Despre teatrul politic. Vasile Ernu în dialog cu Mihaela Michailov şi David Schwartz

În anul 2017 a apărut la Editura Tact volumul Teatru politic. 2009-2017, coordonat de Mihaela Michailov şi David Schwartz. Volumul a fost distins cu preiul CriticAtac 2017 pentru cea mai bună carte de non-ficţiune.

Decernarea premiului are loc vineri 20 aprilie, ora 19.00 la MACAZ unde va avea loc şi o discuţie pornind de la acest volum.  

Salutare dragilor şi felicitări pentru premiul CriticAtac 2017. Mai întîi aş porni de la o întrebare simplă: cum a apărut idee acestei cărţi? De ce un volum de teatru politic?

Ideea cărții a apărut în urmă cu câțiva ani. Ne-am gândit că ar fi necesar să arhivăm textele noastre, tocmai pentru că spectacolele dispar, și e important să rămână ceva în urma lor. Un spectacol se joacă câțiva ani, după care poți avea acces doar la o înregistrare. Textele din volum au în prim-plan realități socio-politice din ultima sută de ani, abordate dintr-o perspectivă de stânga, și ni s-a părut relevant să rămână strânse la un loc și să poată fi folosite în diverse contexte: ca materiale teatrale, antropologice, de reflecție istorică asupra unor evenimente mai puțin dezbătute. În contextul teatral local, există un număr mic de volume de dramaturgie (scenarii de spectacol) care să structureze un concept teatral și o direcție de gândire, și care să te ajute să înțelegi un întreg proces de lucru, cu toate transformările lui, așa că am vrut să dezvoltăm o dimensiune de cercetare care pentru noi e semnificativă.

Puteţi să-mi spuneţi ce cuprinde de fapt acest volum şi care e miza lui?

Volumul cuprinde texte scrise în perioada 2009-2017 și își propune, pe de o parte, să arhiveze materiale de spectacol documentar și, pe de altă parte, să oglindească trăsături și parcursuri definitorii în procesul nostru de lucru. De exemplu, felul în care ne-am cristalizat concepțiile politice, abandonând, într-o anumită măsură, un teatru al pespectivelor de adevăr din care fiecare ia ce crede, în favoarea unui teatru al pespectivelor care să reflecte mai clar propriile noastre opțiuni politice de stânga și propriile noastre preocupări. Sau felul în care abordarea categoriilor vulnerabile, subalterne a ajuns să fie mai asumat însoțită de o critică și de o analiză în adâncime a contextelor și cauzelor care duc la oprimare, revelând astfel un întreg cadru de structuri dominante abuzive. Sau felul în care textul și spectacolul de autor au mers în direcția unui concept colectiv de creație, deierarhizând astfel rolurile în echipă și militând pentru un angajament politic de grup, pentru un demers artistic de participare egală. Miza a fost să definim o tendință foarte importantă din punctul nostru de vedere, și anume repolitizarea teatrului, și imaginarea unor tactici politice de teatralizare a realităților cu care ne confruntăm, în contextul în care iluzia apolitismului în artă e tot mai puternică.

Acum spuneţi-mi vă rog: ce este de fapt teatrul politic? Ce însemnă el pentru voi?

Sigur că, de fapt, tot teatrul, fiind discurs public, este inevitabil politic. Noi vorbim despre „teatru politic” tocmai pentru a atrage atenția asupra funcției politice fundamentale a teatrului, într-un context în care după 1989 a avut loc un proces agresiv și ridicol de supra-estetizare și ocultare a dimensiunii politice. Așa că, pentru noi, teatrul implicat politic este o formulă de teatru care încearcă să ofere o perspectivă mai amplă asupra problemelor și provocărilor societății contemporane; un teatru care încearcă să sape pentru a ajunge la cauzele unor anumite fenomene sau situații, care surprinde structuri și procese istorice. Nu în ultimul rând, un teatru de contra-propagandă care propune o viziune alternativă, din perspectivă de stânga asumată, la consensul de dreapta în care s-a afundat sfera publică locală după 1990.

Dar privind spre România: care este tradiţia acestui teatru şi ce se întîmplă în acest moment în acest domeniu la noi?

