Pornind de la recensământul din 2011. O întreprindere demografico-statistică

Acum când am avansat pe drumul „modernizării“ la statutul de colonie FMI, Institutul Naţional de Statistică (INS) a dat publicităţii o parte din datele de la recensământul desfăşurat în noiembrie 2011. Din comunicatul de presă din 2 februarie 2012 aflăm că populaţia stabilă a României este de 19 042 936 locuitori. Cu peste 4 milioane de locuitori mai puţin faţă de cifra înregistrată la 1 iulie 1989, la acea dată fiind înregistraţi oficial 23 151 564 locuitori (Anuarul Statistic, 1990, p. 56). Procentual, asta se traduce printr-o scădere cu aproximativ 18% a populaţiei ţării în 22 de ani de capitalism şi democraţie. Prin urmare populaţia scade cu aproape 1% în fiecare an, o cifră de-a dreptul neverosimilă, nici în vremurile ciumei negre (bubonice) europenii neconfruntându-se cu aşa ceva, între 1300 şi 1450, pierderile demografice fiind estimate la mai mult de o treime din populaţie, procente mari de peste 60% înregistrându-se în ţările Europei de nord (cf. Massimo Livi BACCI, Populaţia în istoria Europei, Polirom, Iaşi, p. 96). Prin urmare capitalismul postcomunism românesc are aceeaşi forţă distructivă demografică precum ciuma bubonică, chiar superioară ei. Este şi asta o dare de seamă despre evoluţia românescă postcomunistă.

Mai aflăm din amintitul comunicat de presă că în oraşe îşi au domiciliul 10 054 mii persoane (52,8%), iar în comune 8 989 mii (47,2%). În privinţa urbanizării cifrele de acum şi cele din 1989 sunt similare (53,2% a fost procentul urbanizării la 1 iulie 1989), de unde rezultă că depopularea României s-a produs fără discriminare, deopotrivă şi din mediul rural şi din cel urban, chiar cu un uşor spor în favoarea oraşelor dacă este să luăm în calcul faptul că după 1989 procesul declarării unor comune drept oraşe a continuat fără oprelişti, în pofida oricărei logici demografice, încălcându-se şi cele mai elementare criterii de selecţie. Această obsesie românească, de urbanizare forţată, a fost caracteristică şi în comunism, dar şi în postcomunism. Să dăm un singur exemplu important, un criteriu definitoriu pentru ca o localitate să fie admisă în categoria oraşelor îl reprezintă procentul populaţiei ocupate în agricultură. De la Friedrich Ratzel încoace, majoritatea autorilor şi-au construit definiţia oraşului pornind de la tipul de activitate din interiorul oraşului, în opoziţie faţă de sat (cu funcţia sa agricolă). Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot îi citează pe Ahlman şi W. William-Olsson, aceştia neincluzând în categoria oraşelor aşezările omeneşti în care toţi locuitorii au aceeaşi ocupaţie, în acest caz excluzându-se din categoria aşezărilor urbane acele aşezări preponderent agricole. Acest criteriu demografico-urbanistic nu reprezintă un impediment pentru administraţiile autohtone, aşa încât vom putea vedea pe tabloul urban românesc oraşe-sate precum Ştefăneşti, Valea lui Mihai, Flămânzi (în 1907 aici făcea polenta explozie, acum satul a fost ridicat la rang de oraş), Ianca, Făurei, Însurăţei, Pogoanele, Fundulea, Murfatlar, Întorsura Buzăului, Răcari, Bechet, Dăbuleni (ţăranii cultivatori de legume şi pepeni pe nisipurile din sudul Olteniei, acum şi muncitori zilieri în ritm medieval pe câmpiile Europei de vest sunt consideraţi de sistemul birocratic-administrativ românesc orăşeni cu acte în regulă). Lista desigur poate continua, am selectat câteva fake-uri de oraşe bâjbâind pe lista judeţelor până la litera D (Bechet şi Dăbuleni aparţin judeţului Dolj).

