Plante exotice. Mod de întrebuințare. Vasile Ernu în dialog cu Alex Cistelecan & Andrei State

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.
Recent, la Editura Tact a apărut un volum „exotic”, dar curajos pentru piața de carte din România: Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români, coordonat de Alex Cistelecan și Andrei State.
Stânga românească are o istorie destul de săracă, care pe lângă fragilitate mai poartă și stigmatul comunismului real, pe care de fapt nu-l merită. Însă chiar și această istorie relativ minoră – dacă ne comparăm fie și cu țările vecine – este ignorată programatic și total necunoscută. Unul din meritele acestei cărți este acela de a ne reaminti și pune în discuție istoria și practica marxiștilor români, pornind de la Constantin Dobrogeanu-Gherea, trecând prin Lotar Rădaceanu, Șerban Voinea, Lucrețiu Pătrășcanu, și ajungând la Henri H. Stahl, Miron Constantinescu și Pavel Câmpeanu. Coordonatorii volumului, cu care am stat de vorbă, au probabil dreptate când afirmă că a venit poate vremea să aclimatizăm aceste plantele exotice. (V. E.)

Bun, pentru început: cum v-a venit această idee şi de unde interesul şi nevoia unei astfel de lucrări? Recunosc că mie mi se pare o ideea curajoasă, dar şi dificil de realizat. Nici contextul actual şi nici istoria teoriei şi practicii politice româneşti nu vă prea ajută.

A fost una din acele idei care îți vin cu totul întâmplător, dar care par în același timp atât de inspirate, încât te întrebi cum de nu ți-au venit dintotdeauna. Totul a pornit, pe la jumătatea lui 2013, de la o relectură a Societății sincretice a lui Pavel Câmpeanu ce ne-a lăsat pe amândoi la fel de entuziasmați și ne-a făcut să ne întrebăm cum am putea să recuperăm și să reintroducem în dezbaterea actuală despre comunism și postcomunism această contribuție teoretică extrem de prețioasă. (În acest sens, ne-am gândit, de pildă, la o reeditare însoțită de comentarii.) Pe lângă Câmpeanu, tot împrejurarea l-a adus și pe Dobrogeanu-Gherea în centrul atenției noastre, și astfel, dintr-un gând și-o împrejurare în alta, am ajuns să ne întrebăm de ce n-am organiza un efort colectiv care să discute toată tradiția teoretică marxistă care îi leagă pe cei doi.

Nu știm cât de curajoasă e ideea, cum zici, însă în mod cert merge cumva în contra contextului și curentului local. Ceea ce, după cum subliniam și în argumentul volumului, e până la urmă foarte paradoxal: deși se produce atâta recuperare arhivistică a comunismului și – mai ales – condamnare a lui în special ca ideologie (deformare, în fond, idealistă inerentă anticomunismului românesc și care-i exprimă predispoziția conservatoare), din dezbaterea actuală lipsește tocmai acest tip de analiză a teoriei marxiștilor români în raportarea imediată la practica lor. Chiar și acolo unde acești autori apar în „dezbaterea publică” – vezi cazurile Pătrășcanu sau Miron Constantinescu –, ei sunt discutați mai degrabă anecdotic, biografic. Ceilalți au și ei – care au – niște canale de receptare gata săpate, în care răspunsurile au rămas practic fără întrebări: Gherea glosat și indexat în critica literară, Stahl îmbălsămat ca discipol cuminte al lui Gusti. Sau, cazul cel mai inexplicabil, al lui Pavel Câmpeanu, pe care însuși Szelényi îl numea „teoreticianul Europei de Est pentru anii ’80” și care a oferit una din cele mai fascinante teorii critice ale stalinismului, dar care pare a fi îngropat cu totul în uitare în discursul actual românesc.

Există, așadar, o ocultare ciudată a teoriei marxiste românești în discuțiile de la noi despre comunism, absență cu atât mai stranie cu cât, cum spuneam, are loc într-un demers general, instituțional și metodologic, în care comunismul e blamat întâi de toate ca ideologie (vezi titluri de genul O idee care ne sucește mințile sau Geneza leninismului romantic). Unde mai pui că această marginalizare a teoriei nu face decât să continue, pe undeva, marginalizarea la care, în fond, discursul teoretic de factură marxistă și – în general – ideologia marxistă au ajuns să fie supuse în ultimele decenii național-comuniste ale regimului de dinainte de ’89.