Încă din perioada interbelică există o tradiție de teatru politic. Nu este nicidecum la fel de consistentă ca în alte țări vecine, dar au existat cercuri muncitorești, echipe de teatru politic de amatori, în care actori și regizori profesioniști jucau alături de tâmplari sau de alți muncitori. A existat chiar și o revistă românească, Bluze Albastre, după modelul trupelor de amatori sovietice. Ion Popescu Puțuri, de exemplu, a jucat în 1929, în ilegalitate, într-o montare a Azilului de noapte, piesa Gorki, regizată de viitorul director al Teatrului Evreiesc de Stat, Bernard Lebli, la sala Barașeum. Spectacolele politice erau foarte greu de jucat însă pentru că se confruntau cu cenzura, cu delațiunile agenților siguranței infiltrați printre spectatori, iar artiștii, în mare parte legați de Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate, riscau serios arestarea. În timpul celui de-al doilea război mondial, de asemenea, spectacolele de la Barașeum, teatru în care fuseseră obligate să joace toate artistele și toți artiștii evrei eliminați din teatrele „românești”, aveau de multe ori, în spatele glumelor și textelor de revistă, mesaje politice antifasciste.

Apoi, în perioada socialistă avem trei fenomene concomitente legate fundamental de dimensiunea politică a teatrului: pe de-o parte un teatru oficial politic, „pe linie”, care respectă, cel puțin teoretic, directivele partidului. Pe de altă parte, o bună parte din aceste spectacole introduc diverse forme de polemică cu regimul, vestitele „șopârle” care căutau să treacă de vigilența cenzurii. În sfârșit, cel mai interesant și cel mai puțin explorat/cercetat, avem o cantitate uriașă de teatru popular, muncitoresc și țărănesc, de amatori (brigăzi artistice, formații de estradă etc.) despre care nu se știe practic nimic, în afara clișeelor anticomuniste de doi bani. În fosta Uniune Sovietică, în Cuba sau în Nicaragua, de exemplu, s-a studiat istoria super-complexă a instituționalizării teatrului popular în timpul regimurilor socialiste, cu rezultate foarte interesante. La noi se pare că mai avem de așteptat.

În concluzie, istoria ante-decembristă a teatrului politic local e destul de bogată și interesantă, dar aproape în totalitate necunoscută.

Dacă ar fi să recmandăm ceva: ce ar fi de văzut din teatru politic în România? Dincolo de MACAZ unde se joacă, unde se face şi de către cine?

În ultima vreme, sunt tot mai multe grupuri și artiști interesați de diverse forme de teatru cu direcție politică asumată. Trebuie să începem cu o parte din echipa dramAcum, din care cel puțin Gianina Cărbunariu, Alex Berceanu și Radu Apostol fac diverse forme de teatru social-politic. Mai departe, sunt colegele și colegii mei de generație – Paul Dunca, Bogdan Georgescu, Ioana Păun. În sfârșit, sunt o serie de artiste și artiști apăruți în ultimii 5-6 ani cu preocupări tot mai solide în sfera sau în proximitatea teatrului politic – Compania Giuvlipen, BEZNĂ Theatre, Eugen Jebeleanu, Catinca Drăgănescu, Petro Ionescu și Raul Coldea, mai recent Claudiu Lorand Maxim sau Adina Lazăr. Eu încerc să urmăresc spectacolele tuturor. Desigur, ele sunt inegale, ca și spectacolele noastre de altfel, dar se simte clar un suflu puternic în direcția repolitizării teatrului.

Cu spațiile aș zice că e mult mai complicat – în afară de MACAZ, în București este desigur Centrul Replika, unde am jucat și noi spectacole ale noastre și unde Mihaela este co-fondatoare. Alte spații cu o direcție politică asumată în București nu prea sunt. În Cluj, REACTOR își propune să atingă (și) o dimensiune socio-politică prin unele spectacole. Și, timid, încep să apară spectacole cu miză politică importantă și în teatrele de stat.

Spuneţi-mi vă rog dacă există nişte viziuni politice care domină acest teatru, există o evoluţie a lor şi care ar fi tematicile centrale pe care se axează acest teatru la noi?

Cred că în multe cazuri sunt viziuni politice destul de clar definite. Există un teatru cu mesaj feminist explicit, există o trupă de teatru feministă romă, care își propune o viziune intersecțională, există artiști-activiști queer, există preocupare pentru episoadele cele mai complicate ale istoriei recente, există o serie de spectacole care încearcă să vorbească despre problemele societății contemporane (sărăcie, migrație, alienare etc.).

