Săptămîna aceasta, invitatul nostru special este Ivan Krastev, un cunoscut intelectual din Bulgaria. Ivan Krastev este directorul Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia, redactor-şef al ediţiei bulgare a revistei Foreign Policy şi membru al cîtorva centre de reflexie, cum ar fi Consiliul European de Afaceri Externe (ECFR) şi Institutul Internaţional pentru Studii Strategice (IISS). Este autorul, alături de Alan McPherson, al cărţii The Anti-American Century (Secolul Anti-american), publicat în 2007. Acest text apare cu acordul autorului.
„O fantomă bântuie lumea: populismul. Acum un secol, când noile naţiuni îşi căpătau independenţa, întrebarea care se punea era: câte dintre acestea vor fi comuniste? Astăzi, această întrebare atât de admisibilă la momentul respectiv, pare oarecum perimată. În măsura în care liderii noilor state îmbrăţişează o ideologie anume, aceasta va avea cu precădere un caracter populist”1 Această observaţie a fost consemnată de Ghiţă Ionescu şi Ernest Gellner acum patruzeci de ani. O perioadă îndeajuns de lungă pentru ca „populismul” întâi să se stingă, pentru ca ulterior să reapară sub forma fenomenului global de astăzi. Acum, ca şi atunci, semnificaţia populismului este univocă, deşi acum, ca şi atunci, este la fel de neclar ce este mai exact populismul.
Pe de o parte, conceputul de „populism” vine de la mişcarea de protest a fermierilor americani de la începutul secolului al XIX-lea, iar pe de altă parte, de la narodniciștii ruşi din aproximativ aceeaşi perioadă. Ulterior, această noţiune a desemnat caracterul echivoc al regimurilor politice din ţările din Lumea a Treia conduse de lideri carismatici, prezent îndeosebi în politica din America de Sud din anii ’60 şi ’70. Această nouă utilizare a noţiunii nu a făcut decât să confirme declaraţia lui Isaiah Berlin conform căreia ea suferea de complexul Cenuşăresei: avem acest condur de forma populismului, dar nici un picior pe care să vină.
Ceea ce impresionează la recenta utilizare a termenului este varietatea aproape incalculabilă de politici şi factori pe care încearcă să le cuprindă. Nu este oare un atentat la raţiune să pui în aceeaşi oală revoluţia stângistă bolivariană a lui Hugo Chavez alături de ideologia şi politica prezentului guvernului anticomunist de la Varşovia? Ce ar putea fi mai derutant decât etichetarea ca populiste atât a politicii lui Silvio Berlusconi, cât şi a celei lui Mahmoud Ahmedinejad? Dar analiştii şi politologii care insistă ca „populismul” să fie utilizat ca termen generic pentru actori politici atât de diferiţi au pe undeva dreptate. Numai un concept atât de vag şi de indefinit ca „populismul” ne poate da posibilitatea de a percepe şi analiza transformările politice radicale care au loc în prezent în multe locuri din lume. Mai mult decât orice alt concept de uz frecvent în prezent, „populismul” surprinde tipul de încercări prin care trece astăzi democraţia. Acestea derivă nu din emergenţa alternativelor antidemocratice sau autoritariste, ci din mutaţiile periculoase care au loc în înseşi democraţiile liberale.
În mod cert, populismul şi-a pierdut semnificaţia ideologică iniţială, ca expresie a radicalismului agrarian. Populismul este prea eclectic pentru a reprezenta o ideologie asemenea liberalismului, socialismului sau conservatorismului. Dar interesul crescând pentru populism a subjugat principala orientare din lumea politică modernă – ascensiunea liberalismului democratic.
Fie că vorbim despre proliferarea revoluţiilor populiste din America de Sud, de frământările politice din Europa Centrală sau de logica politică din spatele votului negativ la referendumul pentru Constituţia UE din Franţa şi Olanda, îngrijorătoare este asocierea acestora cu ascensiunea liberalismului democratic. Noul populism nu reprezintă o ameninţare la adresa democraţiei, înţeleasă ca drept la vot şi principiu al majorităţii. Spre deosebire de partidele extremiste din anii ’30, noii populişti nu intenţionează să proscrie alegerile şi să introducă dictatura. Mai mult, noilor populişti le plac alegerile şi, din păcate, le şi câştigă de cele mai multe ori. Ceea ce combat este natura reprezentativă a democraţiilor moderne, protecţia drepturilor minorităţilor şi limitările la suveranitatea poporului, o trăsătură distinctă a globalizării.
Încercăm să explicăm ascensiunea populismului astăzi prin erodarea consensului liberal la care s-a ajuns la sfârşitul Războiului Rece, pe de o parte, şi prin tensiunea crescândă între majoritarianismul democratic şi constituţionalismul liberal – două elemente fundamentale ale regimurilor democrat liberale – pe de alta. Ascensiunea populismului indică un declin al apetenţei pentru soluţii liberale în domeniul politicii, economiei sau culturii şi o popularitate sporită a politicii de excluziune
Condiţia populistă
Ar fi o mare greşeală să considerăm ascensiunea partidelor populiste ca pe o victorie a poziţiilor antidemocratice. Mai mult, această ascensiune nu este decât efectul colateral al valului de democratizări din „prelungii” ani ’90. „Vocea poporului 2006”, un sondaj de opinie mondial realizat de Gallup Internaţional, constata că 79 la sută dintre oamenii de pe planetă considera democraţia cea mai bună formă de guvernare existentă, dar numai o treime considera că vocea poporului se face auzită de către guvernele statelor în care trăiesc. Şi pentru că aceste curente populiste nu pot fi descrise ca antidemocratice, liberalii sunt derutaţi, ei par neputincioşi în faţa ameninţării populiste.
În dezbaterile actuale, „populismul” este de cele mai multe ori asociat cu un discurs impresionant, simplist şi manipulator, care se adresează „emoţiilor primare” ale oamenilor, cu politici oportuniste care vizează „cumpărarea” susţinerii. Dar este recursul la emoţiile oamenilor interzis în politicile democratice? Sau cine decide care politici sunt „populiste” şi care „rezonabile”? Aşa cum observa Ralf
Dahrendorf „populismul unora este democraţia altora şi invers.”2 Doar în cazul în care nu vrem cumva să urmăm sfatul lui Brecht şi dizolvăm poporul pentru a alege un altul, populismul este şi va rămâne prezent în peisajul politic.
Miezul provocării populiste nu este reprezentat de ascensiunea partidelor politice şi a mişcărilor care fac apel la „popor”, în detrimentul presupuşilor reprezentanţi ai poporului, ameninţând astfel partide politice, interese şi valori împământenite. Populismul nu este de altfel adecvat în descrierea transformării sistemului politic din Europa şi înlocuirea democraţiei partidelor cu democraţia media. Populismul, ca sinonim al politicilor postmoderne, ca deplasare a politicilor de clasă şi interese către un nou centru, este practic aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
În esenţă, ceea ce defineşte populismul este ideea că societatea se împarte în două grupuri omogene şi antagonice: „oamenii simpli” şi „elita coruptă”. Astfel, populismul susţine că politica este expresia voinţei generale a poporului şi că schimbarea socială este posibilă numai printr-o schimbare radicală a elitelor.
Această idee se reflectă în două tendinţe diferite: introducerea majoritarianismulului populist şi manipularea crescândă de către elite. Regimul revoluţionar din Venezuela – ilustrarea textuală a conceptului lui Tocqueville, de tiranie a majorităţii – şi regimul fondat pe manipulare de la Moscova nu sunt decât cele două feţe ale aceleiaşi monede populiste. Scopul revoluţiei populiste din America de Sud este acela de a împiedica întoarcerea la putere a minorităţii corupte; sistemul lui Putin de „democraţie suverană” asigură lipsa de reprezentare politică a primejdioasei majorităţi.