Pe scurt, într-adevăr, nici contextul actual şi nici istoria teoriei şi practicii politice româneşti nu prea ne-au ajutat, așa cum spui. Însă tocmai acest neajuns al contextului local ne-a oferit miza și stimulentul pentru volum.

Cum aţi selectat autorii pe care-i prezentaţi? Care au fost criteriile și de ce aceștia și nu alții?

Au fost două seturi de criterii, cu care probabil că ajunge să opereze orice astfel de demers. Pe de o parte, metodologice – care sunt teoreticienii/teoreticienele care trebuie discutați/discutate, la ce nivel de profunzime, cât de comparativ-biografic-conceptual etc. – și, pe de altă parte, criterii de resurse umane – care sunt autorii/autoarele care vor participa la volum, adică cine se pricepe, poate și chiar are de gând să ia parte, pentru că am avut și cazuri de autori/autoare pe care i-am invitat să participe, care bifau primele două condiții, dar nu și pe a treia, respectiv nu aveau timp, prinși fiind în alte proiecte. (Până la urmă, cei care au scris pentru această carte sunt următorii: Dan Cîrjan, Adrian Grama, Ștefan Guga, Florin Poenaru, Costi Rogozanu și noi doi, coordonatorii volumului.) Ceea ce a ieșit a fost rezultatul intersecției acestor două seturi de criterii. În argumentul volumului, spunem despre el că ar fi unul „exhaustiv”, afirmație care a ridicat deja câteva perechi de sprâncene. Însă această exhaustivitate de care vorbim, pe care de altfel nici nu ne-am propus-o și la care nici nu speram atunci când am demarat proiectul, trebuie citită strict în lumina criteriilor cu care am operat: și anume de a discuta nu teorie sau teoreticieni de stânga în general, ci teoreticieni marxiști români de o anumită originalitate și care, în scrierile lor, manifestă acel specific – marxist în fond – al unei abordări a societății din perspectivă materialist istorică și cu o anumită vocație totalizantă. Acestea fiind criteriile – cât se poate de specifice și stricte, într-adevăr –, seria de autori pe care îi discutăm în volum pare să satureze domeniul acestei mulțimi, și aceasta e exhaustivitatea pe care și noi am descoperit-o practic abia după ce s-a conturat complet conținutul cărții. Dacă lucrurile nu stau așa, cu alte cuvinte dacă am trecut cu vederea (din necunoaștere) vreo contribuție relevantă care se încadrează în criteriile amintite, atunci lucrurile pot fi îndreptate foarte simplu: indicându-se pe cine anume am omis; altminteri, sugestiile că trebuiau schimbate criteriile pentru a face o carte mai „ecumenică”, ori întâmpinarea că nu putem clama niciun fel de exhaustivitate pentru simplul motiv că n-aveam cum să citim tot, și că pe undeva, prin niște arhive uitate, se poate ascunde încă o contribuție la fel de relevantă și originală ca cele discutate – toate acestea sunt obiecții destul de neserioase.

Probabil vi s-a mai reproșat, dar acum vin și eu și întreb: unde este Ion Ianoşi unul din importanţii noştri intelectuali care nu şi-a ascuns niciodată afilierea la marxism. Care e motivul „scăpării”?

Motivele sunt cele de mai sus: o estetică marxistă – și încă una nu foarte originală, ceea ce nu înseamnă deloc a minimaliza în vreun fel importanța culturală incontestabilă pe care opera lui Ion Ianoși a avut-o și continuă s-o aibă – nu este o teorie socială marxistă.

Există o deosebire majoră între marxiştii români din perioada interbelică şi cei din perioada comunistă? Se schimbă ceva fundamental în abordarea lor teoretică şi practică?

Dat fiind că operăm totuși cu o serie foarte redusă numeric – șapte cazuri –, e imprudent să deducem, pe baza lor, distincții între niște fenomene sociale precum marxismul românesc din perioada interbelică sau comunistă. De altfel, cartea nici nu și-a pus problema marxismului românesc ca atare – ca fenomen social-cultural-politic. Trebuie spus asta pentru că și în această privință au existat așteptări sau pretenții nejustificate pe partea de receptare a volumului (dacă se poate vorbi de așa ceva deocamdată). Cartea și-a propus doar, mult mai modest, să discute teoriile marxiștilor români cei mai relevanți din punct de vedere strict teoretic, fără să emită concluzii despre fenomen în genere.