Ce cred eu că lipsește într-adevăr de multe ori este asumarea perspectivei de critică directă la adresa capitalismului, adică asumarea unei viziuni intersecționale care să înțeleagă toate fenomenele de oprimare ca parte dintr-o structură comună și complexă de ierarhizare și exploatare. Și, ideal, să urmărească aceste structuri în devenirea lor istorică. Dar într-o societate atât de marcată de hegemonia discursului anticomunist este de așteptat că o critică a capitalismului din perspectivă de stânga să fie mai degrabă incipientă și conjuncturală. Și desigur e o discuție strategică importantă în ce fel facem această critică – cu siguranță nu ajută pe nimeni doar să strigăm în gura mare „Jos capitalismul”. Dar mi se pare super-necesară devoalarea, explicarea și discutarea problemelor sistemului, inclusiv, sau mai ales, în dimensiunea lor economică.

În direcția asta, eu mi-aș dori să văd, inclusiv din partea echipei noastre, mai multe spectacole despre relațiile de muncă și relațiile de putere la locul de muncă, atât istoria modificării acestor relații în post-socialism, cât și cum se articulează ele în prezent.

Mihaela vorbeşte despre un „potenţial transformator” al teatrului politic documentar? În ce constă acest „potenţial transformator” şi cum se manifestă el?

Constă în conținuturile documentate care, transpuse în material teatral, pot induce un anumit proces de reflecție transformatoare, în sensul în care, confruntat cu istoriile personale pe care le auzi, poate înțelegi mai bine de ce unele evenimente s-au petrecut așa cum s-au petrecut, de ce, de exemplu, o întreagă categorie de muncitori – minerii – a fost transformată în țap ispășitor al istoriei recente, sau de ce unor persoane de peste 70 de ani le este încă teamă să vorbească deschis despre homosexualitate. O poveste care are la bază un interviu – cum au multe dintre materialele narative din spectacolele noastre – îți poate activa nu doar resurse empatice semnificative, dar și resurse de înțelegere structurală a unor cauze care au permanentizat anumite discursuri dominante, care au accentuat istoric anumite forțe de opresiune. O astfel de poveste te poate face mai atent la instrumentaliarea materialelor care-ți sunt livrate și la felul în care ai putea construi o altă narațiune. Pentru că în școală nu se explorează o perspectivă contextualizat politică a textelor cu care intrăm în contact, pentru că nu învățăm să decodăm relațional materialele date, creștem goi politic și ajungem să înțelegem destul de târziu cât de greșită e interpretarea strict estetizantă, unilaterală a textelor literare, cât de manipulatoare e anularea unei critici intersecționale. Prin narațiunile pe care le activeză, prin punctele de vedere pe care le abordează și care sunt centrate pe o înțelegere pluriperspectivică a documentelor și a variantelor de adevăr, teatrul documentar poate produce o transformare în raport cu ce ți-a fost livrat ca adevăr unic. În teatrul politic documentar pe care îl facem, lucrăm foarte mult cu noțiunea de variantă – istorică, politică, educațională – și încercăm să contracarăm variantele dominante. Cel mai important în acest moment e să găsim tacticile de deturnare a discursului oficial și de critică politică, versiunile teatrale de contra-discurs, prin care un mesaj de stânga să te poată atinge.

A propos de documtare. În spectacolele voastre elementul documentar este foarte prezent. Care e legătura între procesul de documentare şi tearul politic?

Pentru noi documentarea e de foarte multe ori sursa situațiilor teatrale pe care le găsim. În procesul de documentare optăm să adâncim o temă politică din perspective care să scoată la iveală cauzele unor schimbări, mecanismele care angrenează diferite raporturi de putere. De exemplu, în spectacolul 90, documentarea unui univers intim – poveștile de familie ale echipei spectacolului – deschide nenumărate posibilități de regândire a politicul proxim, a politicului experiențelor post-tranziție. Prin documentarea unor narațiuni profund personale, cu reverberații acut politice, înțelegem transformările unui întreg sistem post-socialist, traumele și degradarea unor oameni care și-au pierdut progresiv speranța, înțelegem cum s-au deșirat iluziile celor care nu și-au mai găsit un rost și pe care modificările capitaliste brutale I-au pus la pământ. Personalul activează și revelează politicile destabilizării și alienării.

Documentarea are miza de a crea o rețea de narațiuni contra-propagandă oficială, contra narațiunii dominante blocante reflexiv: comunismul a fost rău punct. Teatrul politic are o miză educațională mare, la fel cum teatrul educațional are miză politică pentru că sunt formate complementare de chestionare a unor cauze de obicei ignorate și pentru că au șansa de a dezvolta, printr-o pedagogie a formelor teatrale simple, cercetarea unor narațiuni care nu se predau.

Spuneţi undeva că după criza din 2009 există un reviriment al stîngii intelectuale şi activiste? Care ar fi cauzele acestui fenomen şi cum se răsfrînge acest lucru asupra teatrului politic?

Trebuie să căutăm cauzele în contextul foarte material al precarizării vieții unei bune părți din clasa de mijloc post-criză și post-măsuri de austeritate. Dar și într-un proces mai larg, acela al dispariției oricărui proiect de societate după intrarea României în NATO și UE și dezvrăjirea treptată atât de proiectul occidental de societate în ansamblu, cât și de ideea că este doar o chestiune de timp până vom ajunge și noi „acolo”. Adică pe de-o parte acest „acolo” (democrația și bogăția occidentală) nu e chiar așa de roz cum se vedea de la distanță, iar pe de altă parte discrepanțele între situația economică a României și cea a statelor occidentale e foarte mare și fără perspective de ameliorare pe termen mediu. Cred că explicațiile pentru apariția acestei stângi incipiente trebuie căutate în zona asta. Sigur că la asta se adaugă și alte circumstanțe – eforturi individuale, situația particulară a întoarcerii în țară a unor intelectuali sau activiști care au studiat sau muncit în țările occidentale, fiind expuși acolo la diverse discursuri de stânga.

Nu-mi dau seama cât e de important acest context pentru teatrul politic în general, dar sigur a fost important pentru parcursul nostru. Cum ziceam și în introducerea la carte, apariția site-ului CriticAtac sau a Bibliotecii Alternative au creat contexte pentru auto-educație, pentru inspirație și schimb de idei, pentru dezvoltarea și rafinarea viziunii noastre politice.

Cum stăm cu precaritatea în acest domeniu? La fel sau mai rău? Cum rezistă actorii, regizorii? A propos observ cam aceaşi actori, sau o mînă mică de actori, care sînt dispuşi să se aventureze în acest domeniu. Cum stăm?

Păi stăm bine cu precaritatea, e din belșug 😊 În sfera teatrului independent lucrurile stau ceva mai bine decât acum 10 ani, dar e clar că numai din teatru independent nu te poți întreține. Fiecare artist sau artistă trebuie să jongleze cu o combinație de lucru în mediul independent, lucru la teatrele de stat, și diverse activități complementare. Care activități, alt semn de precaritate, sunt extrem de diverse și temporare: de la management și administrare de proiect la ateliere pentru corporații, de la intrarea în mediul academic la muncă de bar sau de chelner, de la lucru la grădinițe și școli particulare la apariții în reclame TV. Situația în teatrul independent nu se poate îmbunătății decât prin forme de sindicalizare, de asociere și luptă comună pentru drepturi. Există diverse tentative, dar este foarte greu de contracarat mentalitatea individualistă și concurențială care se cultivă artiștilor încă din facultate. Și e de dus o bătălie de uzură, lungă și complicată în primul rând pentru modificarea legislației.

Cât despre domeniul particular al teatrului politic, aici nu cred că e o problemă de precaritate mai mare decât în alte zone de teatru independent. Faptul că vezi de multe ori aceleași figuri în spectacole se datorează mai degrabă preocupărilor și intereselor actrițelor și actorilor. Nu este mai precar lucrul la MACAZ decât la Green Hours sau la Godot. Uneori din contră 😊 E vorba mai degrabă de opțiuni politice și estetice. Atât ale actrițelor și actorilor, cât și ale regizorilor sau dramaturgilor. Interesul limitat pentru teatru politic vine mai degrabă din prejudecăți și din necunoașterea acestei direcții, despre care, să fim sinceri, nu se învață aproape nimic în facultățile de teatru. Practic, în facultățile de artă se perpetuează o gândire captivă exclusiv estetizării și „artei pentru artă”, ceea ce dăunează de fapt unei înțelegeri complexe a realităților artistice. Un spectacol nu poate fi conceput și analizat ca un proiect izvorât din nimic, fără corelații cu un context politic care îl determină. Opțiunile estetice, alegerea dramaturgică au la bază o gândire într-o anumită direcție, care direcție e legată de cadrele sociale și politice. Nu poți face abstracție de ele, tot așa cum nu le poți întreține studenților iluzia apoltismului pentru că ajunge să fie sinonimă cu ceea ce Brecht numea „analfabetism politic”.

