În caz că vrem să discutăm politică cu adevărat deşi e an electoral. De ce fug politicienii de facturile noastre?

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.

Costi Rogozanu pe VoxPublica

De-a lungul timpului am tot înşirat aici subiecte foarte grave care nu interesează în aşa zisele “bătălii politice”. În mediul partinic există de altfel un consens care amestecă spoială naţionalistă, austeritate şi “FMI-sm”. Politica românească s-a corporatizat, reprezintă cu mici variaţiuni interese din ce în ce mai strîmte pe măsură ce afacerile se tîrăsc din ce în ce mai greu, iar povara pe cei mai puţin avuţi este din ce în ce mai accentuată.

Să le reamintim de ce politica lor e de doi bani. Pentru că nimic din problemele de zi cu zi nu se regăseşte nici măcar în discursurile aşa-zis “populiste”. Dintr-o mare de bălăcăreli cu “frontul de dreapta”, băsişti, stat de drept, lovituri de stat, o listă de probleme rupte din facturile, accidentele, nedreptăţile din viaţa noastră cotidiană:

Liberalizarea energiei. Se negociază nişte redevenţe pentru resurse naturale exploatate convenţional. Presiunea media e aproape inexistentă, autorităţile par să accepte că vor acorda noi privilegii marilor jucători. În acelaşi timp, facturile cresc şi în virtutea unui acord cu UE prin care vom “liberaliza” / adică vom creşte preţurile pînă cînd industria va fi pe butuci, iar consumatorul casnic îşi va lua gaz de încălzire cu linguriţa. Există ieşire din această combinaţie letală? Nimeni nu îndrăzneşte răspunsuri, nimeni din politică, prea puţini din zona civică. Sînt firave critici care vin în ultimul an, bazate pe consternarea unor UE-işti care-şi dau seama ce-am făcut: am semnat să ne abuzăm prin liberalizare extremă 90% din cetăţeni.

Resurse minerale. Se pare că la vîrf, indiferent de partid, avem o singură politică în ce priveşte resursele: radeţi tot, nu contează că oricum consumul scade, poate exportăm (noi sau, de fapt, cîteva megacorporaţii) şi devenim un soi de mini-rezervor pentru UE. Politica de exploatare necugetată merge la pachet cu dereglementare şi taxare minimală.

Ce facem cu companiile care au furat nesimţit? Un caz aparte este cel al ENEL – care au şi fost prinşi cu aranjarea preţurilor, de fapt a despăgubirilor pentru abuzuri trecute – care se gîndeşte să se retragă de pe piaţă şi ar putea scăpa basma curată după ce, sub privirea îngăduitoare a autorităţilor au suprataxat milioane de cetăţeni. Însă situaţia e gravă şi în cazul EON şi CEZ, statul român ridică din umeri.

Taxarea privată. De altfel, dreapta tot urlă că e suprataxată de stat. Dar adevărata problemă e că sărăcimea e suprataxată de yone strategice din capital. Nu există mare companie, de la bănci, la farmaceutice, care să nu încarce factura persoanelor cu venituri la limita subzistenţei. Cînd statul ridică preţul la benzină, prea puţini mai înţeleg că statul a taxat doar ca să nu se uite ca prostul la OMV cum măreşte preţul continuu.

Chestiunea băncilor. La fel, au protecţie indiferent de cine vine la putere, e o chestiune “strategică” europeană. Băncile mai pierd prin tribunale, dar strategia de bază e că nu toţi au bani şi timp şi putere să umble cu avocaţi (buni) după comisioane abuzive. Aşa-i statul de drept – să ne prefacem că el poate rezolva tot, cînd de fapt nu e aşa. Culmea e că chestiunea comisioanelor abuzive, a contractelor dubioase chiar este o problemă a clasei de mijloc pe care o vînează toţi politiienii disperaţi. Avem ţîşpe candidaţi de dreapta la preşedinţie, dar n-ar arunca cu o floare în această zonă. O vînează, dar totul pînă la bănci.

Chestiunea marilor investitori strategici. Marii angajatori beneficiază de diverse tipuri de privilegii, menite să menţină povestea pieţei libere în timp ce dispar drepturi, politici sociale etc. Capitaliştii industriali beneficiază de reduceri şi subvenţii la preţul energiei sau, cum e cazul lui Ioan Niculae, speră să obţină în forţă astfel de privilegii. Fondul de salarii s-a tot micşorat, rata profitului e la minimum, capitalul comercial şi speculativ îl calcă în picioare pe ăla “de producţie”, ce surpriză, nu-i aşa?

Marii angajatori de tip “multinaţională” îşi obţin privilegiile mai discret şi mai ferm şi, mai ales, prin modificarea şi ajustarea legilor: noul cod al muncii e cel mai clar exemplu. Însă se vede şi din comportamentul lui Ponta (toată goana cu reducerea CAS constituie un privilegiu imediat pentru marii angajatori). Toată clasa politică vrea să inventeze locuri de muncă prin privilegii acordate investitorilor. Cercul e unul complex şi vicios. Pentru că se lasă invariabil cu scăderea salariilor şi drepturilor angajaţilor.

