I. Camera mereu pornită
E trei dimineața. În studio, temperatura este menținută la 21 de grade „ca să nu strice luminile”, se spune, iar pentru Natalia asta înseamnă degete amorțite pe touchpad și mâini reci ca gheața. Camera rămâne pornită, fluxul de mesaje din chat se derulează neîntrerupt în partea dreaptă a ecranului, iar privirea ei rămâne fixată pe obiectiv, calibrată pentru a transmite încredere și disponibilitate. Între două runde de joc, gândurile îi fug către seminarul de la 8:00 despre munca emoțională și către bibliografia pe care n-a mai apucat să o citească. În tab-ul alăturat, colegul de la suport tastează mecanic „Hello, thanks for contacting us„, verifică rapid vârsta utilizatorului, bifează procedura KYC (Know Your Customer), în timp ce își prinde privirea pe KPI-ul care pulsează discret pe ecran: „timp mediu de răspuns: 42 secunde”.
Sistemul funcționează precum un corp fără organe, un flux continuu și automat de plăți procesate, limite setate, auto-excluderi activate și loguri generate. Pe ecran, roata se învârte cu precizie: RNG-ul (generatorul de numere aleatorii), calculele de probabilitate, promisiunea eternă de „încă o dată”. Această muncă nu se vede în statisticile oficiale, nu apare în dezbaterile publice, dar se simte profund în oase: ture de noapte care nu se mai termină, zâmbete forțate, reguli și proceduri repetate până devin reflex și o epuizare acumulată în tăcere.
În ultimii ani, industria jocurilor de noroc din România a trecut printr-o schimbare importantă, cu o migrație masivă din sălile fizice în mediul online. Reglementările introduse prin OUG 82/2023 au obligat operatorii online să-și înregistreze veniturile pe teritoriu fiscal românesc, punând capăt unei ere în care dimensiunea reală a operatorilor majori era ascunsă în structuri offshore complexe. Sau cel puțin asta era intenția. Măsura legislativă ce a impus operatorilor să se înregistreze legal pe teritoriul României sau să dețină un sediu permanent local, viza majorarea semnificativă a taxelor anuale de licență și introducerea unor cerințe stricte privind garanțiile financiare. Perioada de tranziție, încheiată în prima parte a anului 2024, a avut ca scop asigurarea colectării integrale a impozitelor aferente veniturilor realizate în România.
Concomitent, discuțiile despre interzicerea sălilor de jocuri în localitățile sub 15.000 de locuitori au accelerat și mai mult procesul de digitalizare. Rezultatul este o piață online în expansiune accelerată, cu platforme care rulează non-stop, studiouri live sofisticate și centre operaționale ce funcționează după fusul orar al clienților din diferite țări, nu al angajaților din România. Această ruptură între timpul biologic al muncitorilor și timpul economic al operațiunilor creează o tensiune constantă, resimțită acut mai ales de cei care lucrează în ture de noapte.
Industrie de miliarde
Pariurile online reprezintă segmentul cel mai profitabil și dinamic al pieței jocurilor de noroc din România. Cifrele recente revelează o industrie de proporții uriașe: în 2024, piața jocurilor de noroc și pariurilor din România a generat venituri de peste 15,5 miliarde lei, reprezentând o creștere de aproape patru ori față de 2008, când veniturile totale erau de 4,35 miliarde lei. Profiturile industriei au crescut de opt ori în aceeași perioadă. În ultimii 17 ani, companiile din sector au generat venituri cumulate care depășesc 137 miliarde lei, traduse într-un profit total de aproximativ 11,8 miliarde lei.
Conform raportului ONJN pentru 2024, peste 3,38 miliarde lei au fost declarate ca taxe aferente strict jocurilor la distanță, subliniind importanța fiscală a segmentului online. În spatele acestor cifre masive se află un ecosistem format din aproximativ 31 de organizatori online licențiați (în scădere de la 36 la începutul anului 2024 ca urmare a creșterii taxelor de operare și licențiere) și agenți licențiați în clasa II—procesatori de plăți, firme de software, furnizori de infrastructură—în total peste 442 de entități active. Datele oficiale ale ONJN indică aproape 500 de companii licențiate oficial, însă realitatea este mai complexă: în ultimii 17 ani au existat peste 2.200 de companii în domeniu, dintre care aproximativ 900 sunt încă active în prezent. Dintre acestea, peste 300 au raportat bilanțuri financiare pentru anul 2024, reflectând o piață extrem de dinamică și o tendință pronunțată spre consolidare în jurul câtorva jucători majori.
Anul 2024 a adus 33 de autorizări noi pentru jocuri online și 444 de dosare de integrare și recertificare, confirmând dinamismul continuu al sectorului. Din punct de vedere al preferințelor utilizatorilor, pariurile sportive reprezintă aproximativ 58% din piața online, în timp ce cazinourile online dețin o cotă de 36%, restul fiind distribuit între poker (aproximativ 2%), bingo și loterie. Structura geografică a operatorilor este semnificativă: 24 dintre aceștia sunt înregistrați în Malta, doar 7 în România și unul în Croația, deși toți operează pe teritoriul românesc și servesc clientela locală.
Pe lângă componenta online, industria păstrează și o prezență fizică semnificativă: conform datelor Institutului Național de Statistică, în România există peste 15.000 de agenții de pariuri stradale, multe dintre ele aparținând acelor operatori care au și prezență online masivă. Superbet, de exemplu, deține peste 1.000 de agenții fizice, în timp ce Fortuna operează aproximativ 756 de locații, iar Casa Pariurilor aproximativ 725. Această rețea mixtă, deopotrivă fizică și digitală, menține presiunea pentru funcționarea 24/7 și nevoia constantă de forță de muncă ieftină și flexibilă.
Raportul ONJN și analiza datelor financiare confirmă consolidarea jocurilor online ca principal motor fiscal și tehnic al pieței. Structura este simplă și concentrată: puțini organizatori controlează sume uriașe, accesibilitatea pentru utilizatori este permanentă, iar profitabilitatea este substanțială.
Studenții: armata de muncă invizibilă a industriei care nu doarme niciodată
Pentru această infrastructură în expansiune continuă, cu program non-stop și cerințe de disponibilitate totală, o categorie de forță de muncă este absolut centrală: studenții. Pe cât de importantă este însă prezența lor pentru profitabilitatea și funcționarea acestui angrenaj, pe atât de ascunsă și ignorată rămâne munca lor, iar costurile fizice, psihice și academice sunt sistematic neglijate, minimizate sau ignorate.
Presiunea economică asupra studenților din România a crescut dramatic în ultimii ani. Costul prohibitiv al locuirii în orașele-nucleu, lipsa sau insuficiența cronică a burselor sociale și de performanță, infrastructura universitară precară și insuficientă, precum și alți factori similari, exercită o presiune covârșitoare asupra studenților să-și caute de lucru încă înainte să ajungă să pună piciorul într-un amfiteatru sau să fie măcar familiarizați cu orarul din primul an. Pentru mulți, a avea un loc de muncă nu este o opțiune pentru experiență sau bani de buzunar, ci o necesitate existențială pentru a putea locui în orașele universitare.
Cazinourile online și casele de pariuri sunt printre angajatorii cei mai dispuși să profite de acest bazin de forță de muncă ieftină, excedentară și disperată. Industria oferă ceea ce studenții caută din necesitate: program flexibil (teoretic, mai jos o să devină mai clar că e o promisiune falsă), posibilitatea de a lucra noaptea când nu au cursuri, plată rapidă (adesea săptămânală sau chiar zilnică pentru unele poziții) și cerințe minime de calificare formală. Această „flexibilitate” formulată în jargonul neoliberal al limbii de lemn corporate ascunde însă o realitate brutală: ture de noapte care distrug somnul, presiune constantă de performanță măsurată algoritmic, expunere prelungită la comportamente adictive și situații de criză și de furie ale jucătorilor, muncă emoțională intensă, dar neplătită și nerecunoscută, precum și lipsa perspectivei reale de dezvoltare profesională pe termen lung.
Nu există statistici oficiale despre câți studenți lucrează în această industrie în România, în ce roluri specifice sunt concentrați, câte ore lucrează în medie pe săptămână, și cu ce efecte concrete asupra parcursului academic și asupra sănătății mentale și fizice. În spatele cifrelor despre companii și în spatele datelor despre utilizatorii platformelor, o categorie de risc despre care se conturează treptat o cunoaștere sistematică prin studii despre adicție și joc compulsiv, munca studenților prinși în universul jocurilor de noroc online rămâne aproape complet invizibilă. Analiza publică și academică s-a preocupat, poate justificat din perspectiva sănătății publice, de efectele asupra jucătorilor și mult mai puțin de producția și intermedierea acestui serviciu ca o formă de muncă. Reflectorul a fost pus cu precădere pe consumul acestor servicii, nu pe munca necesară pentru a le produce și a le menține funcționale fără întrerupere.
Producția în această industrie nu înseamnă doar personal tehnic IT specializat (dezvoltatori de software, administratori de baze de date, specialiști în securitate cibernetică etc.) și analiști de date sau de risc. Producția înseamnă, în mod fundamental, munca din prima linie, munca din fața camerei și a ecranului: crupieri online care conduc jocurile live timp de ore întregi, echipe de suport client care răspund la întrebări și rezolvă probleme tehnice și emoționale, personalul de verificare care procesează documentele pentru KYC și AML (Anti-Money Laundering) și moderatorii care supraveghează chaturile și comportamentele problematice.