Ca scriitor mă mai interesează şi următorul aspect: cine produce text, scenariu pentru un astfel de teatru?

Gândim împreună conceptul și structura textului dramatic pornind de la documentarea făcută. Încercăm să găsim un format teatral prin care datele pe care le avem – de multe ori tehnice – să nu fie seci, să aibă valoare teatrală. Pentru fiecare spectacol în parte dramatizăm materialul documentat și construim un scenariu teatral care se dezvoltă pornind de la o anumită direcție din documentare. Ne preocupă să abordăm de fiecare dată, cât mai diferit, conținutul documentării și să găsim noi formate dramaturgice de expunere a unui document. E foarte incitantă dramaturgia documentului și a abordării documentare pentru că te provoacă să imaginezi modalități de rescriere teatrală a unor surse existente. E o dramaturgie a urmelor – cea cu care lucrăm noi, pentru că ne concentrăm pe ce a rămas dintr-un eveniment sau pe narațiunile puțin cunoscute ale unor comunități cu care lucrăm. De asemenea, încercăm să dăm poveștilor personale din spectacolele noastre un cadru contextual de înțelegere, în așa fel încât prin intermediul lor să avem acces la un eșafodaj de evenimente sociale și politice. Suntem foarte atenți la felul în care lucrăm cu poveștile oamenilor, pentru că e în joc reprezentarea lor. Apoi, în definitivarea textului, ne bazăm foarte mult pe feedback-ul actrițelor și actorilor cu care lucrăm. Felul în care se raportează la text e foarte valoros și ținem cont de sugestiile lor. Materialul dramaturgic e urma unui proces complex de lucru care presupune mai multe tipuri de întâlniri. Uneori e gata după câteva reprezentații pentru că ne dăm pe parcurs seama de anumite detalii și intervin. Credem că în tipul nostru de lucru, textul e la fel de viu ca spectacolul și tocmai de aceea, e nevoie uneori să treacă prin mai multe schimbări.

Voi colaboraţi mult. Ştiu că nu e greu să lucrezi în doi. Cum de reuşiţi? Aveţi şi lucuri care vă despart mai radical?

Am învățat mult unul de la celălalt și politic, și teatral, și uman. Multe dintre proiectele noastre au avut la bază perioade de documentare de teren (vezi spectacolul sub Pământ pentru documentarea căruia am petrecut aproape o lună în Valea Jiului) în care am stat aproape tot timpul împreună, am vorbit cu oameni care ne-au modificat politic și emoțional, ne-am pus tot felul de întrebări, am simțit că ne dorim ceva puternic și cu relevanță personală pentru fiecare. Lucrăm de 11 amândoi și ne leagă afectiv foarte multe experiențe teatrale și umane: momente în care unuia dintre noi i-a fost greu și l-a simțit pe celălalt alături și a contat că n-a fost singur, momente în care ne-am supărat și ne-am reapropiat, momente în care am avut nevoie de o pauză și apoi de o reconectare. Sunt, până la urmă, etape firești într-un proces de lucru de durată în care oamenii se adună pentru că își dăruiesc experiențe. A contat atașamentul, a contat ce am descoperit și am construit împreună, cum ne-am maturizat, și a contat încrederea în procesul de lucru. Din momentul în care crezi că doar tu deții adevărul, ai ucis echipa. Și fără echipă ești mort în teatru. Uneori am avut și păreri diferite legate de anumite evenimente sau de anumite forme de implicare, dar n-a fost niciodată o despărțire radicală.

Ce urmează? Care sînt următoarele proiecte?

Următorul proiect împreună este unul la care amândoi ținem foarte mult. Lucrăm deja la cercetare pentru un nou spectacol realizat cu echipa de rezidente și rezidenți de la căminul Rosen din București. Va fi un spectacol despre tranziția post-socialistă (ca și ‘90), dar de data asta din perspectiva vârstnicilor din cămin, care aveau atunci 40, 50 sau 60 și ceva de ani. Sperăm să aducă o perspectivă proaspătă și neașteptată asupra schimbării de sistem, din partea unor persoane care, în bună parte, au trăit vreo patru răsturnări de sisteme politice pe parcursul vieții lor. Rezidentele și rezidenții vor performa în spectacol și vor participa la scrierea scenariului. Premiera va avea loc la MACAZ în septembrie 2018.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.