Cu toate aceste exemple de „urbanizare“ românească, trebuie să admitem că oraşele României şi-au sporit mult populaţia în intervalul 1930-1989, de la un procent al urbanizării de 20% în interbelic ajungându-se la peste 50% în 1989 (vezi graficul de mai jos).

                   Figura 1. Dinamica urbană şi rurală în România (1930-2005).  Sursa datelor: Anuarul Demografic al României, 2005, p. 7. Pentru anii 1930, 1935 şi 1937 cifrele calculate se referă la acele teritorii româneşti care au constituit suprafaţa ţării şi după cel de-al doilea război mondial.

Rămâne acest fapt important de reţinut, România interbelică avea un procent al urbanizării similar Belgiei la 1500 (cu aproape 400 de ani în urmă), Olandei la 1600, Angliei şi Ţării Galilor la 1800 (J. De Vries, European Urbanization, 1500-1800, Harvard University Press, Cambridge «Mass.», 1984, citat de Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria Europei, Polirom, Iaşi, 2003, p. 46). Sintagma „eternii ţărani ai istoriei“ (C. Noica) nu era una fără acoperire. Dar România interbelică nu arăta deplorabil doar la capitolul urbanizare. Şi alţi indicatori descriau elocvent şi succint starea de atunci:

a) mortalitatea infantilă a fost în 1930 de 17,56%, o cifră înspăimântătoare, din 100 de copii născuţi vii, în primul an de viaţă mureau aproape 18 (Anuarul Demografic al României, 2005, p. 200), cu un maxim de 21,9%  în judeţul Fălciu – anul 1937 (Anuarul Statistic, 1938, p. 112 ), o cifră similară Europei vestice la jumătatea mileniului al doilea, deci cu sute de ani în urmă. Cauzele acestei situaţii sunt multiple şi ţin de nivelul general economic, care influenţează igiena privată şi cea publică, de progresul medical în general. Secolul XX este acela al revoluţiilor medicale, trei asemenea momente importante marcând veacul trecut. Prima revoluţie medicală a însemnat stăpânirea bolilor infecţioase, cea de-a doua este cea a tratării bolilor cardiovasculare, ultima este cea a luptei împotriva cancerului (Traian ROTARIU, Demografie şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice, Polirom, Iaşi, 2003, p. 162). Toate aceste progrese medicale au însemnat şi progrese în reducerea generală a mortalităţii, inclusiv cea a mortalităţii infantile. În România toate acestea îşi au începutul după anul 1945. Este o realitate faptul că măsurile epidemiologice pentru combaterea bolilor infecţioase au fost luate în perioada comunismului autohton (Larisa IONESCU-CĂLINEŞTI, Speranţa de viaţă în România, Le Monde diplomatique – ediţia română, anul II, nr. 10, ianuarie 2007, p. 14), ceea ce a generat o descendenţă a mortalităţii infantile. În cei 40 de ani de comunism valorile mortalităţii infantile se reduc, ajungând la o valoare medie pe ţară de 26,9‰ (o diminuare de aproape 7 ori, de la 18% la 26,9‰). În Europa, în perioada dintre 1950-1970, multe ţări coboară sub pragul de 20‰ (Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Franţa);

b) durata medie a vieţii a fost în 1933 de 42 de ani, o cifră similară Suediei sau Angliei la mijlocul secolului al XIX-lea. La acea vreme, valori similare ţării noastre aveau Polonia şi Rusia Europeană (44 ani), ţările dezvoltate din spaţiul european occidental având o speranţă de viaţă la naştere de peste 55 ani de  (55 Italia, 69 Danemarca, vezi Ionescu T., Ursuleanu D., Ursuleanu I., Starea de sănătate la naştere şi până la vârsta de un an, posibile legături cu unele boli cronice la vârsta adultă, Ministerul Sănătăţii, Centrul de Statistică Sanitară şi Documentare Medicală – CSSDM, Bucureşti, 2004, p. 17 şi Larisa Ionescu-Călineşti, Speranţa de viaţă în România, Le Monde diplomatique – ediţia română, anul II, nr.10, ianuarie 2007, pp. 14-15). Progresul medical din perioada de după cel de-al doilea război mondial, transpus în scăderea generală a mortalităţii şi mai ales a celei infantile, a făcut să crească durata medie a vieţii. În anul 1961 s-a depăşit valoarea de 65 ani, în perioada 1972-1974 ajungându-se la 69 ani, valoare care se va menţine până în 1989. Este un progres datorat în primul rând creşterii economice generate de politica de industrializare, creştere economică ce va avea influenţă asupra progresului medical şi a condiţiilor generale de locuit. O informaţie suplimentară, astăzi o durată medie a vieţii similară României interbelice o regăsim în ţări din Africa subdezvoltată (Sierra Leone ca exemplu de manual);