Aceasta este o muncă, în primul rând, profund fizică. Statul prelungit în aceeași poziție, expunerea la lumină artificială intensă, la temperaturi care creează disconfort, manipularea repetitivă a obiectelor sau a dispozitivelor, oboseala musculară și oculară. Dar, desigur, este și o muncă emoțională: gestionarea constantă a tonului vocii și a expresiilor faciale, managementul răbdării în fața frustrării sau agresivității jucătorilor, rezolvarea conflictelor fără escaladare, oferirea de empatie calculată în situații de criză (când jucători pierd sume mari sau manifestă semne de adicție), toate acestea îmbinate cu o disciplină procedurală și corporală de fier impusă de companii. Munca emoțională, deși centrală pentru experiența utilizatorului și pentru profitabilitatea platformei, rămâne în mare parte nerecunoscută, neplătită separat și complet absentă din discuțiile despre industrie. Pentru studenții care intră adesea în aceste roluri fără pregătire psihologică adecvată și fără mecanisme instituționale de protecție, costul acumulat poate fi devastator: epuizare emoțională cronică, detașare, cinism și burnout cu efecte care se vor răsfrânge asupra performanței academice și a sănătății pe termen lung.
Acest text caută să deschidă o reflecție în această direcție, prezentând etnografic munca studenților în cazinourile online ca un univers particular al muncii precare și covârșitoare a studenților în timpul studiilor. Dorim să facem vizibile nodurile critice care formează cariera socială a celor care ajung să muncească în acest domeniu și să identificăm cum are loc în mod concret această muncă și efectele sale fizice și emoționale. Ne interesează, așadar, să vedem ce înseamnă a „juca responsabil” nu din perspectiva jucătorilor ca atare, ci din punctul de vedere al celor care constituie interfața umană (dar mediată tehnologic) dintre cazinouri și clienți. Este, totodată, o invitație de a sensibiliza universitățile cu privire la realitățile muncilor pe care studenții sunt nevoiți să le desfășoare în timpul studiilor pentru a supraviețui economic, cât și efectele pe termen scurt și lung (epuizare, abandon universitar, probleme de sănătate mintală) ale acestui fenomen în expansiune.
II. Munca studenților
Vlad e anul doi, intră în tură la un bar din Centrul Vechi la 16:00 și iese pe la 04:00 sau chiar 04:30, după ce închide. Douăsprezece ore stă în picioare, la bar, turnând bere și făcând cocktailuri. Uneori mai schimbă fără interes replici de circumstanță cu clienții, care de regulă beau prea mult și vorbesc prea tare. Nu doar mâinile, tot corpul, pare că miros a limetă și gin. Tricoul e lipit de spate din cauza transpirație, picioarele îl dor în permanență. Ajunge acasă pe la cinci dimineața. Împarte chiria cu un coleg de la ASE care doarme deja. Se întinde pe pat. Ar trebui să citească cele 40 de pagini din Bourdieu pentru seminarul de mâine, dar numai gândul de a sta cu ochii în ecran acum îl paralizează. Deschide totuși PDF-ul pe telefon, parcurge două paragrafe, dar adoarme imediat. A doua zi va merge la seminar unde se va bucura că poate sta jos două ore înainte să intre iar în tură.
Alina se trezește la 04:30. La 05:30 e deja echipată în uniforma supermarketului unde lucrează. Până la 06:00, când se deschide magazinul, face casa, verifică sistemul, pregătește fișele, aranjează coșurile de la intrare și verifică dacă lipsește ceva din rafturile de lângă casă. La 06:00 fix intră primii clienți. Tura ei se termină la 14. Când iese, picioarele o dor atât de tare încât aproape șchiopătează până la stația de tramvai. În tramvai se lasă pe scaun și închide ochii. Durerea nu e doar în picioare, e în spate, în umeri, în gât. Un fel de oboseală care se așază în oase. Ajunge acasă la trei. Mănâncă ceva, se întinde pe pat.
Alina nu a reușit să ia licența. Termenul a trecut, apoi prelungirea, apoi a doua prelungire. Acum e fără licență, fără diplomă, fără nimic de arătat pentru cinci ani de facultate. Vine dintr-un sat din Argeș. Nimeni din familia ei nu a terminat facultatea. Tatăl lucrează la o fermă, mama e casnică, fratele mai mic a rămas acasă după clasa a zecea. Când a intrat la facultate, părinții au fost atât de mândri încât au anunțat toată strada. Au spus vecinilor, rudelor, au sunat chiar la bunici să le spună. Prima din familie care merge la București, la facultate. Și-ar fi dorit să termine. Nu pentru ea neapărat, ci pentru ei. Să le arate diploma, să vadă mândria în ochii lor. Să le demonstreze că nu degeaba s-au sacrificat, că nu degeaba au trimis ce au putut, că nu degeaba s-a dus la București. Dar nu a reușit. Corpul ei nu a rezistat ritmului tură – somn – tură, fără timp de scris, fără energie de gândit. Deși a fost la toate cursurile când a putut, deși a învățat cât a avut putere, deși a vrut cu adevărat, nu a reușit. Munca de la supermarket i-a mâncat tot timpul și toată energia. După opt ore la casă nu mai poți scrie despre Marx și clasă.
Orașe în care nu se mai poate locui
Conform datelor aproape jumătate dintre studenții români muncesc pe perioada studiilor. Această cifră oficială a făcut să se creeze diverse mitologii legate de lenea tinerei generații care nu ar mai dori să muncească. În fapt, în spatele cifrelor, ca de obicei, e o realitate mult mai complexă și mai dură. Foarte mulți tineri lucrează fără forme legale, în economia subterană și astfel nu sunt prinși de statistici, dar ei sunt foarte prezenți în economia orașelor-nucleu.
În anul universitar 2023-2024, în sistemul de învățământ superior din România au fost înmatriculați aproape 550 de mii de studenți, în ușoară creștere față de anul anterior, din care 88,7% erau înscriși în instituții de învățământ superior de stat. Pentru mulți dintre aceștia, căutarea unui loc de muncă în timpul studiilor nu este o opțiune, ci o necesitate dictată de transformări economice profunde care au redefinit radical relația dintre educație, reproducere socială și piața muncii – o situație care nu este specific românească, ci este comparabilă cu situația din Marea Britanie.
În primul rând, costul vieții în orașele universitare din România a devenit o povară pe care din ce în ce mai puțini oameni o pot gestiona. E vorba inclusiv de salariați cu venituri medii, ce să mai spunem de studenți aflați la început de drum. Chiriile din București au atins prețuri medii de 383 euro pe lună pentru garsoniere și 592 euro pentru apartamentele cu două camere, în timp ce în Cluj-Napoca o garsonieră costă în medie 380 euro. Aceste sume sunt prohibitive pentru majoritatea studenților, mai ales când sunt raportate la sistemul de burse. Cuantumul minim al bursei sociale este de 925 lei (aproximativ 185 euro), o sumă care acoperă cu greu cheltuielile minime de masă și cazare. Mai mult, fondul de burse pentru studenți acordat de stat universităților a fost redus semnificativ, trecându-se de la raportarea la 10% din salariul minim brut la salariul minim net, ceea ce înseamnă o scădere cu aproape 40%. Insuficiența burselor și costul ridicat al vieții în orașele universitare nu sunt singurele provocări. Începând cu acest an universitar, bursele sunt acordate doar pe perioada desfășurării cursurilor și a sesiunilor de examene și numai pentru studenții de la învățământul cu frecvență înmatriculați pe locurile finanțate de la bugetul de stat. Pentru un student care plătește chirie, această situație înseamnă luni întregi fără venituri în perioada vacanțelor de vară sau iarnă, când trebuie totuși să plătească chiria sau să se întoarcă acasă, adăugând costuri suplimentare de transport.
În acest context, universitățile românești funcționează într-o logică paradoxală: pe de o parte se așteaptă ca studenții să se concentreze asupra studiilor, să fie prezenți la cursuri și examene, iar pe de altă parte, sistemul de protecție socială pentru ei este unul minimal. România are cea mai scăzută rată din Uniunea Europeană în ceea ce privește finanțarea universitară și de cercetare, iar această subfinanțare cronică se reflectă direct în condițiile de viață ale studenților. Infrastructura universitară precară îi obligă pe mulți studenți să caute soluții particulare de locuire, mai costisitoare, dar care le permit condiții minime de studiu.
În același timp, piața muncii pentru studenți este dominată de munca precară, flexibilă, de scurtă durată și prost plătită. Call-center-uri, fast-food-uri, videochat, firme de curierat, servicii de livrare la domiciliu, retail și, tot mai mult, industria jocurilor de noroc online. Toate aceste sectoare s-au extins în ultimele două decenii tocmai profitând de un bazin constant de forță de muncă tânără, ieftină și dependentă de ele. Angajatorii știu că pentru mulți studenți dobândirea unei slujbe este absolut crucială pentru capacitatea de a mai rămâne în centrele universitare. Precaritate contractuală, lipsa de protecție socială și salariile la limita minimului pe economie devin norma. Astfel, studenții sunt nevoiți să ia diverse slujbe care abia le permit să trăiască în centrele universitare, cu prețul că activitatea lor universitară este compromisă.
Astfel, abandonul universitar este, în acest context, un fenomen previzibil. Rata abandonului universitar în România a atins 28,7% în anul universitar 2024-2025, în creștere de la 24,3% în anul precedent. Un raport UEFISCDI arăta că aproape jumătate din cazurile de abandon aveau loc la nivel de licență. Cauza principală a abandonului este presiunea economică covârșitoare, care îi determină pe mulți studenți să continue să muncească pentru supraviețuire în detrimentul continuării studiilor, cum e cazul Alinei de mai sus și cum probabil va fi și cazul lui Vlad în viitor. Raportul OECD pe 2025 despre educația din România a consemnat faptul că proporția tinerilor adulți cu educație terțiară a scăzut de la 26% în 2019, la 23% în 2024 – pe scurt, mai puțini tineri ajung să termine facultatea. Nici nu e de mirare: în 2024, un sfert din populația cu vârsta între 25 și 34 de ani nu terminase liceul.
Pentru unii au stârnit mânie și indignare declarațiile ministrului David care a spus că studenții ar trebui să își ia o slujbă în timpul facultății. Alții le-au primit aprobator, evocând nostalgic și cu mândrie propria lor experiență de muncă din timpul studenției. Prezentată ca o formă de a obține experiență și de a fi expus la lucruri practice (nu doar teoretice, cum sunt considerate cele de la universitate), munca în timpul facultății este văzută de cei care o aprobă ca o formă de Bildung, un ritual de trecere pe care cei tineri sunt chemați să-l facă pentru a deveni adulți. Doar că în realitate, pentru cei mai mulți studenți, munca în timpul studiilor înseamnă fie epuizare și o sănătate precară, fie abandonarea studiilor, dar de regulă ambele.
Munca îmbolnăvește
Literatura de specialitate din ultimele două decenii a documentat extensiv efectele negative ale muncii în timpul studenției asupra sănătății fizice și psihice. Deși teoretic munca part-time poate aduce beneficii studenților, cum ar experiență profesională, rețele de relații, autonomie financiară, cercetările arată că pragul critic unde aceste beneficii ar fi reale se situează în jurul a 15-20 de ore pe săptămână. Dincolo de acest prag, efectele negative devin semnificative și pot compromite atât performanța academică, cât și starea de sănătate a muncitorilor.
O meta-analiză din 2024 care cuprinde 69 de studii a concluzionat că munca cu intensitate ridicată în timpul semestrului este asociată cu rezultate educaționale mai slabe, în special în ceea ce privește abandonul școlar. Analize anterioare converg tot către un prag de aproximativ 15-20 de ore pe săptămână: sub acest prag, efectele asupra mediei pot fi neutre sau chiar ușor pozitive prin îmbunătățirea managementului timpului; peste acest prag, media și acumularea de credite se înrăutățesc. Claire Callender a identificat efecte dăunătoare ale muncii în timpul semestrului asupra notelor finale și rezultatelor la lucrările de diplomă în Marea Britanie, iar Wenz și Yu estimează că o oră de muncă duce la pierderea a 0,007 puncte din nota finală. Un studiu realizat printre studenții înmatriculați la Universitatea Caucasus din Georgia, pe un eșantion reprezentativ de 700 de studenți, a arătat că majoritatea studenților angajați (61%) lucrau part-time, cu o medie de 18 ore pe săptămână, iar 76% au indicat necesitatea financiară ca fiind principalul motiv pentru angajare. Aproape jumătate dintre aceștia au raportat probleme cu somnul cauzate de nevoia de a combina munca cu studiul, ducând la probleme de sănătate și la scăderea performanței academice.
Cercetările recente la nivel european arată că munca în timpul semestrului a devenit norma, nu excepția, în viața studenților, aproape 60% dintre aceștia fiind nevoiți să muncească. Raportul EUROSTUDENT VIII, care monitorizează bugetul de timp al studenților, indică faptul că studenții care lucrează aproximativ 37 de ore pe săptămână raportează doar circa 26 de ore dedicate studiului, comparativ cu aproximativ 38 de ore pentru cei care nu lucrează: o pierdere de aproximativ 12 ore de studiu pe săptămână. În Marea Britanie, ancheta Student Academic Experience Survey (SAES) din 2025 arată că 68% dintre studenții cu frecvență lucrează în timpul semestrului, iar orele dedicate studiului independent au scăzut de la 13,6 ore la 11,6 ore pe săptămână de la un an la altul.
Studenții raportează în mod constant probleme legate de muncă care le afectează sănătatea: stres constant, anxietate, deficit de integrare socială, schimbări în nivelul de energie, lipsă de somn, pierderea apetitului, dificultăți de concentrare și sentimente de tristețe, goliciune, lipsă de speranță sau vinovăție. Cercetările arată că populația studenților angajați prezintă niveluri semnificativ mai scăzute de sănătate mintală corelate direct cu munca part-time și cu numărul mai mare de ore lucrate. O cercetare asupra studenților angajați din Statele Unite a demonstrat că studenții care lucrează experimentează un nivel de stres mai mare decât colegii lor neangajați, iar mai concret, cei care raportau mai multe ore lucrate pe săptămână prezentau sentimente crescute de copleșire, niveluri mai ridicate de stres și mai multe simptome psihologice.
Relația dintre numărul de ore lucrate și comportamente de risc pentru sănătate a fost documentată sistematic. Un studiu pe un eșantion de 903 de studenți universitari din sud-estul Statelor Unite a arătat că consumul excesiv de alcool, somnul insuficient și performanța academică scăzută erau semnificativ asociate cu munca de 20 sau mai multe ore pe săptămână. Aceste variabile nu erau asociate cu munca sub 20 de ore pe săptămână, confirmând existența unui prag critic dincolo de care efectele devin dăunătoare. Privarea cronică de somn, în special, devine o constantă în viața studenților care combină munca de noapte sau turele lungi cu programul academic. Aceasta afectează nu doar capacitatea cognitivă și memoria, ci și sistemul imunitar, predispunând tânărul la îmbolnăviri frecvente și la instalarea unor stări de epuizare fizică și emoțională. În plus, studenții cu dificultăți economice prezentau rate mai ridicate de sănătate precară auto-raportată comparativ cu cei care erau financiar stabili. Cercetările arată că sănătatea auto-raportată precară este asociată cu mortalitate crescută și cu probleme de sănătate mentală, precum depresia. O sinteză recentă a literaturii de specialitate subliniază că cel mai semnificativ efect dăunător al angajării studenților este asupra sănătății mintale, care duce la un impact negativ asupra performanței academice. În plus, raportul pe 2025 al studiului Global Burden of Disease arată apariția unei urgențe globale datorată unor rate de mortalitate crescute în rândul tinerilor adulți. Cauzele variază, de la abuzul de alcool și droguri în Statele Unite, la boli infecțioase în Sudul Global. Cazurile de suicid sunt de asemenea în creșterea în rândul acestei categorii de populație. Anxietatea și depresia, care afectează în mod disproporționat tinerii de azi sunt parțial responsabile pentru acest fenomen.
În România, munca în timpul semestrului a devenit o parte firească a vieții studențești. Conform aceluiași raport EUROSTUDENT, 42% dintre studenții din România muncesc permanent de-a lungul unui an universitar, iar 6% doar ocazional (datele sunt autoraportate în acest studiu, existând studenți care nu vor să declare că muncesc sau ce slujbe au). Dintre cei care lucrează peste 20 de ore pe săptămână, 1 din 10 a spus că se gândește să renunțe la studii. Mai semnificativ, 80% dintre studenții români care au o slujbă în timpul facultății spun că nu s-ar putea descurca fără aceste venituri. Această nevoie este disproporționat mai mare pentru studenții care vin din familii fără mijloace materiale. Proporția studenților care sunt din familii fără mijloace materiale și sunt nevoiți să ia o slujbă este de 2,6 ca medie europeană. În România ea urcă la 5,8. Studenții la licență muncesc în jur de 13 ore, în timp ce masteranzii aproximativ 26 ore. Studenții care nu locuiesc cu părinții lucrează mult mai mult (aproximativ 22 ore pe săptămână) decât cei care locuiesc acasă (în jur de 9 ore pe săptămână), iar motivația dominantă rămâne una economică: acoperirea cheltuielilor de zi cu zi, chirie, transport, hrană. Privind bugetul săptămânal de timp, tabloul tipic combină aproximativ 22 ore de cursuri/laboratoare, aproximativ 15 ore de învățare individuală și aproximativ 15 ore de muncă plătită, în medie.
Mecanismele prin care munca în timpul studenției afectează sănătatea sunt multiple și se suprapun. În primul rând, există factori direct fiziologici: oboseala fizică acumulată, lipsa de somn, alimentația neregulată sau precară, lipsa de timp pentru activitate fizică. În al doilea rând, există factori psihosociali: stresul cronic generat de jonglarea între responsabilități multiple, sentimentul de nedreptate perceput (când se compară efortul investit cu recompensa primită), lipsa de timp pentru socializare și relații semnificative, izolarea față de ceilalți studenți etc. În al treilea rând, factorii structurali joacă un rol esențial: joburile disponibile pentru studenți sunt în mod tipic precare, prost plătite, fără protecție socială și fără perspective de dezvoltare, generând frustrare, sentimente de alienare și de lipsă a valorii proprii.
În plus, efectele negative se acumulează în timp și duc de regulă la abandon universitar, epuizare profesională încă înainte de finalizarea studiilor, dependență de substanțe menite a face corpul mai productiv, deteriorarea sănătății mintale și, desigur, reproducerea de fapt a inegalităților sociale. Studenții din medii defavorizate, care sunt forțați să muncească mai mult pentru a-și susține studiile, sunt exact cei care vor fi cel mai mult afectați de aceste consecințe, perpetuând astfel ciclul sărăciei și al injustițiilor sociale.
Studenții pot aspira să obțină note mari și să participe la cursuri, dar acest lucru nu este posibil de regulă din cauza programului de lucru. În practică, pentru cei care iau o slujbă în timpul facultății, ce se întâmplă acolo devine secundar în raport cu munca. De regulă, cercetătorii recomandă ca universitățile să fie mai acomodante cu studenții care lucrează, astfel încât aceștia să poată atinge obiective academice realiste, lucru pe care îl fac inclusiv unele studii menționate aici. Doar că această recomandare este în logica cauzei care a creat problema pe care încearcă să o rezolve. De fapt, universitățile s-au adaptat prea mult pentru piață în logica neoliberală și nu mai reușesc să mai facă altceva decât să răspundă și să acomodeze cerințele și interesele angajatorilor, de multe ori chiar în detrimentul studenților.