Dilema Central Europeană
Ameninţarea neliberalismului democratic se regăseşte în dilemele politice cu care se confruntă astăzi Europa Centrală. Formarea coaliţiei populiste în Polonia după alegerile din septembrie / octombrie 2005 a fost un semnal timpuriu că ceva neobişnuit şi neaşteptat se întâmplă în politica central europeană. Aceasta a fost şi mai evident atunci când Jaroslaw Kaczynski – fratele geamăn al preşedintelui Lech Kaczynschi l-a înlocuit pe Kazimierz Marcinkiewich în funcţia de premier, numind în cabinet populişti ca Roman Giertych [Giertych a fost demis în august
2007 – n. ed.].
Alegerile slovace din 17 ianuarie 2006 şi formarea noului guvern de la Bratislava au arătat că ceea ce se întâmplase în Polonia nu a reprezentat o acţiune izolată, ci o orientare în politica central europeană. Cabinetul format de Robert Fico a reunit stângiştii moderat populişti, naţionalist-extremiştii lui Jan Slota şi partidul fostului premier Vladimir Meciar. Coaliţia oferă un amestec de promisiuni economice neliberale şi de stânga, cele mai multe niciodată respectate şi un program cultural conservator care nu este altceva decât expresia unui sentiment sporit al nesiguranţei şi al xenofobiei.
Motivele pentru care reformiştii liberali pro-europeni au pierdut alegerile sunt evidente şi nu au nici o legătură cu rata ridicată a şomajului şi adâncirea inegalităţilor sociale. Explicaţia pentru care populiştii şi semi-fasciştii au fost unica alternativă este mai complexă. Este o problemă ce ţine de Europa Centrală? Sau o problemă ce ţine de democraţie?
În aceeaşi zi în care Fico şi-a format guvernul, curtea constituţională slovacă anunţa că un cetăţean slovac a depus o cerere de anulare a rezultatului alegerilor. Petiţionarul susţinea că Republica Slovacă a eşuat în crearea unui sistem „normal” de alegeri şi, prin urmare, a încălcat dreptul constituţional al cetăţenilor slovaci la o guvernare înţeleaptă. Din perspectiva petiţionarului, orice sistem electoral care putea aduce la putere o adunătură ca noul guvern slovac nu poate fi considerat „normal”.
Singuraticul petiţionar slovac subliniază un aspect important. Dreptul la o guvernare înţeleaptă, poate veni în contradicţie cu dreptul la vot. Am putea spune aproape că acest cetăţean slovac este un fel de reîncarnare a influentului liberal din secolul al XIX-lea, François Guizot (1787-1874).
Guizot şi confraţii acestuia, „doctrinarii” au fost cei care au uzat de toată elocvenţa necesară pentru a demonstra că o bună guvernare nu poate exista decât în condiţii de sufragiu limitat. În viziunea acestora, adevăratul suveran nu este poporul, ci raţiunea. Astfel, problema votului trebuie pusă din perspectiva capacităţii, mai degrabă, decât din cea a dreptului. În secolul al XIX-lea, capacitatea reprezintă fie proprietate, fie educaţie, deci dreptul de a vota ar trebui acordat numai celor cu o educaţie adecvată sau cu proprietate îndestulătoare. Astăzi însă, nimeni nu ar mai putea susţine limitarea dreptului la vot. Cu toate acestea, un respectabil profesor liberal din Polonia a sugerat recent introducerea unui test de maturitate politică. „Democraţia suverană” a lui Putin vine cu o altă soluţie: proiectul nu vizează limitarea numărului de persoane cu drept de vot, ci limitarea opţiunilor de vot. Tehnocraţii Kremlinului au obţinut astfel un sistem care exclude de facto orice posibilitate ca un partid sau candidat indezirabil să câştige alegerile.
Elitele contra poporului
Paradoxul actualei politici europene este cel mai bine redat de întrebarea: „Cum am putea avea elite care sunt, în acelaşi timp, legitimate global şi local?” Politica europeană nu oferă nici un răspuns. Nu este de mirare că după toate evenimentele recente din Polonia, Slovacia şi alte ţări din Europa Centrală, avem nevoie de foarte multă imaginaţie şi încredere pentru a rămâne euro-optimişti.
Este vicios dar adevărat că, în prezent, elitele europene visează în secret la un sistem care să priveze votanţii iresponsabili de puterea de a submina politica raţională şi sunt mai mult decât dispuşi să se folosească de Uniunea Europeană pentru a realiza acest vis. În acelaşi timp, cei mai mulţi cetăţeni sunt convinşi că au dreptul de a vota, dar nu și dreptul de a influenţa procesul decizional, motiv pentru care se opun procesului de extindere al Uniunii Europene.
În acest sens, Europa Centrală poate fi astăzi comparată cu Franţa la 1847, înainte de marea mişcare revoluţionară naţional-populară din 1848. În 2007, principalii protagonişti ai politicii europene sunt elitele care visează la o formulă corect politică de sufragiu limitat, în vreme ce oamenii consideră că funcţionează deja în condiţii de sufragiu limitat.
Noile majorităţi populiste privesc alegerile nu ca pe o posibilitate de a alege între mai multe opţiuni politice, ci ca pe o revoltă împotriva minorităţilor privilegiate – în cazul Europei Centrale, elitele şi un „alt” grup cheie, minoritatea Roma. În retorica partidelor populiste, elitele şi Roma se îngemănează: nimeni nu ne iubeşte pe „noi”; ambele fură şi jefuiesc majoritatea cinstită; nici una nu plăteşte taxele cu care ar trebui să contribuie; ambele sunt susţinute de străini – în special de Bruxelles. Atitudinea anti-elite a reprezentat un element important în motivaţia central europeană de a susţine integrarea europeană; acum s-au întors împotriva Uniunii Europene. Sondajele de opinie arată că în timpul procesului de aderare, majoritatea consideră mai degrabă Bruxellesul ca un aliat în controlul elitelor corupte. Cu toate acestea, când aceste ţări sunt parte a UE, Bruxellesul este considerat un aliat al elitelor care oferă modalităţi de evitare a responsabilităţii democratice.
Rezultatul este o politică în care populiştii devin manifest iliberali, în timp ce elitele nutresc în secret resentimente anti-democratice. Acesta este adevăratul pericol reprezentat de momentul populist. În era populismului, frontul nu se află între Dreapta şi Stânga, nici între reformatori şi conservatori. Se poate mai degrabă spune că suntem martorii unui conflict structural între elitele care sunt din ce în ce mai neîncrezătoare în democraţie şi publicul furios care devine din ce în ce mai anti-liberal. Lupta împotriva corupţiei, „războiul împotriva terorismului” şi anti-americanismul nu sunt decât trei dintre manifestările noilor politici populiste.
Democraţiile liberale vestice promovează programul anti-corupţie în încercarea de a direcţiona atitudinea anti-elite către o susţinere a democraţiei şi liberalismului economic – problema nu este sistemul, ci guvernele corupte. În schimbul susţinerii „războiului mondial împotriva terorismului”, Washingtonul permite unor guverne discreditate, dar utile din punct de vedere politic, să îşi catalogheze oponenţii politici ca „terorişti” şi să îngrădească drepturile civile. În cazul anti-americanismului, guvernele corupte şi iliberale încearcă să se legitimeze în încercarea de a convinge publicul furios că SUA este rădăcina tuturor relelor din propria ţară şi din lume.
Democraţia liberală este periclitată atunci când conflictul structural dintre „elite” şi „popor” nu mai este privit ca o resposabilitate, ci ca un avantaj valoros. Actuala generaţie de liberali europeni au fost educaţi într-o tradiţie politică ce consideră (istoric şi teoretic) în mod greşit, că orice partid anti-liberal este şi antidemocratic. Această viziune nu mai este de actualitate. Adevărata provocare cu care se confruntă liberal-democraţia astăzi este ascensiunea iliberalismului democratic. Cine doreşte să salveze democraţia trebuie să lupte pe două fronturi: împotriva populiştilor şi împotriva acelor liberali care se tem de democraţie.
1Ghita Ionescu şi Ernest Gellner (eds.), “Populism: its meaning and national character,
London 1969, 1.
2 Ralf Dahrendorf, “Acht Anmerkung zum Populismus”, in: Transit 25 (2003), 156-163.
Traducere: Sanda Watt