c) procentul mare al populaţiei rurale, caracterul profund agrar al României interbelice, nu avea cum să nu se repercuteze asupra gradului de şcolarizare al populaţiei. La sfârşitul secolului al XIX-lea (1899), doar 22% din populaţia de peste şapte ani se considera ştiutoare de carte, 31 de ani mai târziu (1930), procentul depăşind cu puţin 50%. Cifrele din tabelul de mai jos sunt sugestive:

Tabelul 1. Ştiutorii de carte în Vechiul Regat (1899-1930)

Categorii

1899

1912

1930

Populaţia de la 7 ani în sus

Ştiutorii de carte

Ştiutorii de carte (procente)

4 694 288

1 032 743

22,0

5 716 400

2 242 868

39,3

6 667 731

3 720 646

55,8

Sursa: Enciclopedia României, volumul I, p. 142.

Aproape 3 milioane de locuitori din România Vechiului Regat erau analfabeţi la 1930, majoritatea acestora provenind, evident, din mediul rural. În anul 1937, din totalul populaţiei alfabetizate (de 8 213 592), majoritatea (85,1%) aveau o educaţie sumară, primară, procentul populaţiei cu educaţie universitară fiind extrem de mic (1,1%) – cf. Enciclopediei României, volumul I, p. 164. În Europa vremii situaţia era total diferită, procentaj similar României sau chiar mai mic având doar Grecia, Spania (procente similare ţării noastre), Portugalia şi Rusia (procente inferioare României). În Ungaria şi Cehoslovacia, ţări central-europene, procentul populaţiei ştiutoare de carte era mult superior României din epoca regimului monarhic, chiar şi Bulgaria având un grad de alfabetizare mai ridicat (Enciclopedia României, volumul I, p. 147). În perioada comunistă, din  intervalul 1947-1989, cifra totală a populaţiei şcolarizate creşte într-o ritmicitate constantă, astfel încât anuarele statistice din anii ’80 ai secolului trecut nici nu mai consemnează date referitoare la gradul de alfabetizare a populaţiei. În viziunea şcolară a conducătorilor învăţământului românesc din perioada comunismului scopul instrucţiei şcolare nu consta în ridicarea gradului de alfabetizare a populaţiei (analfabetismul nu mai era o caracteristică a societăţii româneşti), ci frecventarea de către elevi a unei forme de învățământ post-gimnazial, fie că era vorba de un învăţământ profesional sau liceal;

d) populaţia ocupată în principalele ramuri ale economiei a evoluat de la un 78.2% şi 7,2% populaţie ocupată în agricultură şi respectiv industrie în 1930 (Enciclopedia României, volumul I, p. 155) la valori de 38,1% – industrie şi 27,5% – agricultură în 1989 (Anuarul Statistic al României, 1990, pp. 102-103). Comparaţiile pot continua utilizând şi alţi indicatori, spaţiul nu ne permite o asemenea incursiune statistică.

Prin tabloul statistic al României interbelice şi postbelice (comuniste) putem privi la următoarele cifre: românii s-au înscris masiv în partidul comunist imediat după război (din oportunism?; fiecare îşi poate imagina/construi propriul răspuns), iar evaluarea regimului tot comunist, în procente, ne arată că cei au o privire retrospectivă pozitivă îi depăşesc pe cei ce îl categorisesc drept unul depreciativ (tabelele de mai jos).