Transformările economice din ultimele trei decenii au redefinit fundamental rolul universității și în societatea românească. Tranziția a însemna (neo)liberalizarea economiei și societății, ceea ce a presupus transferul costurilor de reproducere socială de la stat către indivizi și familii. Dacă în perioada comunistă statul asigura cazare, masă și bursă pentru majoritatea studenților (cu toate neajunsurile de atunci), fapt ce a asigurat o mobilitate socială fără precedent în societatea românească până în acel moment, astăzi aceștia trebuie să își asume din ce în ce mai mult costurile propriei educații și a reproducerii vieții ca student. Cum veniturile nu au crescut proporțional cu cheltuielile, salariul minim și mediu sunt mereu sub valoarea coșului minim, iar inflația din ultimii 5 ani a micșorat semnificativ puterea de cumpărare a gospodăriilor, acoperirea acestor costuri trebuie să se facă prin obținerea unui venit constant.
În același timp, universitatea nu mai garantează, așa cum o făcea cândva, mobilitate socială ascendentă clară. Doar 23,2% dintre românii cu vârste între 25 și 34 de ani au fost, în 2024, absolvenți de studii superioare, un indicator de aproape două ori mai mic decât media europeană de 44,1%. Există deja o înțelegere tacită că, în afara unor domenii ce reprezintă excepțiile, diploma universitară nu mai reprezintă neapărat o garanție a unui viitor mai bun, ci certifică mai degrabă o poziție socială care a făcut posibilă obținerea acelei diplome. În plus, pentru mulți angajatori, diploma universitară arată de fapt nu nivelul sau natura unor cunoștințe specifice ce pot fi folosite pe piața muncii, ci disponibilitatea persoanei care deține diploma de a fi integrabilă într-o structură de dominație cu ierarhii clare. Pe de altă parte, e drept, datele existente arată că 90% dintre cei ce dețin o diplomă universitară de regulă tind să își găsească o slujbă. Totodată, absolvenții de studii superioare tind să trăiască mai mult decât cei care nu au o astfel de diplomă.
Munca și adicția
O dimensiune și mai puțin discutată în spațiul public o reprezintă legătura dintre munca în timpul facultății și dezvoltarea de adicții. În ciuda dificultăților metodologice, există suficiente studii deja care documentează o relație complexă, dar consistentă, între munca în timpul studiilor și comportamentele de consum de substanțe, în special alcool, țigări și droguri, incluzând aici și băuturile energizante, care sunt omniprezente în campusurile universitare. Un studiu din 2011 printre studenți americani care muncesc a arătat că există o corelație puternică între numărul de ore muncite și numărul de băuturi alcoolice consumate la finalul zilei pentru eliminarea stresului.
În România, un raport recent despre starea adicțiilor printre studenți conturează un peisaj sumbru. Studiul realizat pe 1.423 de studenți din 23 de orașe din România între iunie și septembrie 2025 relevă o creștere a comportamentelor adictive și auto-distructive. Aproape 80% din respondenți petrec timp pe ecrane, iar două treimi consumă în exces mâncare nesănătoasă. Alcoolul și țigările afectează o treime dintre ei, iar consumul de droguri „ușoare” ajunge la peste 13%. Stresul este indicat drept principala sursă a comportamentelor ce duc la adicții și excese, jumătate dintre studenți mănâncă nesănătos din cauza lui, iar peste jumătate stau excesiv pe ecrane din același motiv. Anturajul rămâne factorul principal pentru consumul de alcool, țigări și droguri. Mai mult decât atât, și mai îngrijorător, o treime din studenți nu caută ajutor pentru problemele și temerile lor din lipsă de bani. Aproape o cincime apelează la ChatGPT pentru consiliere în cazul unei probleme.
Problema locuirii este centrală în apariția și perpetuarea acestor comportamente. Doar unul din cinci studenți reușește să prindă loc la cămin, majoritatea fiind nevoiți să închirieze pe o piață din ce în ce mai potrivnică chiriașilor, așa cum am indicat mai sus. Facturile la utilități îi țin trezi noaptea pe aproape jumătate dintre respondenți, iar un sfert dintre ei se simt copleșiți de plata chiriei. Aproape 15% au facturi restante, iar trei sferturi depind financiar de părinți. Aproape 10% dintre studenți declară că nu le ajung banii nici pentru strictul necesar, iar alți 26% supraviețuiesc la limită. Două treimi se declară îngrijorați de creșterea constantă a prețurilor. Jumătate dintre respondenți au o perspectivă sumbră asupra viitorului, fiind convinși că nu își vor găsi locuri de muncă în domeniile lor, iar un procent similar se gândește să emigreze în căutarea unui trai mai bun.
Comparativ cu raportul precedent, toți indicatorii s-au înrăutățit dramatic. Stresul și anxietatea afectează peste 83% dintre studenți. Gândurile suicidare s-au dublat și ele, de la 10% la peste 21%, iar actele de autoagresiune au crescut de la 4% la aproape 11%. Numărul studenților care se declară nefericiți a crescut de la 14% la 21%.
Așadar, nevoia ca studenții să muncească în timpul studiilor, în special în domenii precum cazinourile online despre care va fi vorba în continuare, este simptomul unei crize mai largi care afectează în mod direct tinerii: criza unui model de reproducere socială în care educația superioară a devenit un privilegiu pe care din ce în ce mai puțini și-l pot permite, iar cei care încearcă să aibă acces la acest privilegiu trebuie să plătească un preț exorbitant, mai ales asupra propriei sănătăți fizice, mentale și emoționale. În plus, cei care sunt nevoiți să își ia slujbe în timpul studenției pentru a se întreține în vederea realizării studiilor, ajung să nu mai termine acele studii niciodată, tocmai din cauza slujbelor care trebuiau să le faciliteze accesul la studii.
III. Munca în cazinouri online
Piața muncii pentru studenții din România nu e foarte ofertantă de fapt, în ciuda faptului că mulți dintre ei au nevoie de locuri de muncă pentru a supraviețui. Dintre cele mai frecvente sunt posturi în servicii de customer support și call-center (care acoperă atât limba română, cât și engleza, precum și limbi considerate rare pe piață), poziții în sectoarele retail și HoReCa (hoteluri, restaurante și cafenele), joburi de curier și livrări, alături de programele de internship remunerate în domenii precum IT, financiar-bancar și contabilitate. Aceste categorii au reprezentat, timp de ani de zile, principalele canale prin care tinerii aflați la studii își puteau asigura independența financiară sau cel puțin un venit suplimentar pentru a-și acoperi cheltuielile.
Cu toate acestea, începând cu anul 2016, peisajul s-a transformat semnificativ. Pe lângă opțiunile tradiționale, a apărut și s-a consolidat rapid o nouă categorie distinctă, cu o dinamică proprie și particularități care o diferențiază net de restul pieței: industria iGaming-ului operațional. Această ramură a economiei digitale, cu precădere reprezentată de studiourile de live casino concentrate în București a devenit un jucător major în ecuația angajării studenților și tinerilor fără experiență profesională anterioară.
În cadrul acestui sector, rolul de Live Game Presenter, cunoscut și sub denumirea de crupier live sau dealer on-camera, s-a transformat într-un veritabil canal de intrare pe piața muncii pentru categoria studenților. Acest post vine cu promisiuni atractive la prima vedere: lipsa experienței nu este un impediment (din contră), training plătit oferit de companie, program flexibil și accent pe competențe lingvistice. Descrierile din anunțurile de recrutare sunt concepute strategic pentru a răspunde exact aspirațiilor unui student tipic: „program perfect compatibil cu orele de curs și programul facultății”, „flexibilitate în stabilirea turelor de lucru”, „oportunități reale și rapide de creștere profesională și avansare în ierarhia companiei”.
Alături de poziția de game presenter, ecosistemul operațional al industriei iGaming oferă și alte roluri entry-level care fac parte din aceeași familie profesională. Printre acestea se numără posturile de suport clienți (atât pe chat, cât și pe voce, unde angajații trebuie să îndeplinească indicatori de performanță stricți – SLA și KPI), precum și poziții junior în departamentele KYC (Know Your Customer) și AML (Anti-Money Laundering). Aceste ultime roluri implică verificări de identitate ale jucătorilor, validarea documentelor oficiale, consultarea listelor de sancțiuni internaționale și verificarea persoanelor expuse politic (PEP). De cele mai multe ori, aceste posturi sunt destinate vorbitorilor de limba engleză combinată cu cel puțin o altă limbă europeană, ceea ce le face accesibile doar studenților cu un profil lingvistic potrivit și sunt astfel mai bine remunerate.
„Experiență” – parola secretă pentru exploatare
În ciuda aparenței de diversitate a ofertelor de muncă, realitatea cu care se confruntă tinerii în căutarea unui job este departe de a fi simplă. O analiză atentă a pieței relevă numeroase paradoxuri și obstacole care îngreunează semnificativ accesul tinerilor la primul lor loc de muncă. În primul rând, majoritatea posturilor etichetate drept „entry level” sau „nivel de intrare” ascund, de fapt, cerințe care contravin complet acestei categorii. Este frecvent ca angajatorii să solicite experiență anterioară de 2-3 ani chiar și pentru pozițiile prezentate ca fiind destinate începătorilor. Acest paradox – cum poate cineva să acumuleze experiență dacă toate posturile de entry level cer experiență– creează un cerc vicios care blochează accesul tinerilor pe piața muncii și generează frustrare în rândul absolvenților și studenților.
Un alt obstacol major în procesul de căutare a unui loc de muncă îl reprezintă sistemul de recrutare însuși, care a devenit din ce în ce mai impersonal și frustrant pentru candidați. Mulți tineri cu care am vorbit se plâng de fenomenul cunoscut sub numele de „ghosting” – situația în care, după trimiterea CV-ului sau chiar după participarea la una sau mai multe runde de interviu, candidatul nu mai primește niciun răspuns din partea companiei. Tăcerea completă, fără măcar un mesaj de respingere, lasă candidații într-o stare de incertitudine și afectează încrederea acestora în procesul de recrutare.
De asemenea, pentru posturile care nu practică ghosting-ul, procesul de selecție poate fi extrem de îndelungat și solicitant. Nu este neobișnuit ca un candidat să treacă prin 4, 5 sau chiar 6 runde de interviuri, fiecare cu membri diferiți ai echipei, cu teste practice, studii de caz și diverse alte etape de evaluare.
Aceste extreme în procesul de angajare nu au fost întotdeauna norma. Ele au devenit fenomene comune și acceptate în peisajul corporatist din ultimii ani, reflectând transformări profunde în modul în care companiile percep relația cu potențialii angajați. În acest context, întrebarea firească care se pune este: ce opțiuni reale are o persoană ce caută să intre pe piața de muncă în momentul actual? Invocarea „experienței” chiar pentru pozițiile de începători nu face nimic altceva decât să normalizeze accentuarea exploatării. Primirea unei slujbe devine echivalentul unui favor pentru care trebuie să accepți ulterior tot ceea ce îți cer angajatorii.
Când ”piața” e un mit
Am parcurs principalele platforme și site-uri destinate identificării locurilor de muncă, aplicând filtrele considerate relevante pentru un student – „student”, „part-time” și „fără experiență necesară”. Prima pagină de rezultate este dominată în mod copleșitor de anunțuri provenind din domeniul cazinourilor online și al jocurilor de noroc. Pozițiile cele mai frecvent întâlnite sunt cele de game presenter (prezentator de jocuri) sau dealer de cazinou online (crupier live). Această predominanță nu este deloc întâmplătoare. Ea reflectă o strategie agresivă și bine orchestrată de recrutare din partea industriei iGaming, care a identificat în studenți și tinerii fără experiență o sursă constantă și disponibilă de forță de muncă. „Piața” locurilor de muncă este de fapt monopolizată de companiile care plătesc mai mult pentru a fi favorizate de rezultatele căutării. Pentru a înțelege mai bine această dinamică și pentru a descoperi experiențele reale ale tinerilor contactați de aceste companii, am discutat cu mai multe persoane care au fost abordate direct de firmele de cazinou online. Una dintre ele este Antonia, o studentă care a primit o ofertă concretă pentru un astfel de post și care a acceptat să ne relateze întreaga sa experiență din perspectiva sa personală.
În timpul facultății, Antonia s-a văzut nevoită, ca mulți alții, să își găsească un loc de muncă pentru a se susține financiar. În acest scop, Antonia și-a creat conturi și profiluri pe mai multe site-uri specializate în publicarea anunțurilor de angajare și intermedierea ofertelor de muncă. Procesul de creare a profilului pe aceste platforme este standardizat și destul de invaziv din punct de vedere al datelor personale. Pentru a putea accesa funcționalitățile complete ale site-urilor și pentru a fi vizibilă pentru angajatori, Antonia a fost nevoită să completeze rubrici detaliate legate de experiența sa de muncă din trecut (chiar dacă era limitată sau inexistentă), studiile absolvite și cele în curs, competențele lingvistice și tehnice pe care le posedă, precum și date complete de contact: număr de telefon mobil, adresă de email și, în unele cazuri, chiar profiluri de social media.
Ceea ce a urmat a luat-o complet prin surprindere. Într-o zi obișnuită, fără niciun semn prevestitor, Antonia s-a trezit cu un mesaj pe aplicația WhatsApp, provenit de la un număr pe care nu îl recunoștea și care nu figura în lista sa de contacte. „Era o zi ca oricare alta, tocmai ce mă trezisem dimineața și, ca orice persoană normală, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi verific telefonul„, ne-a relatat ea. „Am observat notificarea de mesaj nou și, când am văzut că nu recunosc numărul, am fost curioasă și am zis să îl deschid pentru a vedea despre ce este vorba.” Mesajul respectiv se dovedea a fi de la o companie de cazinou online. Reprezentantul firmei o contactase direct, pentru a-i oferi un post de crupier. Tonul mesajului era prietenos, informal și creat să pară o oportunitate unică. Antonia nu este, însă, un caz izolat sau o excepție. În realitate, ea este doar una dintre sutele de studenți și tineri care sunt contactați zilnic prin această metodă de către firmele de cazinouri online. O altă studentă cu care am discutat, Ștefania, a mărturisit că a fost sunată pe numărul de mobil personal de mai multe ori, în momente diferite ale zilei, chiar și în weekend, de către reprezentanți ai unor astfel de companii. În unele cazuri, apelurile au continuat chiar și după ce ea a exprimat în mod clar că nu este interesată de acest tip de ofertă.
Cold Messaging și Cold Calling
Acest mod de recrutare, bazat pe tehnicile cunoscute în marketing și vânzări drept „cold messaging” (mesaje trimise unor persoane care nu au solicitat să fie contactate) și „cold calling” (apeluri telefonice nesolicitate către potențiali clienți sau, în acest caz, angajați), începe să își facă prezența din ce în ce mai puternic și mai agresiv în contextul angajărilor din industria cazinourilor online din România. Această abordare diferă fundamental de metodele tradiționale de recrutare, unde candidatul este cel care face primul pas, fie trimițând CV-ul, fie aplicând la un anunț, fie participând la un târg de cariere. În cazul cold messaging-uluiși cold calling-ului aplicat de industria iGaming, companiile inversează complet ecuația: ele sunt cele care vin către candidat, adesea fără ca acesta să fi aplicat vreodată la vreun anunț din domeniu sau să fi exprimat interes pentru astfel de posturi.
Companiile de pariuri află aceste informații din bazele de date pe care le construiesc, fie prin achiziționarea de liste de contacte de la platformele de recrutare, fie prin procesul de „web scraping„, adică extragerea automată a datelor publice de pe diverse site-uri. În multe cazuri, simpla creare a unui profil pe o platformă de joburi presupune acceptarea unor termeni și condiții care permit companiei să vândă datele utilizatorului către terți, așa cum se întâmplă, de altfel, și cu alte platforme sau aplicații.
Însă există un aspect fundamental care schimbă complet percepția asupra acestor oferte. Toți subiecții acestei cercetări – Antonia, Ștefania, Gabriela, Natalia și alții cu care am discutat ne-au spus că au rămas profund surprinși și, într-o anumită măsură, dezamăgiți de faptul că compania nu a dezvăluit de la început, în mod transparent și direct, natura reală a domeniului ei de activitate. În mesajele inițiale sau în apelurile telefonice primite, firmele folosesc adesea formulări vagi și eufemisme: „industria de entertainment online”, „companie de gaming„, „platformă de divertisment interactiv”. Abia în etapele ulterioare ale procesului de recrutare candidații realizează că este vorba despre cazinouri online și jocuri de noroc. Pentru mulți, această descoperire vine ca un șoc și produce o schimbare bruscă a perspectivei.
Când au aflat natura exactă a jobului, toți interlocutorii noștri au simțit o respingere instinctivă față de aceste slujbe. Această reacție nu era neapărat legată de o judecată morală, ci mai degrabă de o neconformitate cu propriile valori și principii personale, precum și de o conștientizare a implicațiilor etice ale lucrului într-o astfel de industrie. „Nu susțin deloc această industrie și ceea ce promovează ea„, a declarat categoric Ștefania. „Am văzut în jurul meu prea multe persoane care au fost afectate de dependența de jocuri de noroc, iar ideea de a contribui, chiar și indirect, la această problemă mă face să mă simt inconfortabil.” Antonia a avut o reacție similară. După ce a realizat că mesajul provine de la o companie de cazinou online, a luat decizia de a bloca numărul de telefon de pe care a fost contactată, pentru a evita orice comunicare ulterioară sau insistențe din partea celor care se ocupă de recrutare. Gabriela, care a mers mai departe în proces și a participat efectiv la un interviu online cu una dintre aceste firme, a decis să refuze oferta în mod politicos, explicând că acest domeniu nu se aliniază cu valorile și obiectivele sale profesionale pe termen lung. „Mi-am dat seama în timpul interviului că, deși condițiile par atractive la suprafață, nu m-aș simți bine cu mine însămi lucrând acolo„, ne-a mărturisit ea.
Prezența copleșitoare a acestui domeniu, atât în viața cotidiană cât și în mediul online, aduce consecințe grave și profunde la nivelul general al populației, cu precădere asupra segmentului tinerilor și adolescenților. Normalizarea jocurilor de noroc prin omniprezența lor în spațiul public, de la reclame masive pe platformele de social media până la sponsorizări ale echipelor sportive favorite, precum Naționala de fotbal a României, creează o percepție distorsionată asupra riscurilor reale asociate acestei activități.
Conform unui studiu comprehensiv realizat de ESPAD (European School Survey Project on Alcohol and Other Drugs) în anul 2024, rezultatele sunt îngrijorătoare și ar trebui să declanșeze semnale de alarmă printre politicieni, doar că de regulă există o conivență între aceștia și reprezentanții industriei mediată de un puternic aparat de lobby ce ar merita un studiu separat. Potrivit acestei cercetări extinse, care a acoperit mii de respondenți din Europa, un procent de 65% din studenții participanți au mărturisit că au folosit servicii online în scopul pariurilor și jocurilor de noroc cel puțin o dată în ultimele 12 luni. Acest procentaj nu include doar experimentarea ocazională, ci și comportamente repetitive care pot indica începutul unei dependențe. În același studiu, țările din zona Balcanică, inclusiv România, sunt descrise și clasificate ca având un risc ridicat de manifestare a comportamentelor de pariere problematice în rândul tinerilor cu vârste sub 18 ani, deci inclusiv printre cei care, conform prevederilor legale, nu ar trebui să aibă acces la astfel de platforme.
Odată cu avansarea rapidă a tehnologiei și cu omniprezența internetului în viața cotidiană, accesul în domeniul jocurilor de noroc a devenit din ce în ce mai facil și mai imediat pentru populația generală, indiferent de vârstă sau statut social. Conform statisticilor industriei, aproximativ 80% din activitatea de pariuri și jocuri de noroc se produce în prezent pe dispozitive de tip smartphone sau tabletă. Acest lucru înseamnă că orice persoană care deține un astfel de dispozitiv – și statisticile arată că peste 90% dintre adolescenții din România au acces la un smartphone – se află la doar câteva click-uri distanță de a plasa un pariu sau de a accesa un cazinou online.
În plus, prezența masivă a reclamelor pe platforme precum Instagram, TikTok, Facebook și YouTube, precum și parteneriatele strânse dintre cazinourile online și influenceri populari din social media contribuie semnificativ la toxicitatea și la normalizarea fenomenului. Tinerii văd zilnic conținut promoțional în care personalități pe care le admiră le prezintă jocurile de noroc ca fiind distractive, profitabile și lipsite de riscuri. Aceste mesaje sunt deosebit de periculoase pentru că provin din surse considerate autentice și demne de încredere de către publicul tânăr.
În plus, aceste firme nu se mulțumesc să recruteze tineri doar ca forță de muncă. Ele încearcă constant și prin diverse strategii de marketing să atragă tinerii și în scopul de a deveni ei înșiși consumatori ai serviciilor conexe jocurilor de noroc, în special cele de tip live: ruletă, poker sau blackjack online și „păcănele” sau sloturi virtuale. Bonusurile de bun venit generoase, free spins-urile, promoțiile constante și gamificarea experienței sunt toate tactici menite să creeze o primă impresie pozitivă și să înlesnească trecerea spre un comportament repetitiv și adictiv.
În ciuda efectelor sociale distructive pe care le are această industrie și în ciuda unei rezistențe etice spontane din partea tinerilor și studenților care sunt principalii vizați de slujbele în acest domeniu, există totuși tineri care se angajează. Am sugerat mai sus motivele pentru care cei mai mulți tineri sunt presați să ia o slujbă. Acum vrem să reliefăm de ce o slujbă în domeniu iGaiming poate apărea drept un compromis care poate fi făcut măcar temporar.
În primul rând, oferta de muncă pentru tinerii fără experiență se reduce constant. Companiile tradiționale din diverse sectoare, de la retail la servicii, de la producție la consultanță, au devenit din ce în ce mai reticente în a investi în formarea angajaților juniors. Preferă să angajeze personal deja format, cu experiență dovedită, chiar dacă trebuie să plătească salarii mai mari. Această tendință îngustează dramatic spectrul de oportunități disponibile pentru un absolvent sau un student care caută primul job.
Apoi, lipsa de experiență duce aproape automat la respingere din partea companiilor mari și reputate, chiar și pentru cele mai mici posturi din organigramă. Un candidat fără experiență se confruntă cu o barieră aproape insurmontabilă: fără experiență nu poți fi angajat, dar fără să fii angajat nu poți acumula experiență. În acest context, o ofertă care declară explicit că „nu este necesară experiență anterioară” devine extrem de atractivă.
În al treilea rând, posibilitatea de a lucra în regim part-time, fără a periclita studiile și fără a compromite performanțele academice în timpul facultății, este un alt factor crucial care este cântărit cu atenție de studenții aflați în căutarea unei munci. Programul flexibil pe sistem de ture înseamnă, teoretic, că un student își poate ajusta orele de lucru în funcție de orarul cursurilor și sesiunile de examene, menținând un echilibru între educație și muncă.
În plus, training-ul plătit oferit de companie elimină o altă barieră comună: investiția inițială de timp și bani pentru a învăța meseria. Multe alte industrii oferă stagii de practică sau internshipuri neplătite, sau plătite simbolic, în care tânărul trebuie să muncească gratuit pentru a învăța. În schimb, companiile de iGaming plătesc salariu chiar și în timpul perioadei de formare, ceea ce face oferta și mai atractivă.
În plus, cerințele de bază pentru post par rezonabile și accesibile: competențe lingvistice (pe care mulți studenți le posedă deja), prezentare îngrijită (un aspect pe care majoritatea tinerilor îl pot realiza) și atitudine pozitivă. Nu se cer diplome speciale, certificări costisitoare sau abilități tehnice complexe.
Însă, deși aceste instituții promit oferte greu de refuzat, precum salarii competitive, bonusuri substanțiale, program flexibil și oportunități de avansare rapidă, realitatea concretă a muncii în acest domeniu vine să spulbere orice iluzie romantică și să dezvăluie un tablou mult mai sumbru și mai restrictiv decât lasă să se înțeleagă reclamele de recrutare.
Panopticonul din panopticon
Din toate interviurile aprofundate pe care le-am realizat cu foști și actuali angajați reiese descrierea detaliată a unei lumi profesionale în care este extrem de greu de rezistat pe termen mediu și lung. Această lume profesională se caracterizează, înainte de toate, printr-un control total și meticulos al aproape oricărui aspect legat de angajat, de munca în sine și de corpul angajatului. Nivelul de control exercitat de companie depășește cu mult ceea ce este considerat normal sau acceptabil în majoritatea industriilor și creează un mediu de lucru opresiv și epuizant din punct de vedere emoțional.
Programarea pentru un interviu la una dintre aceste companii se face aproape instantaneu, în cel mai scurt termen posibil de la prima discuție. Dacă un candidat răspunde pozitiv la mesajul sau apelul inițial, poate primi o invitație pentru interviu în aceeași zi sau, cel mult, în următoarele 24-48 de ore.
Interviul în sine este structurat și standardizat, durând de obicei între 30 de minute și o oră. Acesta constă într-o discuție cu un angajat din departamentul de resurse umane, care pune întrebări personale generale despre candidat (studii, experiență anterioară, motivația de a lucra în domeniu, disponibilitatea pentru diferite ture de lucru, așteptările salariale etc.). Recruiter-ul prezintă apoi postul în detaliu, sau cel puțin așa pare la suprafață cu accent pe obligațiile pe care le are un angajat, structura salarială și sistemul de bonusuri.
O altă parte esențială a interviului, despre care candidații nu sunt avertizați în prealabil, este o prezentare live în fața camerei. Candidatul este condus într-un studio de probă sau într-o sală special amenajată, unde trebuie să se așeze la o masă de joc – de obicei blackjack –, să privească direct în camera video și să se prezinte: „Bună ziua, numele meu este… și sunt foarte entuziasmat/ă de oportunitatea de a face parte din echipa voastră.” Recruiterul poate cere candidatului să mai spună câteva informații despre el/ea – hobby-uri, de ce vrea să lucreze aici, ce îi place să facă în timpul liber – totul în timp ce camera înregistrează.
Această etapă servește la evaluarea prezenței candidatului pe cameră: cum arată, cum vorbește, cum se comportă sub presiune, dacă este natural sau nervos, dacă zâmbește, dacă menține contactul vizual cu camera, dacă are o voce clară și plăcută. Este o evaluare subiectivă, dar crucială, mulți candidați fiind respinși după această etapă, chiar dacă au avut o discuție bună în prima parte a interviului.
După finalizarea interviului, candidatul este informat că va primi un răspuns în termen de câteva zile. În realitate, companiile decid adesea imediat, în aceeași zi, și contactează candidatul rapid dacă a fost acceptat. Dacă participantul este aprobat, în decursul a cel mult unei săptămâni se parcurg toți pașii administrativi necesari pentru angajare oficială.
Primul pas este efectuarea examenului medical obligatoriu care, într-un mod neobișnuit pentru majoritatea industriilor, este realizată direct în cadrul firmei sau într-o clinică parteneră cu care compania are contract. Acest lucru accelerează procesul și elimină necesitatea ca angajatul să se deplaseze independent la un cabinet medical.
Următorul pas este semnarea contractului individual de muncă, care conține o multitudine de detalii despre toate aspectele angajării: salariul de bază brut, sistemul complex de bonusuri (pentru tură de noapte, weekend, sărbători, performanță), obligațiile explicite ale angajatului, clauze de confidențialitate foarte stricte (angajatul nu are voie să dezvăluie informații despre companie, despre clienți, despre procedurile interne, despre sistemele tehnice utilizate), clauze de non-concurență (angajatul nu are voie să lucreze pentru o companie concurentă pentru o anumită perioadă după încetarea contractului), și detalii foarte specifice legate de lucrul cu aparatura companiei.
Toți angajații noi, indiferent de experiența lor anterioară în domenii conexe, încep pe același post de intrare: crupier de blackjack sau pe postul de shuffler (persoana responsabilă exclusiv cu amestecarea cărților între jocuri, pentru a asigura caracterul aleatoriu). Blackjack-ul este considerat cel mai simplu joc pentru începători, cu reguli relativ clare și un flow predictibil.
