Tema: Arta socială?
Mai întâi, să terminăm cu clişeul că înainte de 1989 ar fi existat două canoane, unul „oficial”, ideologic, şi altul „rezistent”, estetic. Au existat două canoane, dar nu în simultaneitate, ci în succesiune. Primul este cel realist-socialist din anii 50, fundamental ideologic, dar care a inclus – și poate chiar a produs – capodopere precum Moromeții, Cronică de familie, Groapa, Bietul Ioanide. Treptat, acest canon, odată cu relaxarea dogmei realist-socialiste, a făcut loc unui canon mult mai eterogen, acela al anilor 60-80, care l-a preluat parțial pe cel al anilor 50 (Marin Preda, Eugen Barbu), excluzând penibili precum Eugen Frunză care oricum începuseră să fie excluși din anii 50, înăuntrul paradigmei realist-socialiste. Acest de-al doilea canon este destul de amestecat în privința criteriilor (estetice și politice) și a valorilor, dar ceea ce-i interesant e că include mai mulți scriitori anticomuniști slabi decât scriitori comuniști slabi (sensul lui „anticomunist” îi privește aici, inevitabil, mai curând pe cei care strecurau șopârle și alegorii contra regimului decât pe cei care se opuneau frontal comunismului). De fapt, nu-mi vine în minte nici un scriitor oficial (de tipul Eugen Frunză) slab care să fi făcut parte cu adevărat din canonul anilor 60-80. În timp ce „rezistenți” penibili literar, dar valorizați de către criticii canonici ai anilor 60-80, sunt legiune.
Acum, să răspund anchetei.
Trebuie să distingem între arta socială prin tematică și arta socială prin adresare. Din prima categorie pot face parte opere ilizibile unor consumatori neprofesioniști. Și aceasta este direcția imprimată, începând cu secolul al XX-lea, de către modernism. Postmodernismul, cu toate că a proclamat accesibilitatea, nu a debarasat arta de jargon. Nici nu avea cum să o mai facă. Timpurile de aur ale secolului al XIX-lea, când scriitori precum Charles Dickens provocau revoluții sociale, au apus. Ce s-a schimbat? În primul rând, mijloacele de difuzare a culturii. Paradoxal, e mai greu să ajungi acum, în epoca televiziunii și a internetului, cu mesaje la proletariat decât în secolul al XIX-lea, când broșurile socialiste curentau reactiv conștiința muncitorilor. Evident, răspunsul la îndemână e că proletariatul ar trebui să pună mâna pe televiziune. Dar care proletariat? Și care televiziune? E mai ușor să lupți cu un adversar unic decât cu unul având mii de centre. În filme e ușor să te debarasezi de tentaculele caracatiței, înjunghiindu-i centrul de comandă. Dar în realitate un astfel de centru nu există, oricât ne-ar asigura artefactele conspiraționiste. După cum și subiectul istoric s-a dus odată cu anii 80, spune G.M. Tamás, și de ce nu l-am crede?
De altminteri, mijloacele de difuzare a „distracției” (cuvântul care deja îl înlocuiește din ce în ce mai integral pe cel de „cultură”) nu pot fi câștigate și pentru că nimeni nu își dorește asta. Dar ce își dorește ce a rămas din fostul subiect istoric – actualul precariat? În momentul de față, în România, principala formă de „artă” socială relevantă social este cea performată la Antena 3 seară de seară. Este penibil, dar așa stau lucrurile.
Iulia Popovici semnala, într-un răspuns anterior, contradicția care face că
„Teatrul social din România predică revoluția printre revoluționari și se dezbate la o bere în centru. Se preocupă de marginali, precari și defavorizați, dar are vocația de a îngroșa diferențele, nu solidaritățile, și nu știe sau nu vrea să se coboare cu adevărat acolo unde undergroundul chiar e subsolul blocului; îi lipsește limbajul comun cu o masă critică”.
Din păcate, exact acestea sunt perspectivele artei și teoriei critice: consumul specializat. Câți gânditori radicali n-ați auzit spunând că trebuie s-o lăsăm mai moale cu practica, pentru că rostul teoriei este teoria, nu schimbarea realității? Câți artiști radicali continuă să mai fie radicali atunci când subvenția (în Europa, de regulă, ciupită de la stat) se isprăvește? Și, nu în ultimul rând, câți dintre băieții plini de bune intenții care o freacă în documentare prin Berceni – de multe ori, iarăși, stimulați exclusiv de burse, subvenții și proiecte bine remunerate – reușesc să încropească artă cu adevărat puternică – poezie, romane, teatru – care să treacă de nivelul micului onanism mimetic?
Ceea ce trebuie recuperat
sunt pretențiile de universalitate ale discursului. Trebuie să ne întoarcem nu doar la Marx, ci și la secolul al XVIII-lea al iluminiștilor – Diderot, Voltaire și toată trupa –, de la care trebuie să redeprindem să gândim nu atât politic incorect (deși iluminiștii sunt, după standardele de azi, incorecți politic), cât realist și universalist. Abia deprinzând universalitatea, inclusiv în formele accesibilității, va putea arta să redevină socială. Cât timp se va ocupa de puzderia de imperative de pe agendele unor minorități (etnice, sexuale sau culturale) va trebui să se mulțumească cu apelativul mai modest de masaj la domiciliu.