Acum sint Sorin Matei si compania. Nu doar bugetul tarii traverseaza o drama istorica, cu tot ce decurge de aici. Lumea intelectuala are razboiul ei fratricid, paralel cu esecul finantelor noastre publice si renuntarea la pretentia de a mai ajunge din urma Europa, cu recaderea in saracie si subdezvoltare. Paralel cu totul, pentru ca nici una din aceste teme mari nu e macar tangential de interes pentru intelectuali. Cum nu este nici cealalta mare tema, care strabate ca un fir slab cultura noastra moderna, obligatia intelectualului (ca asta e definitia lui, de asta nu orice om cu studii e intelectual) de a se angaja pentru a aduce comunitatii mai largi un serviciu pe plan moral, de a servi ca exemplu de comportament. M-as bucura sa aud ca diversele generatii au modele diferite si se incaiera pe aceste teme, dar mai ales, ca propun proiecte reale, concurente, fiecare cu sustinatorii lor. Nu ar putea rezulta din asta decit progres.

 Dar nu e asa. Intai, Marino ne-a lasat amintirile lui postume – decente, formale, lungi, ca asa era omul, dar una peste alta pilduitoare si enciclopedice. Nimeni nu a fost uitat, totul a fost citat corect, chiar in exces, ca exemplu de maniera intelectuala a unei lumi aproape disparute in care notele erau mai lungi decit textul. Jos palaria. Ca orice memorii, ele sint subiective, dar discursul principal, cel contra transfomarii culturii noastre in gasti de autopromovare, ca si opunerea sistematica a unui nou pasoptism si a spiritului europenizarii, modelului trairist, construit pe mostenirea lui Nae Ionescu-Noica-Eliade este unul justificat (pp 338-442 pentru esential). Marino studiase pe Eliade, cunostea pe Noica si acest refuz nu era deloc unul bazat pe un spirit fals de competitie, al carui dusman temeinic era. Era bazat pe diagnosticul lui privitor la inadecvarea acestor oameni ca modele de intelectuali– ca autori nu ne opreste nimeni sa ii admiram- la valorile lumii occidentale contemporane. Nu numai din cauza exceselor de dreapta din tinerete, ci din cauza ca o cultura normala nu poate cladi pe ranchiuna de fi o cultura mica, vorba lui Cioran, pe asemenea spirit megalomanic si iluzii de grandoare. Slava Domnului, cum Marino o zice adesea, avem si o alta traditie, avem pe Maiorescu, Ibraileanu, Iorga, Henri H Stahl, si altii – spiritul rationalist si occidental, preocupat nu cum sa traga Occidentul de mineca sa observe genialitatea si unicitatea noastra, ci mai simplu, cum sa integreze România in lumea occidentala fara a-i pierde aceasta orginalitate, exista si a existat intotdeauna in cultura noastra. Inadecvarea modelului respins de Marino nu provine doar din abordarea megalomanica, ci si din comportamentul cit se poate de self-serving al acestei generatii, nu doar fata de prieteni, ci chiar fata de familiile lor, obligate sa faca sacrificii ca sa ii faca pe ei faimosi (Eliade ii scria maica-si din India sa se imprumute ca sa ii plateasca bordelul, ca altfel nu ajunge profesor la Harvard- oricum, nu a ajuns). Exista un pasaj din jurnalul lui Sebastian in care vezi cum Eliade si Cioran reusesc sa se invirta de burse in strainatate de la regimul care ii persecuta pe prietenii lor legionari, si cu cita liniste accepta aceste solutii individuale lasindu-si amicii, si evrei, si legionari, in voia persecutiei ca sa se salveze pe ei spre beneficiul culturii mondiale (Noica nu, caracterul lui era superior). Acesta e modelul de succes comportamental pe care vrem sa il oferim copiilor nostri, cind avem pe Adriana Georgescu si destule alte modele adevarate? Nu. Si cu asta sa inchidem discutia despre acesti autori ca modele de caracter.