Un detaliu neobișnuit și important, care diferențiază această industrie de majoritatea celorlalte, este structura programului de lucru. Conform legislației muncii și a propriilor politici interne, compania este obligată legal să ofere angajaților cel puțin jumătate de oră de pauză după maximum o oră și jumătate petrecută continuu în studio, în fața camerelor, la mesele de joc. Această regulă există pentru a proteja sănătatea angajaților și pentru a preveni epuizarea, având în vedere intensitatea muncii și concentrarea necesară.
Totuși, și aici apar discrepanțe semnificative între regulile scrise și realitatea de zi cu zi. Când personalul nu este suficient, fie din cauza absențelor, fie din cauza fluctuației mari de personal, angajații sunt solicitați sau chiar presați să lucreze mult peste acest interval maxim. Nu este neobișnuit ca un dealer să petreacă trei ore consecutive la mesele de joc, fără nici o pauză, în zile aglomerate sau când lipsesc colegi. Această practică, deși contravine regulamentelor, este tolerată și chiar încurajată tacit, deoarece compania prioritizează continuitatea serviciului față de bunăstarea angajaților.
De asemenea, deși contractul de muncă prevede un program stabilit cu zile libere regulate, în practică angajații pot fi chemați să vină cinci sau chiar șase zile consecutiv la muncă, cu o singură zi liberă pe săptămână. În perioadele de vârf, sărbători, weekend-uri, evenimente sportive majore când traficul pe platformă crește, presiunea este și mai mare, iar refuzul de a veni la program suplimentar poate fi văzut negativ de manageri și poate afecta evaluările viitoare.
O parte semnificativă a training-ului este dedicată aspectului fizic și prezentării pe cameră. Angajații învață în detalii despre cum trebuie să arate în timpul programului, cu demonstrații practice și feedback constant. Cerințele încep de la elemente aparent banale dar extrem de reglementate: culoarea părului trebuie să fie exclusiv naturală iar părul trebuie aranjat într-un mod specific, diferit pentru femei (de obicei prins elegant în coc sau coadă) și pentru bărbați (tuns scurt și îngrijit, fără tunsori excentrice).
Machiajul este strict obligatoriu pentru toți angajații, indiferent de gen. Pentru femei, machiajul trebuie să fie suficient de evident pentru a arăta bine pe cameră (fața trebuie să fie definită, ochii evidențiați, buzele colorate), dar în același timp să pară cât mai natural posibil, fără exagerări sau stiluri teatrale. Pentru bărbați, procesul este similar. Aceștia primesc un machiaj de bază care include: corector pentru a uniformiza tenul și a ascunde imperfecțiunile, pudră pentru a elimina strălucirea pielii sub luminile puternice ale studioului, contur ușor pentru a defini trăsăturile feței. De asemenea, nu le este permis angajatelor să vină la program cu unghii false lungi, unghii cu gel colorate strident sau decorații elaborate, ori cu gene false exagerate. Lungimea unghiilor este reglementată foarte strict pentru a nu interfera cu manipularea cărților și pentru a menține un aspect natural. Unghiile trebuie să fie curate, îngrijite și, dacă sunt vopsite, doar în culori neutre sau nude.
Uniforma completă este oferită gratuit de companie, fiind considerată echipament de lucru obligatoriu. Pentru femei, aceasta este compusă din o rochie elegantă, de obicei neagră sau într-o nuanță închisă, cu croi specific care accentuează silueta dar rămâne decent, pantofi stiletto cu toc de maxim 5 centimetri și ciorapi fini de culoarea pielii pe toată lungimea piciorului, fără cusături vizibile sau imperfecțiuni. Pentru bărbați, uniforma este compusă din cămașă albă sau de culoare deschisă, papion, pantaloni de stofă negri sau gri închis, bine croiți și călcați, și pantofi de lac negri.
„În timpul interviului, recrutoarea mi-a spus, într-un ton politicos dar ferm, că ar fi indicat să îmi scot flash-ul – piercing-ul pe care îl port în ureche – și să umplu locul rămas cu machiaje pentru efecte speciale, astfel încât gaura să nu fie vizibilă pe cameră„, a declarat Gabriela, care a participat la procesul de interviu pentru o astfel de poziție. Această cerință poate părea minoră, dar reflectă nivelul de control pe care compania dorește să îl exercite asupra aspectului fizic al angajaților. Tatuajele reprezintă un alt subiect sensibil și strict reglementat. Orice tatuaj pe care îl are angajatul trebuie să fie total acoperit de uniformă. În cazul tatuajelor care nu pot fi ascunse complet de îmbrăcăminte – de exemplu, cele de pe mâini, gât sau față –, angajatul trebuie să le acopere zilnic cu machiaje speciale.
Din punct de vedere al cosmeticii și îngrijirii personale, companiile au protocoale detaliate și instruiesc viitorii angajați în direcția unui grooming atractiv – machiaj, coafură, îngrijire a pielii – dar, în același timp, cu o prioritate declarată spre securitatea și protecția lor în afara perimetrului cazinoului. Paradoxal, angajații trebuie să arate suficient de atrăgător pentru a menține atenția jucătorilor online, dar nu atât de distinctivi încât să poată fi recunoscuți cu ușurință pe stradă. „Ideea principală care ne-a fost transmisă în training este să nu te recunoască nimeni din chat când ieși pe strada și mergi la viața ta personală„, a declarat Natalia, o fostă angajată care a lucrat timp de aproape un an într-un studio de live casino. „Nu toți oamenii care intră în chat și joacă sunt foarte simpatici sau echilibrați din punct de vedere emoțional. Mulți pierd sume mari de bani și, în frustrarea lor, pot dezvolta sentimente ostile față de dealeri. Există riscul real ca unii dintre acești jucători să încerce să te localizeze în viața reală, de aceea compania insistă atât de mult pe această separare clară între imaginea ta de pe cameră și aspectul tău de zi cu zi.”
De aceea, orice semn sau caracteristică fizică distinctivă și personală trebuie estompată sau eliminată complet. În afara controlului riguros al aparenței fizice, există reguli detaliate și nenumărate care guvernează asupra gesturilor, mișcărilor corporale și dialogului dintre crupier și utilizatorii din chat. „Este comparabil cu regia unui film, totul merge strict pe bază de scenariu bine definit și nu ai voie sub nicio formă să ieși din el sau să improvizezi„, a explicat unul dintre intervievați. Angajații primesc și învață ce subiecte pot fi abordate în conversațiile cu jucătorii din chat și, extrem de important, ce nu ar trebui să fie discutat sub nicio formă: politică, religie, subiecte controversate, detalii personale despre locația studioului sau despre viața privată a dealer-ului, promisiuni despre rezultatele jocurilor.
Fiecare nou angajat primește un nume fals sau un pseudonim profesional cu care se va prezenta în fața jucătorilor. Acest nume este ales fie de angajat din lista de nume aprobate de companie, fie este atribuit direct de departamentul de HR. Scopul este dublu: pe de o parte protejarea identității reale a angajatului, pentru păstrarea anonimatului său, dar și a firmei, iar pe de altă parte crearea unei distanțe psihologice între persoana reală și rolul profesional, facilitând separarea dintre viața de serviciu și viața privată. Pe lângă numele fals, fiecare angajat primește un ecuson personal cu codul său unic de angajat – de obicei un număr sau o combinație alfanumerică. Acest ecuson trebuie purtat întotdeauna la intrarea și ieșirea din clădire și este scanat electronic pentru a înregistra programul efectiv de lucru. De asemenea, ecusonul este folosit pentru a se loga la masa de joc – angajatul scanează codul de pe ecuson la un cititor montat pe masă, sistem care înregistrează automat când a început și când a terminat fiecare sesiune de joc, permițând companiei să monitorizeze cu precizie activitatea fiecărui dealer.
Crupierii sunt instruiți explicit și repetat să nu ofere niciodată jucătorilor detalii despre locația fizică a studioului (oraș, cartier, adresă), detalii personale precum numele real, vârsta exactă, unde locuiesc, unde studiază sau alte informații care ar putea fi folosite pentru identificare. De asemenea, nu au voie sub nicio formă să împărtășească conturile lor personale de pe rețelele de socializare. Scopul este să se evite orice contact direct dintre prezentatori și jucători în afara contextului profesional al mesei de joc. În schimb, ei sunt încurajați să mențină permanent un zâmbet plăcut și o atitudine pozitivă, indiferent de circumstanțe. Trebuie să stabilească contact vizual cu camera (și implicit cu jucătorii) la intervale regulate, să rostească formule standard de salut și încheiere a mesei, să răspundă la comentariile jucătorilor într-un mod politicos dar nu excesiv de personal.
„Am avut parte de niște interacțiuni extrem de neplăcute din partea oamenilor din chatroom, inclusiv amenințări directe și explicite de la cei care pierdeau sume considerabile de bani la masă„, a recunoscut Natalia cu o notă de tristețe și resemnare în voce. „Nu este deloc cea mai plăcută senzație să fii înjurat sau amenințat pentru că cineva a pierdut banii la jocuri de noroc, dar, în același timp, trebuie să îți păstrezi zâmbetul, să continui jocul și să dai înainte cu munca dacă vrei să fii plătit.” Am întrebat-o pe Natalia care a fost cea mai brutală și mai șocantă amenințare pe care a primit-o vreodată din partea unui jucător. Răspunsul ei a fost tulburător: „Dacă te prind vreodată prin zona [a menționat cartierul în care se află cazinoul], te omor.” „Genul acesta de amenințări sunt mult mai comune decât crede lumea în general sau decât își imaginează cineva din afara industriei„, a continuat ea. „Nu sunt prima și cu siguranță nu sunt ultima persoană care a primit astfel de mesaje violente din partea unui client frustrat, iar singurul lucru pe care putem să îl facem în situația asta este să raportăm imediat comentariul către echipa care moderează live-ul, care eventual poate să blocheze acel user. Dar în majoritatea cazurilor, jucătorul pur și simplu își creează un alt cont și revine.” Acest tip de experiență lasă urme profunde asupra sănătății mintale a angajaților. Mulți dintre ei dezvoltă anxietate legată de siguranța lor personală, teama de a fi recunoscuți pe stradă, dificultăți în a dormi după turele de noapte în care au avut interacțiuni negative, și o scădere generală a stimei de sine și a satisfacției legate de muncă.
