După nişte aventuri inexplicabile de 1 mai vin unele explicaţii

A apărut pe Deutsche Welle, ediţia română, un comentariu al lui Horaţiu Pepine despre manifestul răspîndit prin Bucureşti pe 1 mai despre care am scris aici. Deşi de pe poziţii evident adverse, jurnalistul simte potenţialul unei discuţii pe care acel textuleţ poetic o poate provoca. E plauzibilă o radicalizare a Mâinii de Lucru (aşa e semnat manifestul)? Răspunsul jurnalistului e nu:

În realitate însă despre puţini oameni s-ar mai putea spune astăzi că sunt prinşi fatalmente în cadrele unei condiţii sociale fixe. Muncitorul manual de astăzi poate deveni antreprenorul de mâine, individul sărac şi aflat la limita subzistenţei poate intra în sfera clasei de mijloc, în fine, angajatul sezonier (şi poate autorul anonim al manifestului răspândit în Bucureşti de 1 Mai) poate deveni intelectualul sau artistul validat de societate şi răsplătit pe măsură. De asemenea omul fără speranţă dintr-o ţară prost organizată şi rispitoare ca România îşi poate, eventual, redobândi sentimentul demnităţii, emigrând într-o ţară cu mai multe posibilităţi. Mobilitatea socială este în continuă creştere şi extinderea UE contribuie la o şi mai mare fluidizare socială în ciuda unor restricţii temporare de diferite tipuri. (…)

Aşadar sentimentul apartenenţei fatale la o categorie socială damnată şi care ar justifica proteste radicale şi mari mobilizări sociale este fals. Nu există o bază socială reală care să justifice prespunerea că „forţa de muncă” ar reprezenta o categorie socială distinctă, stabilă şi aptă prin urmare să devină motorul unor mari transformări sociale.

În plus, Noul Cod al Muncii care tocmai a intrat în vigoare şi despre care s-a spus că va aduce „forţa de muncă” la o stare de sclavaj, nu face, la rândul său, decât să crească mobilitatea socială, să sporească prin urmare şansele fiecăruia şi, în cele din urmă, să reducă motivele unui protest radical.

Apreciez faptul că Pepine n-a intrat în jocul băşcăliei şi că a citit cu interes peticul de hîrtie. Dar exact argumentul său de la final, acela că “mobilitatea” socială reduce puterea de ripostă, îmi pare a justifica fie şi texte ceva mai dure cum a fost cel răspîndit în Bucureşti. Elasticitatea muncii rămîne totuşi un mit dacă privim puţin mai atent cifrele. Reconversia e întotdeauna “în jos”. Cît despre forţa de coagulare a acestei mîini de lucru, e evident că în acest moment dezorganizarea este maximă. Pepine sau comentatori precum acesta spun că optimismul e singura monedă corectă: UE se zbate, dar va ieşi dintr-un trecut nebulos prin de părinţi leneşi care s-au îndatorat pe spatele copiilor. Dar că acum copiii vor fi mai harnici şi vor restabili echilibrul.

Chiar o duc aşa de bine tinerii europeni din est sau vest? Coagularea în jurul unor idei sociale se face din ce în ce mai greu. Poate şi pentru că mulţi au început să privească la ideal undeva în trecut. Pentru tineri, protecţia minimă de care au beneficiat părinţii lor pare un paradis de neatins. Citiţi acest material pe presseurop.eu despre timidele mişcări din Spania de anul acesta.

Pentru sociologul Universității din Alicante, Antonio Alaminos, sunt necesare niște alternative și niște obiective clare pentru ca să se cristalizeze un protest de acest tip. Asta sau o “declanșare irațională”. De exemplu, el spune că protestele arabe au obiective clare (atât îmbunătățirea situației economice cât și democratice) și că în țările UE unde au fost formulate aceste obiective s-a produs deja un fel de declanșare irațională. “Dificultatea mobilizării tinerilor spanioli provine din așteptarea lipsei de rezultate. Tinerii spanioli (și mulți europeni) se caracterizează prin dorința de a trăi precum părinții lor, într-o lume capitalistă de consum. Nu ei vor să termine cu el, ci capitalismul a terminat-o cu ei”, crede el.

E posibil ca tinerii care au ieșit până acum în stradă să fie foarte puțini. E posibil ca, de bine de rău, familia, munca la negru și protecția socială să mențină încă nemulțumirea în frâu, dat fiind că necesitățile de bază sunt acoperite. Și chiar ca pasivitatea majorității tinerilor să prevaleze asupra impetuozității celor care se mișcă. “Tinerii nu au o atitudine puternică de revoltă, sunt perplecși pentru că s-a încălcat contractul social”, spune sociologul José Félix Tezanos, dar tot el avertizează: “Se produc mișcări de mare profunzime și dacă nu au loc schimbări sociale importante, problemele tot vor apărea până la urmă”.

Mâna de lucru nu a fost singura

Am aflat că în Bucureşti au mai existat şi alte forme de protest. Iată unul de care am aflat abia la o zi de la întîmplare, petrecut într-un mall bucureştean:

Zis si facut: protagonistii au plecat de acasa deghizati in – agent de curatenie inarmat cu o matura, un bolnav tocmai externat din spital si un om ramas fara casa. Fiecare purta cate o pancarta : libera o zi, sclava 1 an ; in numele progresului ma descurc si fara spital; imi dau casa pentru programul de austeritate. In drumul spre mall si apoi chiar in mall au impartit un mini-manifest cu un indemn la reaproprierea acestei zile de catre oamenii obisnuiti. Dupa cateva minute de activitate in jurul fantanii din centrul mall-ului, o parte din cei deghizati au fost bruscati si luati pe sus de agentii de paza, unii chiar amenintati, altii au distribuit in liniste fluturasi si au iesit singuri.
In timp ce agentii se ocupau de deghizatii-surpriza, altcineva din grupul de initiativa a urcat la unul din balcoanele mallului de unde a aruncat vreo 2000 de mici fluturasi-confetti color cu diverse slogane de 1 MAI cum ar fi :

Șeful are nevoie de tine,
tu nu ai nevoie de el!

Ei cumpără fericirea ta.
Fur-o înapoi !

Cu cat consumam mai mult,
cu atât traim mai puţin.
Consumul este opiul poporului.

Morala

Unii pot vedea în astfel de gesturi mici avangardisme. Alţii doar teribilism. Dar aceşti oameni au salvat 1 mai de la depresie totală. Pentru pasivitatea mulţimii angajaţilor se pot găsi explicaţii infinite. inclusiv aceea că de fapt o ducem bine în UE şi că putem spune mersi cît timp avem un job oricum ar fi el. Mai sînt unii – întotdeauna puţini – care nu vor să rămînă aşa. Simplu.

Şi apropo de “opiul poporului, consumul”, aşa cum apărea pe unul din fluturaşele aruncate în mall. Ion Ianoşi este cel care contextualizează corect felul în care Marx a folosit sintagma religia, opiumul poporului. Acum “opium” este perceput exclusiv  ca un producător de extaz. Însă Marx utilizează termenul în sensul de anestezic al durerii (era folosit medical la anestezie). Religia anesteziază durerea sărăciei. Cam aşa stăm şi cu consumul. Unii preferă să-i vadă partea optimistă şi nepericuloasă, partea extatică. Alţii, printre care mă număr, subliniază caracterul de anestezic al consumului şi, implicit,  durerea din spatele anesteziei. Dacă vă sună prea poetic, vorbim la anul.

Aparut si pe VoxPublica

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.