Selectie: Mihai Iovanel
Textul no.1:
„Am dat peste scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici (1881-1956) întâmplător, în pangarul unei cunoscute şi frumoase mănăstiri bucureştene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mântuitorului – temă vast abordată în Biserica Catolică şi mai puţin în Biserica Ortodoxă – şi am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfânt sârb, el fiind unul dintre puţinii autori ortodocşi care au scris ceva pe subiectul care mă interesa atunci. Nicolae Velimirovici a fost unul dintre reperele fundamentale ale Bisericii Ortodoxe sârbe în vremuri grele. Viaţa lui este, cu adevărat, extraordinară, iar ceea ce mi-a impus de la bun început, chiar la o privire rapidă asupra biografiei lui, a fost că atât fasciştii, cât şi comuniştii l-au considerat un inamic şi l-au prigonit. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns să fie închis în lagărul de la Dachau, iar după al Doilea Război Mondial, în 1946, a luat calea exilului american. În teribilul secol XX, măsura decenţei şi a omeniei nu a putut fi alta decât refuzul, deopotrivă, al fascismului şi comunismului. Oricine a acceptat cât de cât una, doar pentru a lupta cu cealaltă, a greşit la fel de mult ca aceia, nu puţini, care au îmbrăţişat, cinic, şi fascia şi secera & ciocanul – fiecare la timpul ei. Nicolae Velimirovici a fost, sigur, un sfânt al secolului al XX-lea, adică un sfânt care a trecut cum trebuie prin provocările diavoleşti ale timpului său. A fost, de asemenea, un om foarte învăţat, trecut prin şcoli europene înalte, pe care le-a absolvit cu titluri academice supreme. A scris mult, alert şi, nu am nici o îndoială, inspirat de Duh. Dintre scrierile sale, Scrisorile cu care răspundea sutelor de credincioşi în căutare de sens, dar şi necredincioşilor în căutare de provocare sânt entuziasmante.”
(Sever Voinescu, „Despre scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici”, Dilema Veche, Nr. 456 / 8-14 noiembrie 2012)
Textul no. 2:
„(Nikolai) Velimirović este considerat astăzi cel mai important preot al ortodoxiei sârbe moderne. Venerat de multă vreme printre sârbii ortodocși ca un sfânt, el a fost canonizat și oficial de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003. Anticomunist convins, Velimirović a emigrat după Al Doilea Război Mondial în SUA, unde a murit în 1956. Astăzi el se bucură în Serbia de o maximă recunoaștere, care depășește cu mult cercurile religioase. Cultural și politic, el face parte dintre cele mai influente personalități ale istoriei sârbe recente. Cărțile lui s-au vândut în Serbia ultimilor ani cu sutele de mii. Dar ceea ce nu se mai ia în considerare și rareori se mai discută în țară sunt unele elemente destul de dubioase din biografi a lui. Încă din 1935 el și-a demonstrat public admirația pentru Adolf Hitler. Ca filosof al decadenței europene, al cărei punct culminant îl vede manifestat în separarea Bisericii de stat, Velimirović descoperea în Führerul german acel „sfânt, geniu și erou” care se dedica celei mai importante sarcini a epocii sale, adică aceleia de a reuni iarăși naționalismul și credința religioasă – pe care laicismul modern le despărțise. În consecință, vlădica Velimirović îi vedea în evrei pe cei vinovați de această decadență. Ei ar fi fost cei care l-au crucificat pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, și au făcut din Europa principalul câmp de luptă împotriva lui Dumnezeu și în favoarea Diavolului. Ei ar fi creat toate sloganurile europene moderne: „democrație, greve, socialism, ateism, toleranță față de toate celelalte religii, pacifism, revoluție universală, capitalism și comunism. Toate acestea sunt născociri ale evreilor, adică ale părintelui lor – Diavolul.”
(Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, prefață de Costi Rogozanu, Tact, Cluj-Napoca, 2012, pp. 139-140).