Cu toate acestea, sistemul de evaluare a performanței este menționat constant de către foștii și actualii angajați ca fiind primul și cel mai semnificativ factor de stres în munca lor zilnică. Scorul individual de performanță este format dintr-o multitudine de criterii, fiecare cu o anumită pondere în nota finală: prezentarea jocului, dacă zâmbește (expresiile faciale sunt de altfel monitorizate constant), interacțiunile cu jucătorii din chat, așezarea cărților pe masa de joc, numărul de greșeli făcute în timpul jocului, uniforma conformă la fiecare moment al turei, și alte aspecte similare. În plus, cu aproximativ 15 minute înainte de intrarea efectivă în tură, un supervizor de studio verifică prezența fizică a tuturor persoanelor atribuite studioului său și efectuează o inspecție detaliată a uniformei și machiajului fiecărui dealer precum și dacă nu există piercing-uri sau accesorii interzise vizibile. Când apar nereguli sau când scorul unui crupier scade sub un anumit prag, inspectorii anunță imediat supervizorii studioului prin sistem de comunicare internă. Supervizorii merg apoi direct către angajatul în cauză pentru a comunica problema și a solicita corecții imediate. Toate acestea pun o presiune psihologică semnificativă și constantă pe angajați. Sentimentul de a fi supravegheat permanent, de a fi evaluat la fiecare mișcare, de a putea greși oricând și de a fi pedepsit pentru cele mai mici abateri creează un mediu de muncă toxic și epuizant. Mulți crupieri relatează că, în ciuda eforturilor lor maxime, reușesc cu greutate să obțină bonusurile promise și să mențină un scor suficient de mare pentru a evita avertismentele.
În discuțiile pe care le-am avut cu foști angajați din mai multe companii din industrie, aceștia ne-au spus că majoritatea persoanelor care se angajează nu rezistă mai mult de perioada de probă de trei luni. Motivele principale sunt stresul constant și copleșitor al evaluărilor, presiunea de a performa în fiecare moment, dificultatea de a menține zâmbetul și atitudinea pozitivă în fața abuzurilor din chat, oboseala fizică din cauza statului în picioare ore întregi pe tocuri sau pantofi rigizi, și dezamăgirea generată de diferența dintre promisiunile din recrutare și realitatea muncii. Din cauza acestei rate mari de abandon în primele luni, majoritatea angajaților noi nu ajung niciodată să beneficieze efectiv de salariile mari sau de bonusurile substanțiale despre care li s-a vorbit în interviu. Bonusurile sunt adesea condiționate de obținerea unui anumit scor de performanță sau de completarea unei anumite perioade de muncă, condiții pe care majoritatea nu le îndeplinesc.
Concluziile trase de către persoanele care au lucrat în aceste condiții timp de câteva luni sau ani sunt clar formulate și consistente: pe termen lung, acești factori de stres și control afectează semnificativ experiența tinerilor cu locurile de muncă pe viitor. Mulți foști angajați spun că au devenit mult mai sceptici și mai precauți în relația cu potențialii angajatori, că au dezvoltat anxietate legată de interviuri sau de evaluări, că au probleme în a se relaxa chiar și în timpul liber.
Alienarea de viitor
Acest text a documentat un paradox care se află în centrul experienței studenților din România de azi: ei își iau slujbe pentru a-și putea continua studiile, dar munca devine exact mecanismul care îi determină să le abandoneze. Paradoxul este expresia unei contradicții structurale între modul în care s-a reorganizat reproducerea socială în ultimele decenii și natura activității intelectuale și de învățare. Studiul necesită timp (liber), posibilitatea de concentrare și, desigur, o anumită securitate materială care să permită dedicarea către învățare. Recursul la muncă precară pentru supraviețuire erodează tocmai aceste condiții fundamentale. Industria cazinourilor online se hrănește din această nevoie stringentă a majorității tinerilor de a munci pentru a putea supraviețui în orașele universitare. Ea s-a poziționat strategic, oferind exact ceea ce studenții disperați caută: program flexibil, plată imediată, absența cerințelor de experiență. Este un exemplu simptomatic de extracție a valorii din vulnerabilitate. Populațiile precare devin sursa ideală de forță de muncă tocmai pentru că lipsurile lor economice le anulează capacitatea de a refuza condiții de muncă inacceptabile. Când trebuie să plătești chiria a doua zi, pentru că altfel riști să fii dat afară, școala devine întâi secundară, apoi neglijată, apoi abandonată.
Efectele acestei munci asupra corpurilor și minților depășesc cu mult simpla oboseală fizică. Am încercat să sugerăm că e un complex de deteriorare: anxietate cronică, privare de somn sistematică, sentimente de lipsă a valorii proprii, și un proces profund de alienare: față de propriul corp supus unor regimuri disciplinare brutale, față de propria afectivitate transformată în muncă emoțională neplătită, față de propriul viitor, și față de propria viață chiar. Mai mult, această alienare duce la apariția unor strategii de coping care sunt ele însele nocive: consumul de alcool și tutun pentru gestionarea stresului, dependența de băuturi energizante și utilizarea diverselor substanțe pentru a face corpul mai productiv.
Soluțiile nu pot fi unele tehnice în acest caz. Flexibilizarea programului universitar sau micșorarea numărului de ore petrecute în facultate nu fac decât să accentueze boala pe care ar vrea să o vindece. Asta și pentru că problema e de fapt una structurală. În ultimele trei decenii, România a trecut de la o concepție în care studenții erau o categorie socială distinctă, cu drepturi specifice și cu o poziție protejată în structura socială, la o logică în care ei sunt tratați ca orice altă forță de muncă disponibilă pe piață. Subfinanțarea cronică a învățământului superior (și a celui preuniversitar, desigur), scăderea valorii reale a burselor, lipsa investițiilor în cămine și cantine studențești, retorica despre „flexibilitate”, „adaptabilitate” și „carieră”, care maschează de fapt acceptarea și intensificarea exploatării, au lipsit studenții de mijloacele necesare concentrării asupra studiului și le-au erodat caracterul de grup social distinct, cu interese comune. În plus, i-a transformat într-o sursă de forță de muncă ieftină, indispensabilă pentru economia orașelor magnet din România. Industria cazinourilor online care se bazează în mod nemijlocit pe această muncă e un caz particular, dar nu mai puțin elocvent.
Ieșirea din această situație presupune o redescoperire colectivă a unei idei aparent simple, dar care pare complet revoluționară azi: studenții sunt o categorie aparte a cărei menire socială primară este să studieze și să învețe în condiții prielnice. Asta înseamnă totodată refuzul de a mai trata educația superioară ca pe o marfă pe care fiecare individ trebuie să și-o poată cumpăra fie prin sacrificiul propriei sănătăți și al propriului viitor, fie prin moștenirea de familie. Doar că situația generală a societății nu pare să indice că o astfel de schimbare de direcție va veni prea curând. Din contră, politicile austerității în educație sunt acum din nou dogmă, iar transformarea în marfă și privatizarea sunt efectul lor.
Ceea ce înseamnă că societatea acceptă ca normală situația în care tinerii lipsiți de capital și alte resurse trebuie să muncească până la epuizare pentru a-și putea permite să studieze. Ceea ce nu face decât să reproducă și să adâncească inegalități sociale, oricum în creștere, și să împiedice coagularea unor forme de intelectualitate critică și imaginarea unor viitoruri alternative. Cazinourile online, care nu închid niciodată, nu sunt decât simptomul cel mai vizibil al unui sistem care a transformat reproducerea intelectuală într-o formă de extracție a valorii din corpurile și mințile celor lipsiți de mijloace, lăsând însă nota de plată societății în ansamblul ei.
***
Această cercetare face parte din proiectul „Algoritmi și adicție“, un studiu interdisciplinar despre fenomenul jocurilor de noroc în România. Proiectul poate fi accesat integral aici.
„Algoritmi și adicție” este o continuare a proiectului „Teritoriu • Bani • Dependență”, prima inițiativă colectivă de cercetare a industriei jocurilor de noroc și a consecințelor negative pe care acestea le pot avea asupra indivizilor și a societății românești. Proiectul își propune să continue sondarea fenomenului pentru a produce cunoaștere și a păstra alertă dezbaterea publică în jurul acestuia, în speranța că va contribui, în timp, la generarea de politici publice de reglementare a fenomenului și protecție a persoanelor afectate de dependență.
Proiectul este organizat de Asociația Cinefocus și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Echipa de cercetare:
Diana-Andra Ivașcu este o autoare din București. A absolvit Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București cu specializarea Sociology in English. În momentul actual este studentă la masterele de Devianță Socială și Criminalitate și Studii de Securitate, tot în cadrul aceleași facultăți.
Cătălina Țoplea este absolventă a Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București, cu specializarea Sociology in English. Este pasionată de subiecte precum politică sau măsuri și politici sociale, intenționează să își continue studiile cu un program de masterat orientat pe aceste teme.
Coordonator:
Florin Poenaru este lector în sociologie la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București. Este doctor în antropologie socială la Central European University și a fost Fulbright Visiting Scholar la City University of New York. Lucrează pe teme legate de clasă, istoria globală a postsocialismului și teorii sociologice și antropologice contemporane.