Vasile, să-ți dau un alt exemplu, să mai ieșim puțin din nostalgia lui Boris Groys pentru artistul modernist care transformă revoluția într-un ready-made.
În 2006, Laurie Jo Reynolds, împreună cu un grup de alți artiști, scriitori și muzicieni din Chicago au început un proiect artistic de comunicare prin scrisori cu deținuții aflați în închisoarea Tamms, construită în 1998 pe principiul deprivării senzoriale (deținuții, descriși ca fiind „cei mai răi dintre cei răi” erau trimiși la Tamms pentru o perioadă așa-numită de corecție și uitați acolo, în izolare absolută, cu anii). Proiectul s-a transformat în 2008 într-o campanie, Tamms Year Ten, căreia i s-au alăturat membri ai familiilor prizonierilor, campanie ce a urmărit informarea publicului cu privire la încălcarea drepturilor omului în această închisoare și transformarea ei într-o sursă de profit; campania a constat de asemenea în diferite tipuri de acțiuni – forumuri de dezbatere, marșuri, conferințe de presă – care să conducă la inițierea unor reforme în legislația strictă a închisorilor. Campania s-a încheiat în ianuarie 2013, când închisoarea Tamms a fost închisă. Prizonierii, familiile lor, artiști, avocați, judecători, funcționari publici și-au unit forțele și au dovedit că solidaritatea poate schimba unul dintre cele mai conservatoare sisteme guvernamentale. „Politica lumii-reale este un teren nou pentru cei mai mulți artiști, dar e prea importantă ca s-o lăsăm pe mâna politicienilor”, spune Laurie Jo Reynolds, care a dovedit că arta poate închide închisori și poate schimba legi.
La fel de bine, artiștii pot dărâma ziduri. Să ne așteptăm să facă asta cu un baros, ar însemna însă că ne situăm încă cel mult în trena avangardei istorice, că încă ne mai imaginăm artistul ca pe o figură care educă societatea și colonizează viitorul, care își croiește drum printre nedreptățile zilei cu pieptul gol și dalta în dinți, care ne cheamă la luptă abia după ce el a învins deja, de unul singur și nouă nu ne mai rămâne decât să înfăptuim noua lume pe temelii noi și precise precum liniile constructiviste.
În realitate însă – în acea lume reală din care artiștii fac și ei parte, ca noi toți – revoluția a fost înfăptuită de popor (și de electricitate), iar artiștii avangardei au avut de ales între a-și adapta aspirațiile la noile orânduiri sau de a căuta altele, mai potrivite cu cromatica lor. Astăzi artiștii au de ales din ce în ce mai puțin, opțiunile restrângându-se între propagandă, spectacol, decorație sau spălarea imaginii iar comanditarii, fie ei state, grupuri etnice, corporații sau colecționari burghezi, nedeosebindu-se prea mult în cerințele lor, astfel că posibilitățile pentru o artă autonomă, care să desfacă iluzii în loc de a le întreține, care să propună versiuni noi în loc să le tot rescrie manierist pe cele existente sunt aproape de a dispărea cu totul iar platformele care încearcă să le întrețină se închid una după alta.
În loc de a fi susținute, aceste firave și puține platforme rămase iată că sunt subminate chiar de către o parte dintre cei care activează în preajma lor. Ei cred că arta este conștiința mai bună a societății și prescriu, în consecință, rolurile pe care artiștii trebuie să le îndeplinească și temele „corecte” pe care arta lor să o „ilustreze”. Cerul înstelat deasupra noastră și conștiința morală în artiști. În schimb, când spațiile artistice se închid, când fondurile pentru arta contemporană se taie, când statul însuși trimite arta să se descurce „la piață”, atunci acești bravi comisari de moravuri estetice tac mâlc, sau, mai rău, aruncă și ei un bolovan pe capacul sicriului, strigând ca arși „moarte burgheziei”!
Studenții de la UAD Cluj au eșuat într-adevăr ca cetățeni atunci când s-au dus să picteze un zid despre care știau în ce scopuri a fost construit; ei eșuaseră deja ca artiști confundând grafitti-ul cu pictura de plein-air. Dar poza lor cu primarul odios nu e mai de netolerat decât faptul că acest zid există deja de câțiva ani, că primarul e susținut de cel puțin o majoritate plus unu a locuitorilor din Baia Mare și că astfel de ziduri (sub diverse forme) se reproduc în societate în loc să dispară.
Arta nu e mai bună și mai frumoasă decât societatea în care apare, iar dacă artiștii care se luptă atât cât pot să creeze sau să mențină funcționale instrumentele critice cu care putem să dislocăm ziduri ale urii și ale ignoranței sunt lăsați de izbeliște de chiar colegii lor, atunci, stimați colegi, să nu ne mirăm că vom rămâne cu o artă la fel de cinică precum comanditarul ei.
Raluca Voinea
Curator