Cât privește diferențele sau asemănările dintre autorii pe care-i discutăm, există cu siguranță o linie de continuitate, o anumită temă care revine, în fond, la ei toți, de la neoiobăgia lui Gherea, trecând prin orânduirea tributară a lui Stahl, și ajungând la societatea sincretică a lui Câmpeanu: problema formațiunilor sociale hibride și specificul integrării lor în sistemul mondial capitalist. Dincolo de această linie de continuitate, există apoi diferențe majore între acești autori, care țin însă de aspecte diverse – convingerile lor teoretice, raportul cu Partidul Comunist (sau Social-Democrat, atât cât a durat), contextul istoric imediat, situația lor instituțională etc. Strict în termenii întrebării, da, am putea spune că există o diferență între marxismul interbelic și cel postbelic, o diferență poate aparent paradoxală: marxiștii români interbelici sunt mult mai angajați în practica politică imediată (Pătrășcanu, Voinea, Rădăceanu), pe când marxiștii din timpul comunismului românesc (Stahl, Câmpeanu) se izolează în sfera academică. Ar fi un tipar paradoxal și interesant – cu marxismul care se refugiază în universitate tocmai în momentul în care se pretinde realizarea lui în practică – dacă n-ar fi și cazul lui Miron Constantinescu, care rămâne, totuși, lipit de practica imediată de partid. De aceea spuneam că e greu și imprudent să deduci observații generale dintr-un eșantion de șapte elemente.

Celor de stânga li se reproşează cu „mânie burgheză” natura marxistă a comunismului. În ce măsură Marx şi teoria marxistă este prezentă în comunismul real prin care am trecut? Ce ne asumăm şi ce nu ne asumăm ca oameni de stânga?

Ce ar trebui să refuzăm înainte de orice e această lectură a regimului național-comunist ca expresia directă și fidelă a teoriei marxiste. Ca și cum, în general, ar exista teorii care se revarsă direct și fără resturi în actualizarea lor practică – din nou, acesta e exact viciul de procedură idealistă al abordărilor postcomuniste instituite ale comunismului. În același timp, desigur, trebuie respinsă și extrema cealaltă, a unui paralelism sau a unei independențe complete între cele două registre – teoria marxistă și istoria socialismelor „realmente existente”. Or, ceea ce rămâne între aceste două extreme este tocmai înțelegerea materialist istorică a comunismului real – deci deja cumva marxistă –, în care această formațiune socială este văzută ca fiind rezultatul unei constelații de factori și linii de cauzalitate complexe și diverse: „viziunea despre lume” sau strategia teoretică a mișcării comuniste, într-adevăr; dar totodată și deloc mai puțin, conjunctura istorică specifică, contextul politic, constrângerile economice ale sistemului capitalist mondial, limitele obiective pe care le impune statutul de periferie subdezvoltată a acestuia etc., care toate au acționat retroactiv și au modificat din mers „ideologia” și grila teoretică sau conceptuală cu care s-a pornit la drum (să ne amintim doar că ideea „socialismului într-o singură țară” ar fi fost anatemă nu doar pentru Marx, ci și pentru Lenin). Cu alte cuvinte, pe cât teoria a influențat și modificat realitatea, pe atât realitatea a cioplit-o și a cernut-o, după cum a vrut sau a putut, din mers. E, altfel spus, greu de determinat – și cu siguranță nu e locul aici – gradul de „responsabilitate” și „reprezentare” pe care teoria marxistă îl are în evoluția regimurilor comuniste din Est. Ce-i însă cert este că o metodă foarte indicată de a răspunde la această întrebare, ca și la întrebarea privind specificul postcomunismului românesc, este exact tipul de analiză materialist istorică, atentă la această rețea de cauzalitate materială și suprastructurală, istorică și socială, pe care-l propune marxismul. Și pe care am încercat să-l readucem la lumină, să-l reaclimatizăm, în acest volum.

Cartea va avea lansarea în București în data de 29 ianuarie, ora 19, la librăria Cărturești-Verona. Detalii aici.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole