de Manuel Manu Mi se pare destul de ciudată absenţa de pe criticatac a vreunui text despre moartea tânărului parcagiu de acum câteva săptămâni într-o secţie de poliţie din Bucureşti. Crimele şi violenţa zilnică ale aparatului represiv al statului ar trebui să fie teme prioritare ale stângii. Pe de altă parte, marţi a avut loc un mic protest in faţa secţiei 10 de poliţie. Acest protest a arătat cât de strigătoare la cer sunt abuzurile poliţiei române, şi cum moartea lui Gabriel-Daniel Dumitrache nu e nicidecum un accident, ci survine în urma unui şir lung de atrocităţi comise ‘în numele legii’ de poliţie. Cum este și cazul când șeful poliției din Piatra Neamț bate o minoră. În acest text voi argumenta de ce consider şi eu că violenţa poliţiei nu e excepţională, şi de ce avem nevoie de o critică radicală din partea stângii a aparatului represiv. Una din pancardele de la protestul din 18 martie spune ‘nu vă plătim pentru abuzuri.’ Într-adevăr, dintr-un soi de reflex masochist, aceptăm nu numai ca poliţia să aibă drept de viaţă şi de moarte asupra noastră, dar îi mai plătim pentru asta. Și plătim destul mult, se pare, dacă ne uitam la cifrele bugetului de stat. Pentru ‘ordine publică şi siguranţă naţională’ este alocat un buget de 12.394.592 mii lei, în timp ce învăţământul primeşte 3.972.836 lei, şi nici nu mai vorbesc de sănătate.[1] Numărul ofiţerilor de poliţie din România a crescut constant în ultimii zece ani, de la 45690 în 2003 la 53132 în 2012.[2] România are 238 de ofiţeri de poliţie la suta de mii de locuitori.[3] Această cifră nu e mare în comparaţie cu alte ţări UE. Pe de altă parte, poliţia română are o istorie recentă plină de cazuri dubioase în care oamenii sunt arestaţi abuziv, sunt expuşi la violenţă extremă, şi în final nimeni nu răspunde pentru aceste fapte. Încă şi mai grav e rasismul care pare adânc înrădăcinat în practicile poliţiştilor români. Ca în multe alte societăţi, poliţiştii români sunt exponenţii mentalităţilor conservatoare şi discriminatorii. Poliţiştii au autoritatea să facă ceea ce noi doar gândim – şi asta se vede foarte uşor în unele comentarii de la ştirile despre moartea lui Dumitrache.[4] Persoanele de etnie romă sunt văzute ca fiind mai periculoase decât restul, şi sunt deci criminalizate a priori. De asemenea, persoanele de etnie romă sunt văzute în general ca având nevoie de un tratament mai violent decât criminalii obişnuiţi.[5] Nu vreau să spun că poliţiştii sunt mai rasişti decât restul populaţiei, dar cu siguranţă au prerogative mai mari decât noi, iar această autoritate este extrem de periculoasă. Nu este acceptabil şi nu trebuie trecut cu vederea faptul că poliţiştii arestează şi abuzează mai degrabă persoanele de etnie romă decât alte persoane. În acelaşi fel, nu este acceptabil şi trebuie denunţat faptul că poliţiştii acţionează abuziv în special împotriva persoanelor cu o precaritate crescută. Oamenii fără adăpost, lucrătoarele si lucrătorii sexuali[6], consumatorii de droguri şi cerşetorii sunt ţintele preferate ale violenţei cotidiene a poliţiştilor. Din nou, aceasta poate fi o urmare a stereotipurilor populaţiei, pe care poliţiştii le preiau şi le complementează cu puterea şi autoritatea de a acţiona. Conexiunea dintre sărăcie şi criminalitate s-a făcut deja de către alte guverne în alte ţări şi în alte perioade istorice, aşa că nu există nici un motiv pentru care guvernul de la Bucureşti sau majoritatea în numele căreia guvernează s-ar dezice de aceste discursuri şi practici consacrate. Mai mult, poliţia actionează şi împotriva oamenilor cu o situaţie imobiliară vulnerabilă, fiind în prima linie când e