TEMA: Protestele din ianuarie 2012
N-am fost niciodată la un meci de fotbal. Nu ştiu cum arată ’’galeristul fioros’’ live. Nu ştiu nici dacă se poate confirma apetitul lui pentru proteste publice în orice tip de circumstanţe. Am văzut de cîteva ori, la televizor, bătăi între galerii după meciuri. Bătăi care aveau o direcţie clară de acţiune şi în urma cărora nu s-a declarat că, vezi doamne, galeristul ar fi un pericol naţional, o figură demonică de care trebuie să ne temem.
Ei bine, începînd cu 14 ianuarie, avem un nou pericol printre noi – galeristul. După ce i-am epuizat temporar pe ’’ceilalţi răi’’, am inventant profilul unui actant social care ia proporţii considerabile. Galeristul huligan care sparge capete şi rupe picioare, care huiduie de nebun şi nu spune, probabil – vă rog eu frumos, jos! – este, dintr-o dată, dramatizarea tuturor violenţelor posibile din spaţiul public. Un profil pe care cei mai mulţi dintre noi nu ni-l putem reprezenta subiectiv s-a transformat în purtătorul colectiv al angoaselor şi deprecierilor protestului.
Găsim întotdeauna un ’’fondator de imagine compromisă’’ a unui eveniment, un distribuitor de rău, un pervertitor al atmosferei paşnice, pentru a submina impactul unei acţiuni şi a o transfera într-o cu totul altă zonă decît în cea în care merită, cu adevărat, atenţie. Protestul se decredibilizează pentru că, nu-i aşa, galeristul nu poate fi creditat, el nu poate avea, în accepţia jandarmeriei române care l-a identificat, un rol social. El, dacă se revoltă, este un galerist, nu un cetăţean nemulţumit. El, dacă se revoltă, este, din start, un tip care îşi legitimează revolta prin acte huliganice şi care merită un singur lucru: să fie săltat şi dus în dubă.
S-a structurat astfel o imagine deviant antinomică, menită să scindeze imaginarul protestatarului. Avem, pe de o parte, profilul protestatarului rău – galeristul – şi profilul protestatarului bun – oricine numai galeristul nu.
Accentul supralicitant pus pe galerist reprezintă o diversiune discursivă, cu rol de a acţiona la nivelul subaprecierii calităţii protestului. Această diversiune, în capcana căreia a intrat şi mass media, nu face decît să instituie un pericol fictiv în locul unei analize pertinente acordate revendicărilor celor care, din 13 ianuarie şi pînă astăzi, au ieşit în stradă, construind în jurul susţinerii lui Arafad un protest cu ramificaţii complexe, care dezbate, pînă la urmă, pîrghiile democraţiei în România şi o serie de măsuri de ’’austeritate preferenţială’’. Cei care oricum se descurcă la limita supravieţuirii n-au decît să ajungă sub această limită.
Încercarea de a ’’istovi’’ diversionist forţa unui protest prin identificarea în interiorul grupului de protestatari a celui care îl descalifică reprezintă un act de minimalizare şi de huliganizare a revoltei.
În diversitatea vizibilă a grupurilor celor care au protestat în ultimele zile se tinde, astfel, spre o uniformizare de statut care operează cu:
– pervertirea acestei diversităţi prin reducerea ei la o categorie unică: galeriştii;
– construcţia unei imagini aprioric compromise a protestatarului diversionist care induce, automat, imaginea posibilului protestatar ideal;
– generalizarea prin multiplicare: există nişte galerişti printre protestatari, există foarte mulţi galerişti, deci cei mai mulţi protestatari sînt galerişti;
– sciziunea dintre categorii sociale de protestatari;
– crearea unui imagini publice a protestatarului, care nu poate fi decît galeristul rău.
Operarea cu aceste categorii de discurs reprezintă cea mai gravă periclitare a legitimităţii unui protest.