 Tratamentul memoriilor lui Marino a fost ca turnesolul pentru lumea noastra culturala de azi. Intii, toti cei care vor sa-i detroneze pe unii mai bine plasati ca ei au folosit memoriile ca o bita. Foarte repede, cei vizati, si anume fie cei mai spontani, ca Dinescu, sau cei care stau pe scara la unii vizati si care erau deranjati in career-planningul lor – ca doar nu erau sa-si caute alta scara- s-au organizat ca niste maidanezi ce sint si au sarit la gitul mortului cu o bravura demna de locul lor in cultura noastra. In porcaria lor, au implicat-o si pe sotia lui Adrian Marino, o femeie exemplara –collateral damage, nu ne oprim noi din atita lucru. Gabriel Andreescu, care a petrecut ceva timp citind cu atentie dosarele lui Marino, a publicat intre timp un compte-rendu profesional, Marino nu a fost informator. A fost o victima, a petrecut paisprezece ani in Gulag, a avut de suferit toata viata. Ca si Noica, dupa eliberarea din inchisoare primea vizite de la securisti pe care nu le putea refuza, si cu care discuta mai degraba comic despre obsesiile lui culturale (si ale lor- are aerul ca DIE era obsedat mai mult de PR si transfer de credibilitate de la Eliade decit de lupta cu dusmanii regimului) dar nu exista nici o dovada ca a turnat pe cineva. In capitolul din memorii despre relatiile cu regimul spune foarte clar tot ce era de spus. De altfel, asa l-am cunoscut eu: m-a sunat dupa ce am publicat o analiza de discurs la cartea lui Noica „Rugaciune pentru fratele Alexandru”. In mina vreunui critic radical spalat pe creier, cartea, laolalta cu scrisoarea lui Noica pentru un prieten indepartat, sint dovezi pe fata de colaborationism cu regimul. Oare nu zice Noica pe fata acolo ca necesitatea e de preferat libertatii, care e un non-sens? Daca am fi scris si noi la virsta noastra cu toporul, precum cei de azi, interpretarea asta s-ar fi impus imediat. Dar eu nu spuneam asa ceva in analiza mea psihanalitica, care era complet neutra moral, cum se si cuvine, observam numai identificarea cu captorul la Noica, aceasta forma insidioasa de persuasiune in medii coercitive, in care ajungi sa fii recunoscator temnicerului (fratele Alexandru) ca nu te bate mai tare, ca nu-ti distruge familia si sa-ti doresti singur sa ajungi sa-l intelegi, sa gindesti ca el. Marino, care era de un mare rafinament, nu mi-a spus o secunda: de ce nu dai mai tare in Noica?  m-a intrebat doar, simplu: de unde stii? Si i-am explicat traditia metodologica pe care se baza diagnosticul, partea solida a psihanalizei, de deconstructie de discurs, nu ideologia. Si mi-a spus: ai dreptate, toti am trecut prin asta, toti am fost recunoscatori ca sintem din nou lasati sa vedem lumina, sa calatorim si sa scriem si abia atunci am fost in mare pericol! Si a scris imediat in Dreptatea sau unde scria el ca acel capitol trebuie sa fie lectura obligatorie pentru orice detinut politic, ca sa intelegem ce ni s-a intimplat! Nu as fi scris niciodata despre asta, o discutie ca de la medic la pacient, daca baietii lui Volodea Tismaneanu, fara sa-i roage Plesu si Liiceanu, care nu au nevoie sa fie aparati de bloggeri, ci din apucaturile lor de clienti care cauta patroni pe care sa-i indatoreze, nu se repezeau sa scuipe pe mormintul lui Marino si sa-l faca securist! Ca razbunare, imediat altii au publicat discutii cu totul similare ale lui Noica cu ofiterii care il vizitau! Si iaca asa umplem de mizerii pe putinii nostri carturari

Pierderea imparțialitații

 Critica impotriva intelectualilor are astazi patru componente diferite, nu toate la fel de imtemeiate, dar care merita tratate pe rind pentru ca fiecare atinge elemente esentiale ale lipsei reale de capacitate a clasei noastre educate de a-si aduce aportul la dezvoltarea României. Primul este tradarea intelectualilor ca model de caracter prin abandonarea impartialitatii si spiritului critic. Al doilea este incapacitatea intelectualilor de a deveni clasa specialista, nu doar clasa de atitudine, si aici includ nu doar volumul editat de Sorin Matei, ci si unul anterior indreptat contra raportului Tismaneanu. Al treilea este – si dupa cum vedem, acuzele nu sint complet coerente intre ele- inscaunarea ca atitudine dominanta a uneia antiiluministe si antioccidentale. A patra este cea de clientelism, coruptie si nepotism,  care afirma caintelectualul nu e, in majoritate, promotorul unui stil de comportament diferit fata de laxitatea morala tipica societatii românesti, ceea ce se poate observa in universitati sau pozitii culturale. In sfirsit, si cu asta o sa inchei, poate exista dincolo de toate o tradare a intelectualilor, dar ea nu rezida in nici una dintre acestea, ci in cu totul alta parte…

 Reprosul numarul unu este pierderea neutralitatii politice si a profilului intelectualului ca si critic al tuturor puterilor, despre care scrie Michael Shafir in volumul editat de Sorin Matei. E greu sa-l contrazic, stiind ce motive au invocat cei mai cunoscuti intelectuali pentru a nu se arata la demonstratia pro-Monica Macovei din 2007 (dar nu au ratat ocazii ulterioare sa ia partea lui Basescu sau a Elenei Udrea, atitudini mult mai profitabile, desi mai ambigui moral). Daca va scutesc de aceste detalii dureroase, e doar ca nu vreau sa fring inimi pe aici pe forumul meu si nici nu am obiceiul sa raportez discutii private.  Michael are dreptate; daca anturajul lui Basescu nu devenea o curte, formata mai ales din intelectuali, care au depasit cu mult pe bietii oameni politici la capitolul lingusire, daca reuseam sa tinem treze cenzura si spiritul critic, nu ajungeam ca Basescu sa faca asemenea erori de guvernare. Unde nu sint de acord cu el este in reducerea problemei la intelectualii lui Basescu. Vorba aceea, macar ei au avut de platit din greu, umiliti de Basescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea scolii si a filosofilor, ca sa nu mai vorbim de EBA si Nutzy. Dar de ce sa blamam doar partizanatul pedelist, cind intelectualii si-au lasat spiritul critic de caruta mult mai demult, si pentru liberali, si pentru socialisti? Ce il indreptateste pe Daniel Barbu, alt autor la volumul Matei, care a inceput prin a edita ziarul Munca pentru un partid obscur facut de sindicate in 1990 si a trecut prin tot felul de combinatii politice pina la partidul si mai obscur al lui Petrica Roman, dupa esecul caruia a fost varsat la liberali, sa critice partizanatul politic al altora? Imi vine sa rid cind aud asa ceva, el e la fel de politic ca oricine, dar mai pagubos!  Si alti autori din volumul lui Matei sau de la Observatorul Cultural au afilieri politice, inteleg sa critice altcineva lipsa de impartialitate a vreunui intelectual, dar nu ei! Da, Shafir are dreptate, la ora asta multi intelectuali sint si partizani si clienti politici, dar nu doar in tabara Basescu. Poate cea din urma nu ajungea deloc aici daca nu era antreprenoriatul lui Tismaneanu, care a organizat o simpatie spontana intr-un grup de sustinere activ in campania electorala si a ajuns sa schimbe sprijinul direct pe slujbe, pe fata si fara nici o jena. Intelectualii de alta calitate, oameni ca Mihai Sora, Mircea Flonta, Sorin Vieru, au fost demult scosi din circuitul public, fie si cel de mina a doua, si cu contributia celor care se pling de partizanatul intelectualilor. Face vreo televiziune vreun efort sa promoveze oameni de valoare independenti ? Nu am bagat de seama, multele invitatii pe care le primesc eu sint mai degraba ca sa servesc interesele politice ale unora sau altora (si de asta pe moment le refuz). Fac gazetele culturale interviuri si altfel decit de marketing ? Nici asta nu observ. Cine sa le faca, de altfel? Marino se intreba just cum am ajuns noi cu Marina Constantinescu pe post de Iosif Sava, inamovabila, desi nu mai e demult cu Manolescu si alte calitati nu a avut niciodata? Astea ne sint criteriile, asa ocupa la noi oamenii pozitii strategice, de asta e cultura noastra submediocra.

 „Am ramas fara intelectuali!” mi-a scris un necunoscut pe forum saptamina trecuta, exprimind ceea ce am impresia ca e o durere mai generala. Dar ani de zile cind ne-au purtat cum se cuvine, a observat cineva? Iliescu a vrut intotdeauna sa ne includa: intelectualii din CFSN au hotarit ei sa se retraga din ce se intimpla, s-au temut sa nu devina ostaticii unui regim dubios, cum s-a intimplat pentru o vreme cu Plesu (de asta Marino nu il iubea, lumea a uitat ce furie era contra lui Plesu in Piata Universitatii). Iliescu nu a vrut niciodata sa-i recupereze pe Adrian Paunescu si compania, s-a intimplat pentru ca noi, de rusine ca nu fusesem mai bravi inainte de 1989, am refuzat orice cooperare cu el (nu ne imaginam ca va dura sase ani), si prin asta ne-am autoexclus ani de zile de la banii publici din domeniul culturii, schimbindu-ne viata. Cind m-am intors de la Harvard in 1995 am primit oferte de redactor sef din tabara cealalta, totdeauna au fost incecari de cooptare! Are cineva idee de cite ori a refuzat Liiceanu (si altii din acest cerc) sa fie ambasador? Va spun eu: de nenumarate ori! Poate daca reuseam sa ne bucuram de putin credit atunci cind ne-am tinut bine nu se ducea frontul cu totul cum s-a dus azi, cind generatia celor care refuzau posturile si ambasadele a fost urmata de generatia celor care accepta, alde Baconschi si Stanomir, care spun da la orice si nu au scrupule sa fie si consilieri, si ambasadori, si specialisti constitutionali, si ministri, care au facut anticamera la cei mari, dar evident nu s-a prins de ei si atitudinea refuzului, s-a prins doar capitalul social, pe care il folosesc ca sa avanseze in viata. Felul in care am fost noi tratati douazeci de ani nu a incurajat pe nimeni sa urmeze vreun exemplu de conduita morala instransigenta. Ca unii din vechii mei prieteni nu au mai tinut pasul nu ma mira deloc. Exista falimente, facturi, pensii mici, citi ani poti sa fii deasupra a toate, sa nu iti pese ce dusmani iti faci, sa traiesti doar cu constiinta ta impecabila cind nici nu baga nimeni de seama ce sacrificii faci? Daca douazeci de ani racnesti ca intelectualii sint cei stricati, uite, vine si momentul in care ai dreptate, desi multi ani nu ai avut.