Taxarea. Şi taxarea marilor investiţii afectează aproape direct clienţii respectivelor companii. Asta e una dintre probleme. Mai avem apoi chestiunea marilor investitori care evită reflex taxarea – aici ar fi de purtat discuţia europeană despre evitarea taxelor şi despre state UE care- s de fapt paradisuri fiscale.

Cheltuielile locale. Şi mai ales cazul BUCUREŞTI. Cea mai bogată primărie cu cele mai aberante cheltuieli, cele mai aberante decizii de urbanism, o reconstrucţie continuă cu foarte puţine efecte benefice în infrastructură. Mult furt care intră foarte puţin în preocupările DNA.

Lobby. Lobby-ul este din ce în ce mai eficient (chestiunea legalizat/nelegalizat e superfluă, avem de-a face cu o problemă transnaţională), iar statul român din ce în ce mai slab nu se întăreşte decît pe partea de servicii secrete şi control cetăţenesc.

Chestiunea europeană. Avem cea mai slabă voce în Europa. Nu reuşim să legăm în nici un fel problemele României şi situaţia precară a cetăţenilor din ţară sau plecaţi la muncă în afară de problemele mai generale ale UE în acest moment. România trebuie să aibă numai probleme româneşti, asta e şi deviza elitelor de tot felul de pe aici. Sîntem însă parte dintr-un efort agonizant de păstrare a status quo-ului în perioada postcriză.

Chestiunea controlului. Şi aici, toată lumea politică pare să fie de acord: cine ciripeşte daţi-i la cap. Mai nou facem paşi americano-pioniereşti în zona de supraveghere informatică.

Anti-social. Avem o întreagă pătură de inşi care se pretind evoluaţi politic şi care au vreo două trei idei fixe. Îţi vor explica senin că singura soluţie ca să mîni vitele “la muncă” e să le iei chiar absolut tot… Din păcate nu avem o singură mişcare politică serioasă care să combată cu o astfel de “filozofie”.

Intelectualism oportunist. Rămîne o problemă oportunismul de tot felul de culori, mai nou europeniste, în care sînt îmbrăcate tot feluri de gînduri complet anti-egalitare, anti-democratice etc. Sînt inşi care vor folosi orice formulă “civilizatoare” ca să îşi promoveze feudalismul. De cealaltă parte, orice critică socială e ca acum 100 de ani suspectă de bolşevism, de terorism comunist. Tot ce ţine de social şi drepturi trebuie  topit în discursuri de “politici publice”. Cine vorbeşte de drepturi şi nu e într-un ONG e periculos.

Privatizarea în continuare ca subînţeleasă. UE merge într-o direcţie greşită, austeritate combinată cu cheltuieli de tip neoliberal pentru întărirea rentelor capitalului. Aşa devin implicite politici de privatizare în zona serviciilor esenţiale, de la reţeaua de apă, pînă la educaţie şi sănătate. Nu există voci politice care să critice o astfel de direcţie. Toată lumea o arde business. O ţară tea party în care sărăcanii îţi vor explica mersul capitalului dar nu-ţi vor explica cum dracul o vor scoate la capăt la 50-60 de ani cînd se vor trezi cu corpul şubrezit, fără bani şi fără asigurare suficientă.

Inegalităţi. Se poartă discursul inegalităţilor de la Occupy încoace. Însă fiecare zonă are şi “specific” local. În România inegalităţile au şi zone de manifestare subtilă – de exemplu legarea şcolii de zona în care stai. Inegalitate produce şi netaxarea consistentă a marilor proprietăţi şi venituri. Problema taxării trebuie rediscutată radical. De la nivel european, trebuie aduse idei mai îndrăzneţe de contracarare a unui sistem din ce în ce mai sălbatic: venitul minim obligatoriu (indiferent de angajare sau nu), de exemplu.

Investitorul ca formă de specie protejată. În absenţa reglementărilor, şi în absenţa organizării politice eficiente la stînga, urmările sînt fireşti: capitaliştii îşi petrec criza căutînd situaţii de monopol, presînd continuu asupra instituţiilor de reglementare. Corupţia politică se manifestă mai ales prin acest pact cu capitalul privat. Pasul al doilea, desigur, stă în cheltuirea fondurilor publice tot pentru asigurarea prosperităţii unor companii strategice.

Lista e deschisă, desigur. Meditaţia e una singură: nu poţi dori tehnologizare intensă, fără să te gîndeşti la educaţie, nu poţi să te gîndeşti la educaţie uitînd de cei care nu au şansa unei profesii lucrative. Asta pe termen lung. pe termen scurt, gîndirea politică trebuie să reînceapă să cureţe de etichete nefaste gînduri îndrăzneţe: naţionalizare, investiţie publică, taxare, reglementare, negocieri şi renegocieri europene.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole