Recentele alegeri din Franţa au oferit Partidului Socialist controlul nu doar asupra executivului, ci şi asupra legislativului. Să fie acesta, oare, un lucru bun? Pentru noi, cei de Stânga, cu siguranţă. Să fie acesta un pas important în instaurarea unei ordini economice de tip socialist în Europa? Nici vorbă. În Franţa, avem un partid socialist care nu militează defel pentru valorile socialiste. Fireşte, însă, că asta nu se întâmplă doar în Franţa. Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania nu are mai nimic de-a face cu socialismul sau cu promovarea puterii colective a lucrătorilor. În Anglia, avem un partid laburist care nu promovează nicio formă de control al muncitorilor asupra economiei. În Germania şi Suedia, partidele social-democrate par să considere că social-democraţia poate coexista cu anti-democratismul economic funciar al capitalismului corporatist – idee care, pe măsura evoluţiei neoliberalismului, s-a dovedit cum nu se poate mai eronată. Toate aceste partide au renunţat demult la socialism şi la controlul democratic asupra capitalului.
Cum capitalismul trece printr-una dintre cele mai grave crize ale sale din anii ’30 încoace, aţi putea crede că ar fi trebuit să asistăm la apariţia unui nou val socialist în Europa, la o iniţiativă de preluare a puterii din mâinile oligarhiei corporatiste şi financiare pentru a o încredinţa unor instituţii economice controlate în mod democratic, de înlocuire a actualului sistem cu unul în care cetăţenii să decidă împreună cum să aloce resursele şi să distribuie avuţia comună. Aţi fi îndreptăţiţi să credeţi că principalele partide de stânga – social-democraţii, socialiştii, laburiştii – ar încerca să extindă democraţia în sfera economică şi să reducă inegalităţile de venit şi putere. Din păcate, în loc să conducă rezistenţa împotriva lui, majoritatea acestor partide au ajuns să accepte modelul neoliberal. În timpul acestei crize, total lipsite fiind de o viziune alternativă, ele au ajuns să se zbată ca peştele pe uscat. Deşi victoria socialiştilor francezi e binevenită, partidul lor nu propune nicio schimbare fundamentală în modalitatea de control al capitalurilor. În lipsa unor astfel de schimbări, impozitarea cu 75% a veniturilor de peste un milion de euro riscă să ducă la fuga capitalului peste hotare. Ori, capitalul ar trebui să ajungă în mâinile muncitorilor francezi, nu peste Canal sau dincolo deAtlantic.
New York Times a publicat de curând un foarte interesant articol scris de Steven Erlanger şi intitulat “Ce este un socialist?” Vorbind despre alegerile din Franţa, Erlanger se întreabă: “Şi oricum, ce mai înseamnă să fii socialist în ziua de azi?” Răspunsul lui: “Mai nimic”. Iar dacă ne referim la socialişti precum Hollande sau Zapatero, are perfectă dreptate. Dar el susţine în mod absurd că, dat fiind că până şi conservatorii au îmbrăţişat idei aşa-zis socialiste cum sunt cele ale statului bunăstării şi impozitării progresive – dar şi restricţiile impuse asupra emisiilor de CO2 – socialismul “şi-a cam făcut treaba”. În consecinţă, “socialismul pare să aibă din ce în ce mai puţine de spus.” Asemenea multor altora, Erlanger echivalează în mod greşit socialismul cu statul bunăstării, impozitarea progresivă şi alte tipuri de reglementări impuse întreprinzătorilor privaţi. Ceea ce nu se deosebeşte foarte mult de ceea ce făcea Tea Party-ul american când îl numea pe preşedintele Obama socialist. Fireşte că, pentru Tea Party, socialismul este ceva înspăimântător, aşa că a pleda pentru nişte impozite ceva mai mari pentru milionari ar întrece orice închipuire, pentru că i-ar aduce mai aproape de temutul socialism. Pentru Erlanger, socialismul nu e ameninţător – ci, pur şi simplu, irelevant.
Ce este socialismul?
Ei bine, permiteţi-mi să fac o sugestie extrem de îndrăzneaţă: orice partid european care se intitulează socialist – sau, cel puţin, face parte din Internaţionala Socialistă şi/sau din Partidul Socialiştilor Europeni – ar trebui să facă toate eforturile pentru transformarea ordinii capitaliste europene într-una indubitabil socialistă. Dacă acceptăm acest lucru, atunci e limpede că partidele socialiste europene nu şi-au făcut treaba. Imaginaţi-vă o grupare politică socialistă care militează chiar pentru socialism! Quelle horreur! Ceea ce suscită o întrebare cheie: ce înţeleg eu prin socialism? Întâi de toate, permiteţi-mi să spun ce consider că nu înseamnă socialismul: nu înseamnă statul bunăstării şi impozite progresive, nici controlul statului asupra întreprinderilor private şi nici chiar proprietatea de stat, deşi, fără îndoială că unii socialişti au susţinut astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, nu este sistemul colectivist impus de statul autoritar aşa cum a existat el în blocul sovietic şi încă mai dăinuie în locuri precumCuba, chiar dacă aceste regimuri s-au auto-intitulat socialiste. (Dacă acceptăm să le numim socialiste, am putea la fel de bine considera că Germania de Est era o democraţie, ţinând cont de denumirea sa oficială!) După cum preciza şi Declaraţia Internaţionalei Socialiste (IS) de la Frankfurt, din 1951: “Comunismul îşi atribuie, pe nedrept, o parte din tradiţia socialistă, când, de fapt, el n-a făcut altceva decât să o distorsioneze până într-acolo, încât a ajuns de nerecunoscut.”
Susţin că socialismul este un sistem în care cetăţenii, care constituie ceea ce numim “societate”, controlează instituţiile şi procesele economice în propriul beneficiu, asigurându-se că interesul public are prioritate în faţa măruntelor interese individuale sau oligarhice. O bună parte din acest control trebuie să fie exercitată de către cetăţeni, în calitatea lor de producători ai avuţiei comune. Asta înseamnă controlul asupra producţiei şi investiţiilor, dar şi asupra distribuirii roadelor acestor activităţi, repartizarea echitabilă a veniturilor şi a bogăţiei fiind unul dintre scopurile sale fundamentale. Singurele mijloace prin care cetăţenii pot exercita controlul asupra economiei sunt mecanismele democratice, care se referă atât la instituţiile politice existente, cât şi la instituţiile nou create ale democraţiei economice, inclusiv companii democratizate.
Cu alte cuvinte, în centrul ideii de socialism se află noţiunea de democraţie economică, adică acea democraţie extinsă la sfera economică, la toate nivelurile ei, de la cel micro până la cel macro. Ea cuprinde instituţii precum companiile aflate în proprietatea angajaţilor sau administrate de aceştia (inclusiv cooperative), fonduri de investiţii create din banii muncitorilor şi companii cu acţionariat salarial, instituţii financiare deţinute şi controlate de colectivitate, fonduri de investiţii naţionale şi internaţionale administrate în mod democratic, care deţin procente semnificative din acţiunile unor mari corporaţii, dar şi proprietatea municipală şi de stat, cu condiţia să aibă un grad important de participare a cetăţenilor şi lucrătorilor. În vreme ce “democraţia politică este un element indispensabil al unei societăţi socialiste,” după cum proclamă Declaraţia de Principii a Internaţionalei Socialiste din 1989, democraţia economică este, la rândul ei, o condiţie necesară pentru o autentică democraţie politică, nealterată de puterea oligarhică corporatistă.
Un manifest pentru democraţia economică
Probabil că vă va surprinde să aflaţi că toate partidele care fac parte din Internaţionala Socialistă au subscris la viziunea pe care am schiţat-o mai sus! Potrivit Declaraţiei IS: “Răspunsul socialist este cât se poate de răspicat: popoarele lumii ar trebui să exercite controlul asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi economice, prin intermediul unui tip mai avansat de democraţie.” Şi continuă: “Internaţionala Socialistă…militează, ca întotdeauna, în favoarea democratizării la scară mondială a structurilor de putere economice, sociale şi politice.” Şi: “Mişcarea democratică socialistă susţine în continuare atât socializarea, cât şi proprietatea publică în cadrul unei economii mixte…Dar obiectivul controlului social asupra economiei poate fi atins printr-o întreagă paletă de mijloace economice…”
Aceste mijloace economice includ: “politici de producţie democratice, participative şi descentralizate; controlul public al investiţiilor;…procese decizionale colective atât la nivelul companiei cât şi la cel al locului de muncă, dar şi implicarea sindicatelor în deciziile de politică economică naţională; cooperative auto-gestionate alcătuite din muncitori şi agricultori; întreprinderi publice în care să existe formule democratice de control şi luare a deciziilor…; democratizarea instituţiilor sistemului financiar şi economic mondial…; controlul şi monitorizarea internaţională a activităţii corporaţiilor transnaţionale…”
Textul continuă în acelaşi spirit şi merită citat pe larg: “Nu există un model unic, consacrat, al democraţiei economice, ceea ce înseamnă că avem suficient spaţiu de manevră chiar şi pentru cele mai îndrăzneţe dintre experimente…Cu toate acestea, principiul care stă la baza ei e cât se poate de clar – controlul nu doar formal, legal, asupra Statului, ci implicarea substanţială a muncitorilor înşişi şi a comunităţilor din care fac parte în luarea deciziilor privitoare la economie. Acest principiu trebuie să se aplice atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional…Concentrarea puterii economice în mâinile celor puţini trebuie să fie înlocuită de o nouă ordine în care fiecare persoană are dreptul – ca cetăţean, consumator sau salariat – să influenţeze direcţia şi modul de distribuţie al producţiei, structura mijloacelor de producţie şi condiţiile de muncă.”
Prin urmare, Declaraţia de Principii a Internaţionalei Socialiste din 1989, aflată încă în vigoare, conţine un manifest lipsit de orice echivoc în favoarea democraţiei economice! Sintagma “democraţie economică” apare chiar de trei ori în document. Nu mai puţin de 28 de partide politice din Uniunea Europeană, majoritatea, importante partide aflate la guvernare sau în opoziţie, au aderat la principiile acestei Declaraţii, înscriindu-se în Internaţionala Socialistă. Altceva, însă, nu prea au făcut. E timpul ca partidele socialiste, social-democrate şi laburiste din Europa să înceapă să promoveze – şi să implementeze – principiile la care deja au aderat! Cât priveşte întrebarea ce serveşte de titlu acestui articol, răspunsul meu ar fi: Nu doar că poate, dar trebuie să o facă, dacă doreşte să ofere cetăţenilor Europei o viziune autentică asupra schimbării şi o alternativă consistentă la disfuncţionalul şi anti-socialul model economic existent.
Traducere de Alexandru Macovei