 Rentele și impostura

 Unde ne sint specialiștii, care sa ne scoata din criza, sa ne reformeze statul, unde sint marile minți care sa regindeasca viitorul? De cind ne-a secat prosperitatea, nevoia de specialiști a devenit brusc acuta. Nimic nu ar putea fi mai aproape de ideile pentru care am inființat SAR, al carui prim program a fost editarea unui catalog de experți cu nu mai știu cite mii de intrari. Catalogul a stat vreo zece ani pe Internet, dupa care l-am scos, ar fi avut nevoie de actualizare. Intre timp insa, ciștigasem destula experiența ca sa ințelegem ca obstacolul principal in fața idealului unei administrații competente nu e absența unui repertoriu – deși nici azi nu exista unul de buna calitate. Daca in România de azi nu gasesc ceea ce se numește a legal scholar – nu gasesc alt cuvint – și din 2004, de cind am un parteneriat cu un centru de studii legale și politici publice din Stanford (și mai multe proiecte europene ciștigate) scriu cam singura pe temele de promovare a legii de catre comunitatea internaționala (CEDO, UE) e pentru ca nu renteaza la noi daca ai o educație in drept sa fii academic. Nu mai vorbesc de calitatea școlii de drept, care nu pare sa aiba ambiția de a prodiuce intelectuali, ci niște recitatori de coduri legale comuniste cirpite in tranziție, e vorba de stimulentele existente in societate. Am lucrat cu mai mulți oameni tineri cu educație legala in decursul vremii, toți au ajuns in birouri de avocatura sau la Comisia Europeana, nici unul nu a ajuns cercetator, deși in discuția asta despre rolul magistraților in societate ar fi nevoie de asemenea voci. Cine insa i-ar remunera sa fie doar academici, ca pe colegii mei de universitate la Berlin? In societatea noastra nu platim pe nimeni ca sa gindeasca: și urmarile se vad. Ciți economiști avem capabili sa reflecteze la integrarea noastra cu economii mai performante și ciți ramin capabili de gindire independenta și nu devin niște țuțeri ai lui Tariceanu cind marește pensiile pe datoria publica sau ai lui Nastase cind vrea sa iasa in trei zile cu un program? Ani de zile am lucrat excelent cu Daniel Daianu și Lucian Albu pentru ca sint printre puținii in care am incredere ca ar raporta realitatea așa cum e indiferent de contextul politic, și asta e fundamental, fara asta nu poți fi numit expert.

 Aparent, volumul Idolii Forului pledeaza și el pentru abordarea experta fața de cea generalista: dar de fapt, daca iți pierzi timpul sa il citești descoperi ca teza principala e mai degraba aceea ca ”idolii” blamați de autori –mai ales Patavievici, cel mai des menționat- nu sint specialiști. Dar au pretins ei ca sint? Ultima carte de vizita pe care am vazut-o a lui Patapievici avea inscripționat ”scriitor”.  E adevarat ca in apararea lor Andrei Cornea pretinde ca ar fi. Aparare slaba și neconvingatoare, Patapievici nu s-a ținut de istoria științei, nici Liiceanu de Heidegger, altfel, evident, aveau mai multe lucrari publicate și citate internaționale. A le numara insa lucrarile ISI, cum face volumul Matei, este cam hilar, intelectualul ca formator de opinie publica in limba lui și in formate cit mai populare, de asta e intelectual și nu savant. A, nu mai vrem intelectuali, vrem savanți? Oare nu sint ambele categorii necesare, servind funcții diferite, și nu sint nici macar incompatibile la o singura persoana (profesorii mei Huntington, Fukuyama, Ghița Ionescu erau și specialiști, și intelectuali). Și cine spune asta, cine demasca pe scriitorul Patapievici, eseistul Pleșu și filosoful Liiceanu?  Filosoful Aranyosi, poetul Dobrescu și alte persoane de specialitate necunoscuta, ca Ghilezan, Gavrilescu, Momescu, etc? Ințeleg sa vina un atomist, un matematician (intre timp avem și unul profesor la Harvard!) un economist (avem profesori la Maryland și Columbia), sau un specialist in limbi clasice ca regretatul Dan Slușanschi sa demaște pe umanistul generalist, dar nu unii cam ca ei, dar mai puțin faimoși! Specialiști in firea poporului român? Sa fim serioși!