Tabelul 2. Evaluarea regimului socialist (în procente)

Negativă

Neutră

Pozitivă

Non-răspuns

Albania

50,5

2,0

32,4

15,1

Bulgaria

16,1

3,9

51,2

28,8

Republica   Cehă

49,8

7,4

28,8

14,1

Germania   de Est

49,6

2,7

31,2

16,5

Estonia

28,0

12,3

32,4

27,2

Ungaria

16,8

58,7

24,5

Polonia

29,6

5,2

28,2

37,0

România

25,2

11,9

41,2

21,7

Rusia

21,4

0,3

78,1

0,2

Slovenia

25,9

10,3

49,9

13,9

Slovacia

15,8

5,3

66,2

12,7

Total

29,6

5,5

46,2

18,8

Sursa: Ioan Mărginean, Iuliana Precupeţu, Marius Precupeţu, Surse ale suportului politic pentru democraţie în ţările postcomunist, Sociologie Românească, volumul II, nr. 1, 2004, p. 50.

 Tabelul 3. Numărul membrilor de partid

Ţara

Înainte   de război

1947

Creştere

România

1 000

710   000

de   710 ori

Ungaria

30   000

750   000

de 25   ori

Cehoslovacia

80    000

1 300   000

de   16,2 ori

Polonia

20   000

800   000

de 40   ori

Iugoslavia

15   000

400   000

de   26,6 ori

Bulgaria

8 000

510   000

de   83,7 ori
Sursa: Daniel Barbu, Republica absentă, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 82.

Vorbind de urbanizare, aş putea fi socotit contradictoriu, pe de o parte afirmând că oraşele României şi-au sporit populaţia, iar pe de altă parte spunând că multe sate au fost declarate oraşe (în comunism şi în postcomunism) fără să îndeplinească cele mai mici condiţii. Pentru a argumenta urbanizarea din perioada 1945-1989, voi aduce în sprijin câteva date demografice elocvente. Să luăm, spre exemplu, ca bază de comparaţie actualele reşedinţe de judeţ ale ţării noastre. Dacă ne uităm pe dinamica acestora vom observa câteva aspecte importante. De exemplu, în anul 1937 populaţia urbană a judeţului Olt a fost de 5% (un procent, trebuie să admitem, ridicol), iar Slatina, oraşul reşedinţă de judeţ, avea 11 155 locuitori (cât un sat mai mare din ziua de azi). În 1989, Slatina ajunsese la 86 360 de locuitori. Miercurea Ciuc, o simplă aşezare cu 5 mii de locuitori în 1937, a ajuns la 49 de mii de locuitori în 1989. Multe oraşe au ajuns să îşi înzecească populaţia, cu Miercurea Ciuc exemplu concret, dar putem adăuga aici şi alte oraşe precum Suceava, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu sau Piteşti. De altfel, înainte de 1945, doar 2 oraşe (exceptând Bucureştiul) depăşeau 100 000 de locuitori (este vorba de Iaşi şi Galaţi). După 1989 numărul acestora ajunsese la 25, 7 dintre acestea având peste 300 000: Braşov, Cluj Napoca, Timişoara, Craiova, Galaţi, Constanţa şi Iaşi (tabelul 4). Se poate spune că oraşele capătă consistenţă în comunism făcându-se abstracţie de cele mai elementare norme de estetică urbană (cenuşiul blocurilor făcute la repezeală). Este drept, comunismul autohton nu a modificat structura ţesutului urban din raţiuni ce ţin de frumos, nu o viziune estetică de tipul mişcării city beautiful din America sfârşitului de secol XIX le-a ghidat demersurile urbaniştilor autohtoni, motivul a fost unul mult mai pragmatic, un efort de industrializare extrem de rapid şi o inversare a raportului urban/rural, ceea ce într-un anumit sens s-a şi reuşit.

Pe de altă parte, s-ar putea argumenta că este forţată această comparaţie interbelic vs. comunism, întrucât dacă nu s-ar fi stopat evoluţia dintre cele două războaie mondiale, România ar fi evoluat tot într-acolo, dacă nu cumva cu mult mai bine. Nu ştim cum ar fi evoluat România postbelică în alte condiţii economico-sociale altele decât cele cunoscute. Ştim însă cum a evoluat România postcomunistă, aşa că putem compara. Nu o să amintim de corupţia şi clientelismul electoral, de ruinarea industriei şi agriculturii (în SUA se finanţează studii de sociologia irigaţiilor, în România a fost mai lesne abandonarea tuturor sistemelor de irigaţii, oricum în condiţiile unui climat temperat continental nu poate fi nici vorbă de secete în Câmpia Olteniei, în Bărăgan, Dobrogea sau Moldova, aici plouă din abundenţă în timpul verii, la ce ar mai fi bune sistemele de irigaţii?). Ne vom opri doar la dinamica urbană, adică la descreşterea demografică urbană, cifrele provizorii de la recensămintele postcomuniste fiindu-ne ghid.

Ceea ce se prefigura la începutul anilor ’90, adică scăderea numărului populaţiei oraşelor şi satelor pe fondul diminuării natalităţii, consecinţă a abrogării legii interzicerii avorturilor şi a descreşterii economice, a continuat cu intensitate în al doilea deceniu postcomunist. În 2011, datele statistice provizorii (în fond definitive, nu se va schimba mai nimic faţă de ce s-a publicat de către INS în noiembrie 2011) ne artă cum 25 de oraşe ce aveau în 1992 peste 100 000 de locuitori şi-au diminuat populaţie drastic, cu procente variind între 28,88% (un maxim pentru Piatra Neamţ) şi un minim de 4,29% (Cluj Napoca) – vezi tabelul 4. Toate oraşele industriale au avut de suferit, în frunte cu Braşov, Galaţi, Craiova, Brăila, închiderea marilor întreprinderi ce înglobau mii de muncitori constituind factorul principal al depopulării acestor oraşe. Desigur şi scăderea natalităţii a fost importantă, nu însă esenţială. Aceşti doi factori (declinul industriei şi bilanţul natural negativ) sunt primordiali în ceea a însemnat diminuarea fără precedent a oraşelor (şi a satelor) româneşti (dacă consultaţi datele statistice veţi observa că nici după primul şi cel de-al doilea război mondial nu s-a înregistrat un asemenea recul de populaţie). În unele cazuri (oraşe mici monoindustriale), falimentul industriei a dus chiar la înjumătăţirea populaţiei localităţii, un exemplu fiind oraşul Corabia din judeţul Olt, oraş ce avea în 1989 aproximativ 30 de mii de locuitori, iar în 2011 ajunsese la numai 14 mii şi asta în condiţiile în care oraşul a înglobat şi comuna Celei aflată în imediata lui apropiere.

Ce politici a adoptat statul român confruntat cu asemenea probleme de o importanţă capitală? Păi în primul rând i-a invitat ceremonios pe români să plece din ţară dacă nu se mulţumesc aici în oraşele noastre post-industriale, oraşe suferind de o crasă lipsă de locuri de muncă. În al doilea rând, că tot dăduse natalitatea semne de înviorare odată cu politicile ce stimulau natalitatea din vechea legislaţie, s-a hotărât, extrem de pripit, că este o risipă inutilă de bani acordarea unei indemnizaţii de creştere timp de doi ani, aşa că s-a mers pe o formulă mai restrictivă (un singur an indemnizaţie, dacă stai doi ani acasă să-ţi creşti copilul rişti să fii dat afară de la servici), economisirea de bani în detrimentul scăderii şi mai mari a bilanţului natural al populaţiei. Da, natalitatea este în scădere în majoritatea ţărilor europene, inclusiv în vestul bogat, dar acolo se compensează cu un bilanţ migratoriu pozitiv, ceea ce nu este cazul nostru, la noi bilanţul total al populaţiei este negativ pe ambele paliere, cel natural (natalitate – mortalitate) şi migratoriu (emigranţi – imigranţi). Este mai mult decât probabil că în viitor ne vom confrunta cu aceleaşi tipuri de probleme: scăderea populaţiei, migraţia creierelor (mii de medici părăsesc România anual; s-a făcut vreun calcul care să ne arate cam cât a costat instrucţia acestor medici, din copilărie şi până la rezidenţiat, şi pierderea datorată faptului că ei vor profesa în alte ţări sau este un calcul stupid şi nu trebuie nicicum făcut?), migraţia mâinii de lucru ieftine (mii de ţărani români muncesc în condiţii medievale în Spania şi Italia, mergeţi şi ascultaţi-le poveştile, cele mai multe sunt cutremurătoare), degradarea condiţiilor sociale în ţară (delicvenţă juvenilă, prostituţie, sexualitate la minori; anul trecut, 260 de minore cu vârste între 13 şi 15 ani din judeţul Vaslui au dat naştere la copii). Sunt probleme extrem de grave, iar guvernele par a fi opace la chestiuni de o sensibilitate primordială. Singura soluţie rămâne la  îndemâna cetăţeanului, el, conştient de puterea lui (puterea celor fără de putere), poate fi în stare să impună agenda publică. Interesele comunităţii vor fi respectate numai atunci când fiecare se va implica activ în bunul mers al societăţii în ansamblu. Pentru că, aşa cum nimerit se exprima N. Chomsky, istoria ne învaţă că drepturile nu îi sunt oferite, gratuit, de la sine, omului, drepturile sunt cucerite.

Tabelul 4. Populaţia principalelor 25 de oraşe româneşti (1937-2011)

Oraş

1937

1989

1992

2002

2011

2011 faţă de 1992 (%)

Arad

76 015

191 428

190 114

172 827

144 484

24

Piteşti

19 546

162 395

179 337

168 458

151 682

15,42

Bacău

31 741

193 269

205 029

175 500

148 021

27,80

Oradea

81 104

225 416

222 741

206 614

184 861

17,01

Botoşani

32 394

119 563

126 145

115 070

97 002

23,10

Braşov

61 026

352 640

323 736

284 596

243 416

24,81

Brăila

68 718

242 595

234 110

216 292

176 004

24,82

Buzău

37 055

145 423

148 087

134 227

111 584

24,65

Cluj N.

99 720

317 914

328 602

317 953

314 513

4,29

Constanţa

60 728

315 917

350 581

310 471

297 703

15,08

Craiova

55 580

300 030

303 959

302 601

246 605

18,87

Galaţi

102 311

307 376

326 141

298 861

241 776

25,87

Iaşi

104 632

330 195

344 425

320 888

297 541

13,61

Baia Mare

14 466

150 456

149 205

137 921

120 270

19,39

D. T. Severin

20 827

107 420

115 259

104 557

88 758

22,99

Tg. Mureş

38 327

164 781

164 445

150 041

131 753

19,88

P. Neamţ

26 569

115 782

123 360

104 916

87 739

28,88

Ploieşti

77 092

247 502

252 715

232 527

201 226

20,37

Satu Mare

51 352

136 881

131 987

115 142

97 753

25,94

Sibiu

49 654

184 036

169 656

154 892

134 828

20,53

Suceava

9 874

105 921

114 462

105 865

91 030

20,47

Timişoara

89 979

333 365

334 425

317 660

301 761

9,77

R. Vâlcea

11 624

107 996

113 624

107 726

98 668

13,16

Focşani

28 577

101 799

101 335

101 854

73 111

27,85

Bucureşti

644 185

2 036 894

2 067 545

1 926 334

1 628 426

21,24

Sursa: Enciclopedia României, volumul II, pp. 6-14, Anuarul Statistic, 1990, p. 56 şi Institutul Naţional de Statistică (recensămintele din 1992, 2002 și datele provizorii de la cel din 2011).
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.