vorba de evacuări forţate. Poliţia şi jandarmeria au dovedit de nenumărate ori că sunt de partea companiilor şi capitalului, atunci când acestea sunt ameninţate de proteste sau alte agitaţii, cum a fost la Pungeşti. Aşadar iată că moartea lui Dumitrache nu a fost o întamplare sau un accident. Din păcate, acest caz intră în logica obişnuită a poliţiei române (şi de pretutindeni). Fiind o persoană aflată într-o situaţie de precaritate dublă – ca rom sărac, Gabriel-Daniel a fost total expus violenţei statului român. Si ca el au fost şi sunt alte sute de victime şi supravieţuitori ale căror voci nu se aud. Cazul lui Dumitrache a ajuns în presă, dar câte alte cazuri asemănătoare sunt invizibile şi inaudibile? Mai grav, câte din aceste cazuri nu sunt cunoscute pentru că preferăm să delegăm poliţiei autoritatea de a face ce vrea cu persoanele pe care oricum nu vrem să le vedem în viaţa de zi cu zi, pentru că ne deranjează? Dăm un cec în alb unei instituţii dotată cu arme, muşchi, închisori, lanţuri, beciuri şi mai ales cu legitimitate politică de necontestat. Si ne revoltăm când cineva moare, deşi oamenii sunt expuşi zilnic la violenţa poliţiei pentru ca noi închidem ochii. De aceea trebuie să începem să denunţăm masiv abuzurile poliţiei. Avem nevoie să facem auzite vocile şi experienţele celor care au fost expuşi şi expuse la aceste abuzuri. Avem nevoie de voci, texte şi analize care să arate felurile în care poliţia, jandarmii, grănicerii, ofiţerii de imigraţie şi toţi aceia pe care îi delegăm şi
plătim se poartă ca nişte bestii. Trebuie să urmărim şi să expunem fiecare abuz, fiecare crimă, îmbrânceală, privare de libertate, înjurătură, gest rasist şi nedreptate socială comisă de forţele de ordine. Nu noi trebuie să ne temem de ei. Mai mult, trebuie să deschidem ochii la crimele cotidiene ce se întâmplă în spaţiile invizibile din jurul nostru. Închisorile româneşti sunt adevărate iaduri – murdare, claustrofobe, pline de păduchi, suprapopulate, cu mâncare proastă, şi în care oamenii sunt trataţi înfiorător.[7] Despre aceste lucruri se vorbeşte foarte puţin. Sistemul penitenciar în sine trebuie contestat. La fel cum trebuie contestat sistemul de detenţie al imigranţilor şi refugiaţilor. Se ştie atât de puţin despre centrele de detenţie de pe teritoriul românesc, în care sute de persoane fără cetăţenie europeană sunt expuse la violenţe si abuzuri zilnice.[8] Nu putem avea o critică venită de la stânga social-democraţiei care să închidă ochii la aceste efecte ale tentaculelor statului capitalist si autoritar. Autoritatea care se opune libertăţii trebuie contestată la fiecare mişcare pe care-o face. Pe de altă parte, cred că este foarte important să nu cădem pradă discursului liberal care pretinde că soluţia la aceste probleme este reforma şi controlul poliţiei. Aparatul represiv nu poate fi reformat, ci trebuie contestat. Avem nevoie de analize şi dezbateri care să ne lărgească imaginarul politic, în aşa fel încât să găsim alte soluţii pentru justiţie socială, soluţii care să nu favorizeze violenţa, tortura şi mecanismele de excludere şi oprimare. Dacă există deja, să le facem cunoscute! Totodată, avem nevoie să reflectăm la felul în care propriile noastre practici legitimează şi hrănesc apetitul pentru violenţă şi abuz al poliţiştilor şi jandarmilor. Un aparat represiv care e reformat, dar care acţionează în numele unei populaţii în care persistă stereotipurile de rasă, clasă, gen, naţionalitate etc., va rămâne un aparat de represie. Iar într-un astfel de context, cazuri ca cel al lui Gabriel-Daniel Dumitrache vor continua să fie norma, nu excepţia.
foto slide: b365.ro