 Eu nu contest defel dreptul oricui de a spune ca imparatul e gol. De acord, cine lucreaza pe subiecte universale ar trebui sa aiba mai multe citari externe (ISI) decit Andrei Cornea (doua) sau Andrei Pleșu (unul), dar Barbu cu 4 și Aranyosi cu 3 nu au spart piața deocamdata. De acord, nimeni nu citeaza carțile  semnificative pentru România traduse in engleza prin grija lui Sorin Antohi (cine nu are acces ISI poate verifica pe Google Scholar), ca Jumalul de la Paltiniș, sau Zbor in bataia sageții, sau toate traducerile din Pleșu- nu au citari. Eu știu din experiența mea, numai din clipa in care am inceput sa cunosc publicul global și sa scriu pentru el, numarul meu de citari a crescut. Ce e de studiat aici este divorțul de interese dintre piața româneasca și cea externa, inutilitatea traducerilor a ceea ce face voga la noi și care evident nu prinde in Vest, și asta aș fi  așteptat de la volumul lui Matei sa faca, sa puna intrebarile fundamentale. De ce e publicul român atras de teorii grandioase și vagi și de genul spcculativ și nu de argumentația logica sau de cercetarea empirica? Cum a ajuns marketingul sa joace un rol așa de important in promovarea carții in România? E publicul român mai snob ca altele? Exista mai puțin pluralism decit ne-am aștepta in presa intelectuala româneasca, și din ce cauza (cenzura, paradigme sistem dominante, etc). Din partea unui expert in comunicare cum e dl. Matei nu ințeleg concentrarea eseurilor din carte, care par toate replici la primul,  pe elita intelectuala, cu alte cuvinte pe comunicator, cind ințelegerea publicului și a mijloacelor de comunicare ar fi fost esențiale. Pe scurt, deși autorii remarca și lucruri indiscutabil adevarate, ei nu reușesc sa produca o critica mai intemeiata metodologic decit materialul pe care il critica. Nici abordarea, nici biografia nu ii deosebesc de cei pe care ii ataca așa de mult cum iși inchipuie ei și nu ma conving ca pling dupa experți și nu au construit acest atac decit ca o forma de auto-afirmare.

 Eu insa am vinat ani de zile experți români pentru programele SAR in cooperare fie cu PNUD sau cu Banca Mondiala și am lucrat mai cu toți experții de pe piața, editindu-le opera in româna sau engleza și știu ca nu prea avem, de la studii regionale la economie și educație,  mai ales din cauza emigrarii. Piața exista, dar nu la noi, și pierdem pe toți cei pe care i-am vrea. Asta, și cultura noastra care neglijeaza cu totul anumite aspecte (cita lume a pus mina sa citeasca vreo carte de Keynes de cind a inceput criza, deși pe bloguri fac ravagii diverse sloganuri vulgarizatoare anti-Keynes) explica aproape in totalitate de ce spațiul de comentarii e ocupat doar de scriitori fara nici un fel de formație. Nu vreau sa resping cultura umanista in numele unui utilitarism vulgar,  dar și o abordare culturalista presupune o anumita metodologie. Vasile Ernu, de exemplu, in recentul lui Manifest al carții are o asemenea abordare, i-aș comanda oricind  o lucrare pe politici culturale sau de educație daca aș conduce inexistentul centru de gindire al guvernului român. Dar nu sint mulți ca el, pentru ca literele, la noi, nu ofera o formație, inveți cel mult o limba. Și apoi, exista și reversul medaliei: experți fara cultura, fara un orizont veritabil, ca aștia care scriu motivații la proiectul de lege Funeriu mestecind o noua limba de lemn cu competențe și abilitați și care pina una alta scot latina din școala. Vai de capul nostru!

 Adevarata tradare a intelectualilor (4)

 S-a fumat anticomunismul? Mai mult, a ajuns el un fel de acoperire pentru atitudinile retrograde, antiiluministe care par sa domine discursul intelectual de la noi? E anticomunismul un discurs intelectual primitiv și simplificator, care deformeaza cunoșaterea precedentului regim, ca și a celui actual, și e raportul Comisiei prezidențiale doar un instrument in acest joc? Aceste intrebari, cit se poate de legitime, sint puse din ce in ce mai apasat de autori tineri. O sa le discut pe rind, incercind sa le clarific.

 In primul rind, sa distingem intre anticomunismul ca discurs și anticomunismul ca politica. Anticomunismul ca discurs s-a fumat nu acum, ci dinainte de 1996, asta a fost principala mea teza in Românii dupa ”89, ca trebuie renunțat la el ca strategie de discurs pentru ca nu aduna destule voturi și nu se adreseaza semnificativ problemelor percepute de majoritatea oamenilor.

 De altfel, in România nu a existat nimic de genul unui neocomunism cit de cit identificabil. Nu a existat un astfel de proiect ideologic si politic. Au existat, desigur, lideri politici fosti comunisti, ca apartenenta sau convingere (in mare, cam doar Ion Iliescu). Dar, in lipsa proiectului de care vorbeam, comportamentele lor politice erau mai mult reminiscente ale trecutului decit parti ale unui sistem de sine statator.

 Dupa ” intelectualii lui Basescu”

 Exista vreo legatura intre performanța profesionala și lipsa de integritate? La nivel comunitar, cert: exista o asociere semnificativa statistic intre scorul CUC de integritate al unei universitați din România) și numarul de lucrari ISI agregat per universitate. Universitațile corupte nu produc performanța, ci se feresc de ea. E destul sa te uiți pe siturile lor Internet, nu vei gasi ultima lucrare, carte sau brevet din Occident al vreunui profesor, chiar daca exista vreunul, e inecat in anonimatul fara valoare. Discernamântul e periculos la noi, trebuie sa apara carți postume ca sa aiba cineva curajul sa promoveze valoarea sau sa demaște impostura, Cum se explica, in nevoia noastra disperata de economiști, specialiști ai dezvoltarii, guvernanței, etc, ca in Universitatea din București nu ai cu cine sa faci un doctorat in politici publice, in politica comparativa, in economie politica, ca numarul agregat de citari internaționale in aceste specialitați de baza este zero (nu are rost sa mai adaug dreptul constituțional, la care tot românul e expert)? Oare nu cumva prin teama impostorilor care ocupa catedre pe acolo de a deschide ușa oricui ar fi mai performant decit ei? Ai zice ca oamenii politici au ei inșiși nevoie de specialiști, mai ales in timpuri ca astea, și ar trebui sa incurajeze formarea unei elite intelectuale autonome? Fals: chiar daca din cind in cind oamenii politici vor cite un sfat tehnic (in general cu finalitate electorala), de la intelectuali nu vor altceva decit creditarea publica. E și mai bine daca intelectualul chemat in ajutor (sau voluntar) e nespecialist, ca e mai ușor pentru un poet sa creada in avantajele parlamentului unicameral și sa-l vinda la fraieri.

 Resurse umane exista. In fiecare zi exista oameni performanți care se intreaba daca sa intre pe piața noastra de munca sau in Vest și inevitabil aleg Vestul (mai nou și Singapore, etc). Instituțiile europoene sint invadate de aplicații românești: oriunde merg descopar români lucrind in cele mai performante locuri. Proiectele noastre de a ajuta repatrierea au sfirșit insa lamentabil, granturile guvenrmentale cu conflicte la tribunal intre guvern și cei repatriați. Inițiative private precum cea a lui Andrei Pleșu aduc mai ales specialitați care nu au piața in Vest, economiștii nici nu aplica la NEC (dar eforturile de a gasi bani pentru tinerii umaniști care se intorc sint remarcabile și e meschin sa fie prezentat Pleșu ca un dușman al societații deschise). Nici antreprenoriatul nu lipsește: la ideea unor oameni tineri, am sugerat guvernului Tariceanu in 2006 sa faca o școala postuniversitara de eurocrați unde sa se intoarca drept cadre tinerii români care fac doctorate in studii europene (drept, economie, politici publice, etc), cu limba de predare engleza și care sa se autosusțina din taxe și programe de cercetare. Proiectul s-a impotmolit, deși era sprijinit de un vicepremier, iar fata pe care o aveam in vedere sa-l organizeze, care avea un doctorat european de mina intii, conduce azi un centru similar la o faimoasa universitate din Occident. Cum ea nu lucrase in nici o campanie electorala și nu avea in spate decit un grup de anonimi merituoși, era greu sa reușeasca un asemenea proiect. Organizarea statului nostru fiind pe rente pentru un grup de interese sau altul, un proiect care nu aduce profit nici unui grup nu poate sa treaca la noi la guvern, ca nici nu știu de la cine sa ceara comisionul (vorba aceea, era exclus sa mi-l ceara mie). Asta e structura premoderna a statului român și asta am sperat ca o putem lichida din 2005 incoace. Dar nu se poate: in loc de asta am introdus rente noi, cea mai comica fiind cea din anticomunism, unde Marius Oprea iși apara nu doar dezgropații, ci și apartamentul RAPPS, iar cei numiți in locul lui erau niște baieți de campanie electorala, nici macar istorici, care trebuiau remunerați pentru servicii.

 A fi ”intelectual” in România a ajuns, prin eforturile combinate ale propagandei negre a ziariștilor ofițeri cu antreprenoriatul citorva profitori, fericiți sa fie impachetați sub numele de ”intelectualii lui Basescu” la un loc cu oameni dezinteresați (și luați pe veresie) de reputație mai buna ca ei, o forma de a uzurpa deopotriva poziții morale ca și poziții de expert. Pur și simplu prea puțini intelectuali au o valoare de piața europeana suficienta care sa le permita sa fie un grup autonom și nu o masa de manevra pentru oricine are bani și slujbe de dat.

 Dar cum oportuniști au fost intotdeauna, tradarea intelectualilor sta in alta parte, și anume in abandonul total al cauzei generale pentru interesele de grup. Imediat mobilizare contra impozitarii drepturilor de autor, dupa ce aceiași aplaudasera taierea pensiilor minime zece zile mai devreme, prezentata ca o masura curajoasa a guvernului care le da lor rente! Douazeci de ani dupa comunism, clasa noastra educata nu cauta un canal de comunicare cu restul societații. Nu am evoluat de la mineriade: ”ei” ne invidiaza și ”noi” ii disprețuim.

 Generația tinara are dreptul sa ceara intelectualilor public consacrați sa dovedeasca o ținuta morala pe masura faimei, și sa puna critic in discuție operele lor. Dar a cere altora sa fie și dedicați vieții civice și sa publice la nivel top Vest precum cei plecați acolo e absurd. Prea nu iși dau seama ce secatuire e viața publica din România și ce efort e sa construiești normalul la noi. Adevarata dedicare civica are un preț. Cum mi-a spus odata un coleg (temporar) la Oxford: cite ați fi realizat dvs in plus daca nu ați fi pierdut atita vreme in viața! Cu ce am pierdut vremea? Cu revoluția, cu presa libera, cu anticorupția, o mare pierdere de vreme din perspectiva academica. Publicați voi in Occident cu mai mult impact, asta e o forma mai buna sa puneți in umbra pe cei cu nume de azi decit sa le numarați lor lucrarile! Admirați-l pe Marino pentru ce merita, nu il folosiți pentru interesele voastre. Daca la rindul vostru practicați gindirea in haita, scrisul anonim pe Internet, organizarea de cabale, disprețul fața de orice teorie (adica fața de oricine a scris inaintea voastra pe aceeași tema), negarea oricarei valori, daca prin solidaritate ințelegeți solidaritate ca grupului vostru sa ii vina mai ușor sa iși promoveze interesele, atunci reproduceți exact mecanismul antropologic prin care funcționeaza elita noastra intelectuala de cind exista ea, adica de vreo suta și ceva de ani. Da, la scara colectiva sintem relativ tineri. Poate și caracterul, și valoarea universala vin cu virsta? Sa speram…

Text apărut cu permisiunea autoarei şi care se găseşte şi aici.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole