Revista Cultura a dedicat un dosar, coordonat de Ștefan Baghiu, volumului Plante exotice.
Participă: Cornel Ban, G.M. Tamás, Mihai Dinu Gheorghiu, Alexandru Matei
„Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români”, coord. Alex Cistelecan, Andrei State, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015, 362 p.
în volum pot fi găsite următoarele analize ale figurilor centrale ale marxismului românesc: Constantin Dobrogeanu-Gherea (Andrei State), Lothar Rădăceanu și Șerban Voinea (Mihai-Dan Cîrjan și Adrian Grama), Lucrețiu Pătrășcanu (Costi Rogozanu), Henri H. Stahl (Ștefan Guga), Miron Constantinescu (Florin Poenaru), Pavel Câmpeanu (Alex Cistelecan)
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Lothar Rădăceanu, Șerban Voinea, Lucrețiu Pătrășcanu, Henri H. Stahl, Miron Constantinescu și Pavel Câmpeanu. Acestea sunt numele pe care le conține o istorie exhaustivă a marxismului românesc. Exhaustivă, cel puțin, în termenii coordonatorilor volumului „Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români” (Editura Tact, 2015), Alex Cistelecan și Andrei State. Pentru că, spun aceștia, antologia „nu este un volum despre teoria socialiștilor români sau despre literatura de stânga în general de la noi din țară, ci despre figurile românești ale teoriei marxiste”. Argumentul continuă, de altfel, discutând un fel de obicei autohton: faptul că mereu marxismul românesc a fost asociat unor spaţii improprii (le dezvoltă, pe rând, invitaţii acestui dosar). Intervenţiile acestui dosar dedicat marxismului românesc, plecând de la volumul apărut la Editura Tact, clarifică, sperăm, completând excelentul volum de analize ale marxismului românesc din diferitele sale etape, problemele principale pe care (încă!) le confruntă orice abordare serioasă a curentului: raportul dintre un marxism românesc şi marxismul european, raportul marxismului cu diferitele etape politico-sociale ale spaţiului românesc, în care a fost fie expediat, fie confiscat de ideologii consecutive şi situaţia actuală a reflecţiilor asupra acestui curent definitoriu pentru toate (poate fi asumat fără rezerve accentul totalizant) domeniile de cercetare din sfera socio-umană. Vă propunem, astfel, analizele unora dintre cei mai importanţi teoreticieni şi cercetători de astăzi: Cornel Ban, G.M. Tamás, Mihai Dinu Gheorghiu şi Alexandru Matei. Pentru că o dezbatere asupra marxismului românesc repune în discuţie, de fapt, întreg circuitul politic şi cultural românesc. (Ş. B.)
Ce rămâne din teoria marxistă românească?
Cornel Ban
Boston, 15 ianuarie 2017
Ce rămâne din gândirea marxismului istoric românesc? Fie că vorbim de varianta sa social-democrată interbelică, de factură mai degrabă austriacă, sau de cea marxist-leninistă, sau de diverse feluri de heterodoxie, e uşor de zis că în urmă rămâne mult eşec politic şi puţină apetenţă de rezistenţă la autoritarism. Însă rămâne şi multă sociologie şi istorie economică alternativă care merită tratată foarte serios. Din acest punct de vedere, odată cu „Plante exotice”, Andrei State şi Alex Cistelecan au scos la Editura Tact o lectură obligatorie (editură care are nu doar cele mai frumoase coperte de pe piaţă, dar este şi unul din puţinele locuri din România unde se mai ia în serios teoria).
„Plante exotice” merită celebrată ca prima încercare bine organizată şi coerentă de a vorbi relaxat pe tema marxismului românesc, într-un un exerciţiu de normalitate care ne aduce în spaţiul euro-atlantic, unde marxismul e parte din canonul ştiinţelor sociale şi al umanioarelor, ca să nu mai vorbim de presa culturală. O spun ca politolog format în State şi înclinat spre Polanyi şi Weber, nu spre marxism. Suprapunerea între teoria marxistă în ansamblu şi ideologia dejismului şi a ceaușismului, încă practicată în România, este o eroare ce ar trebui să atragă eşecul şcolar la anul întâi de politologie. După apariţia volumului „Plante exotice” o astfel de eroare nu mai are nicio scuză. Din acest punct de vedere, cu toate hibele lui bine documentate, interbelicul era mai deschis la minte. Zice Ştefan Guga în capitolul său despre sociologul marxist Henri. H. Stahl:
„În acea perioadă, în mediile științifice marxismul era văzut ca un curent de gândire perfect legitim, mai toți intelectualii vremii neavând nicio problemă în a trata tradiția marxistă ca punct de raliere, sursă de inspirație sau obiect de critică intelectuală și politică. Nu e de mirare, deci, că Dimitrie Gusti nu numai că nu a încercat să-i limiteze lui Stahl interesul față de marxism, ci chiar l-a încurajat să și-l cultive”(p. 195).
Cei doi coordonatori şi-au făcut treaba foarte bine, alegerea autorilor marxişti discutaţi în carte balansând între familiar şi mai puţin familiar: clasici arhicunoscuţi pentru orice absolvent de liceu (Dobrogeanu-Gherea, Pătrăşcanu), un sociolog de care s-a auzit prin sociologia contemporană mainstream (Stahl, căruia i se alătură în volum Câmpeanu) şi unul cunoscut mai mult în unele nişe ale ei (Costantinescu), un social-democrat clasic, cunoscut pentru tăvăleala cu Zeletin (Voinea) si unul mai obscur (Rădăceanu). Formaţia profesională a autorilor e foarte diferită: filosofie (Andrei State, Alex Cistelecan), litere (Costi Rogozanu), istorie (Mihai Dan Cîrjan, Adrian Grama), sociologie (Ştefan Guga), şi antropologie (Florin Poenaru). Această interdisciplinaritate face bine cărţii, fenomenul mai general al marxismului intelectual şi politic românesc fiind astfel văzut cu mai multe lentile. Acolo unde numele de marxişti români discutate aici au fost abordate în trecut, autorii fac o bună – deşi un pic cam inegală – muncă pe poziţionarea în literatură. În ceea ce priveşte structura pe capitole, poate că volumul ar fi fost mai cuprinzător dacă discuţia nu era pe autori, ci pe diversele varietăţi de marxism reprezentate de aceştia. În acest scenariu alternativ, analiza ar fi cuprins şi alte figuri reprezentative, cu tensiunile productive care ies din astfel de abordări.
Acum, câteva lucruri care m-au făcut să mă simt mai puţin ignorant pe tema discutată după ce am terminat cartea. O iau în ordine istorică (aproximativ):
Din capitolul lui Andrei State am fost inspirat mai ales de reliefarea teoriei lui Gherea despre rolul intelectualilor în societăţile capitaliste, lectură obligatorie azi pentru cei implicaţi civic şi politic. Venind dintr-o anumită disciplină (economia politică internaţională), punerea ideilor lui Gherea în contextul dezbaterilor mai noi despre subdezvoltare m-a aruncat în fantezia recitirii „Neoiobăgiei”. Mai ales pentru a vedea cât de bine a îmbătrânit ea în raport cu realităţile subdezvoltării contemporane din semiperiferia noastră. În România de după ’89 s-a vorbit mult despre necesitatea antrenării discuţiilor despre un neopaşotism, termenul de paşoptism ignorând extensia sa târzie de stânga, sub forma gherismului.
Sigur, multe dintre analizele lui Gherea sunt vetuste, însă retardul de dezvoltare a unei părţi covârşitoare a României ar putea fi înţeles mai bine la nivel conceptual prin revizitarea moştenirii gherismului intelectual, şi State face un prim pas convingător în acest sens. Capitolul e scris de State în stilu-i tăios, precis, sofisticat, dar aş fi vrut să se încheie mai puţin abrupt, elaborând mai multe relaţii cu celelalte capitole decât sunt în volum.
Fiind interesat în mod special de istoria social-democraţiei româneşti am citit cu atenţie deosebită excelentul capitol scris pe această temă de Mihai-Dan Cîrjan şi Adrian Grama, două din cele mai briliante minţi în câmpul ştiinţei sociale româneşti în anii care vor veni. Cîrjan şi Grama se ocupă de doctrinarii de bază ai PSD-ului interbelic, Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voinea. Biografia social-democrată a ambilor este legată de tradiţia social-democraţiei austriece, primul fiind membru al SPÖ-ului Bucovinei habsburgice, iar al doilea – picantă de tot povestea! – îmbrăţişând ideile marxismului social-democraţiei germanofone de atunci, sub influenţa unor soldaţi social-democraţi din armata germană ce ocupa Bucureştiul în timpul Marelui Război. Faptul că ambii au dus partidul spre unificarea cu PCR după război (mişcare urmată, în cazul lui Voinea, de autoexilare) ridică sprâncenele de rigoare. Dar să nu ne blocăm aici.
S-a scris mult despre social-democraţia românească interbelică, dar până la intervenţia acestor autori nimeni nu a livrat o analiză atât de bine contextualizată istoric. Să luăm doar un exemplu: acolo unde literatura existentă vede în această mişcare politică încă o formă de nombrilism ideologic a „continentului România”, sau, în cheie orientalistă, o replică locală a partidelor omoloage din Occident, Cîrjan şi Grama scot la iveală atât identitatea analitică puternic austro-marxistă a acestor doctrinari ai PSD-ului istoric, cât şi încercarea lor de a trage peste acesta o şapă reflexivă de idei şi strategii locale. Autorii arată că acest exerciţiu de traducere a fost plin de erori şi s-a terminat tragic, prin cooptarea în naţionalismul şi corporatismul de stat adus de anii ’30 prin politica de alianţe autodistrictive şi prin eşecul de a câştiga bătălia cu legionarii şi cu statul naţionalist pe palierul convertirii maniei sociale într-un proiect şi o cultură politică progresiste. Analiza este ancorată într-o bibliografie locală şi internaţională masivă, cu un du-te-vino foarte fertil între ce se întâmplă în România şi dinamica politică de stânga din Rusia, Austria, Serbia şi Belgia. Cei care caută lecţii istorice legate de strategii politice emancipatoare pe fondul răspândirii extremei drepte în ziua de azi pot fi încurajaţi să devoreze „Platele Exotice” începând cu acest capitol.
Unele părţi din capitol impun însă o serie de întrebări. Autorii critică implicit reformismul ideologic al liniei Rădăceanu-Voinea şi ezitarea acestora de a gândi tranziţia spre socialism în România altfel decât după o modernizare economică reală şi gestionată de instituţii tot mai penetrate de social-democraţie şi sindicalism, modernizare diferită de cea falsă, a capitalismului oligarchic tarat de instituţiile premoderne ale României de atunci. Ei au dreptate atunci când spun că lipsa unei analize serioase a naturii statului român şi lipsa unei infrastructuri de partid suficient de sofisticate pentru a genera o cultură social-democrată sunt responsabile în mare măsură de eşecul politic al social-democraţiei româneşti. Iar revelaţiile pe care autorii le-au făcut posibile cu privire la uşurinţa cu care aceste minţi şi colegii lor de partid s-au lăsat cooptaţi de un carlism ce experimenta idei economice corporatiste şi planiste ce rezonau în PSD sunt pur şi simplu epustuflante!
Ceea ce intrigă, însă, este faptul că autorii nu extrag pe deplin implicaţiile contextului politic şi nici ale doctrinei şi practicii politice austro-marxiste atunci când critică „idealul productivist” al lui Rădăceanu şi Voinea, dublat de opoziţia loială faţă de partidele mainstream, susţinerea acordată corporatismului şi planismului, nesusţinerea tezei că dezvoltarea industrială a României poate fi făcută de către instituţii necapitaliste. Însă, din punct de vedere austro-marxist, nu e nimic problematic în a argumenta în favoarea „idealului productivist”, adică în favoarea modernizării pe calea industrializării accelerate prin firme (iniţial) private şi în cadrul pieţei (atâta timp cât aceasta are loc pe calea încercuirii graduale a acestei dezvoltări de instituţii şi norme favorabile clasei muncitoreşti şi în paralel cu o ranforsare a unei culturi social-democrate care să asigure în timp bazele tranziţiei, dincolo de capitalism). Deşi aceste elemente sunt reliefate în text, ele sunt lăsate fără evidenţierea consecinţelor atunci când autorii critică susţinerea PSD pentru revoluţia burgheză – termen care vine cu bagajul de doxe liberale cunoscute. Or, chiar materialul bine documentat furnizat de autori ne arată clar ca Rădăceanu şi Voinea înţelegeau cu totul altceva prin revoluţia burgheză, imaginarul lor sugerând de fapt un fel de drum spre „Viena roşie”, cu economie capitalistă şi parlamentarism, clar, dar în care se testează un sistem masiv de redistribuţie progresistă, se introduce legislaţie socială şi servicii sociale universale şi li se oferă sindicatelor o voce critică în economie. Poate că toate acestea nu pot fi unite sub numele de revoluţie socială, dar nici o simplă revoluţie burgheză nu mai sunt.
Cât priveşte critica aplicată, nu se indică în ce ar fi constat ezitarea acestor doctrinari ai PSD faţă de un proiect politic mai radical. Dacă el ar fi fost mai apropiat de ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, nu ar fi fost aceasta o dovadă de gândire marxistă, industrializarea necapitalistă făurită acolo venind, aşa cum corect arată Voinea, la pachet cu încălcarea flagrantă a drepturilor sociale şi a standardelor minime de democraţie? Ştiind ce ştim azi, nu aveau ei dreptate în fond să îşi ia ca model de societate „Viena roşie” și nu URSS? Şi dacă da, nu era colonizarea de către social-democraţie a statului în paralel cu autonomizarea sa o opţiune intermediară potrivită, dată fiind lipsa unei coaliţii sociale social-democrate între muncitorime, ţărănime şi clasa mijlocie progresistă, aşa cum se întâmplase în Scandinavia sau Austria? Nu era corporatismul democratic susţinut de aceştia o modalitate realistă de a încastra priorităţile societăţii în economia capitalistă, transformând-o în mod radical, dar gradual, prin negociere colectivă, codeterminare şi coduri ale muncii? Autorii au dreptate când spun că acești gânditori români, precum colegii lor de la Viena, au subestimat capacitatea de mobilizare a fascismului și au proiectat masiv cu privire la neutralitatea statului, însă asta nu înseamnă că, în esență, austro-marxiștii nu au avut dreptate odată ce fascismul a fost înlăturat, manu militari, după 1945. Schimbările sociale aduse de social-democrația austriacă postbelică pot fi comparate, din punctul de vedere al decomodificării relației piață-societate doar cu ce s-a întâmplat în Scandinavia. Evident că demarxizarea social-democrației și apoi erodarea ei de către neoliberalism din anii ’80 încoace arată limitele acestui proiect, însă aceasta este o altă discuție.
Ștefan Guga, Florin Poenaru și Alex Cistelecan ne imersează apoi în cadrele sociologiei marxiste românești din interbelic și postbelic, cu Henri H. Stahl, Miron Constantinescu și Pavel Câmpeanu.
Austro-marxismul și social-democrația interbelică revin în capitolul lui Guga, care a scos (tot la Tact) o carte întreagă despre Stahl, un om care este de departe cea mai interesantă și importantă figură a sociologiei românești. Pentru mine, personal, este și figura care ar trebuie să fie cea mai inspirantă pentru stângă contemporană: activism politic asumat, dar ancorat într-o austeră fundamentare a reformelor sociale în cercetare empirică de teren. Căci biografia intelectuală a lui Stahl captează nu doar dansul între marxismul strategic (politic) și cel academic, ci și un modernism românesc universitar tragic, care merge de la profesionalizarea sociologiei, în anii ’30, la reprimarea ei în aproape pe parcursul a aproape jumătate din perioada socialismului de stat. Structurat de gherism și austro-marxism în activismul său politic de social-democrat și rodat profesional de empirismul echipelor Gusti, Stahl este un model de universitar interbelic activist care își folosește munca de cercetare în sprijinul reformei sociale. Dacă generația postcomunistă ar fi fost inspirată mai mult de unii ca Stahl și mai puțin de producția industrială cu operele „tinerei generații”, așa cum s-a întâmplat, poate altfel ar fi stat lucrurile pe multe paliere ale vieții noastre politice și intelectuale. Voi poposi mai mult asupra analizei lui Guga în recenzia pe care o voi face la cartea sa (briantă!), dar trebuie spus: ca execuție analitică, capitolul despre Stahl este piesa de rezistență a acestui volum, fiind parte dintr-un proiect mai mare.
Printre altele, în fond, lucrarea este o invitație imposibil de refuzat spre a citi sociologie urbană și sociologie istorică. În ultimii ani, pe piața de cărți din România au apărut (mai ales la Editura Tact) traduceri de lucrări esențiale despre tranziția de la feudalism la capitalism (Karl Polanyi, Ellen Meiksins Wood). Modul în care Stahl, o figură raționalistă situată la opusul obscurantismelor „tinerei generaiții” interbelice, a abordat acest subiect, ne reamintește Guga, este extrem de original (Stahl și Câmpeanu sunt clar marxiștii români cei mai originali, fiind nevoie de niște articole de specialitate în reviste de sociologie americane mari care să îi facă mai cunoscuți pe plan internațional).
Poziționările sincroniste ale lui Stahl în raport cu sociologia occidentală, mai ales în cursul anilor 1970, sunt fascinante și desființează mitul justificator al celor care spun că s-a trăit într-un fel de izolare cognitivă în raport cu ce era „afară”. Pe de altă parte, însă, am încheiat capitolul un pic frustrat de absența unei explicații mai detaliate asupra motivelor pentru care Stahl nu își folosește impresionantul arsenal analitic și empiric pentru a critica economia politică a socialismului real, așa cum o făcuse Câmpeanu, retrăgându-se în dezbateri mult mai inofensive politic despre tranziția de la feudalism la capitalism.
În fine, Costi Rogozanu și Florin Poenaru abordează două figuri instituționalizate ale PCR: Lucrețiu Pătrășcanu și Miron Constantinescu. Este o zonă la care mă pricep mai puțin, dar care mi-a zgândărit mari curiozități.
În unele dintre lucrările sale, Vladimir Tismăneanu arată că istoria comunismului românesc ar fi fost altfel dacă sociologul Miron Constantinescu nu ar fi fost mazilit politic în 1961, eveniment care deschide calea spre putere denunțătorului său, Nicolae Ceaușescu. Capitolul lui Florin Poenaru despre acest om care trăia schizofrenic între mintea de sociolog sofisticat și prestația de soldat credincios al Partidului Comunist (deși nu al comunismului, stricto sensu) și care ajunsese al patrulea om în stat în anii ʼ50, este prima contribuție care ia la bani mărunți fondul sociologiei (și istoriografiei) acestuia. Precum Stahl, Constantinescu făcuse teren cu Gusti, dar, spre deosebire de austro-marxistul Stahl, el punea în anii ’30 bazele sociologiei marxist-leniniste. Timp de decenii, Constantinescu va bloca posibilitatea folosirii sociologiei ca bază pentru o critică marxistă a regimului.
E foarte iritantă figura acestui sociolog care nu face nimic pentru a opri asaltul staliniștilor români asupra sociologiei în anii ’40-’50 (episod care putea fi mai bine acoperit în capitol), reapărând ca mare papă al disciplinei reînființate în faza mai relaxată a socialismului de stat (sfârșitul anilor ’60). În fond, sociologia lui Constantinescu ne apare așadar ca un fel de meliorism leninist fidel PCR și este foarte interesantă remarca lui Poenaru cum că armata de sociologi a lui Constantinescu putea da regimului o refondare științifică, deoarece „funcționarea efectivă a puterii nu putea fi bazată decât pe cunoașterea de tip științific socialist, în care sociologia reprezenta dimensiunea sa cea mai aplicată” (p. 258). Trei observații scurte aici. Mai întâi, e de clarificat de ce aderarea la FMI și Banca Mondială este o dovadă că sistemul ceaușist era „din ce în ce mai capitalist” în modul lui de funcționare, cum susține autorul. Următorii 15 ani din viața regimului ne arată contrariul. Doi, Poenaru are dreptate când spune că alegerile politice ale lui Constantinescu își merită oprobriul, însă este poate prea generos când afirmă că aceasta a fost o dramă interesantă de intelectual comunist, neexplorând ipoteza alternativă din literatură, potrivit căreia ea a fost mai degrabă o banală alegere de carieră, care în principiu putea fi evitată, à la Pavel Câmpeanu, cu asumarea costurilor de rigoare. Trei, textul glisează între marxism materialist (un cort destul de mare) și varianta marxist-leninistă specifică lui Constantinescu, glisare care îl ajută să sugereze o recuperare din sociologia și istoriografia acestuia mai mult decât poate ar fi cazul.
Rogozanu îi face un regal biografic lui Pătrășcanu, neiertându-i slăbiciunile din biografie. În același timp, autorul face un tur de forță prin corpul masiv de texte al acestuia, lăsându-mă cu un chef nebun de citit un material care pare a avea o valoare documentară ignorată. Ca să exemplific, Rogozanu te lasă cu puternica impresie că necitirea cărții „Sub trei dictaturi” (Carol, Garda, Antonescu), dincolo de tezismele și afirmațiile ei strict polemice, e de nescuzat pentru cei interesați de cum se trece de la parlamentarism corupt la autoritarism, subiect înfiorător de actual. Concupiscența dintre elitele mainstream (inclusiv Maniu, cu al său bizar pact de neagresiune cu Garda) și legionari, dar și confluențele intelectuale dintre comunistul Lucrețiu Pătrășcanu (jurist și economist marxist cu doctorat la Leipzig) și Mihail Manoilescu (economistul capitalismului carlist) pe tema necesității statului autoritar în dezvoltarea industriei grele vor da insomnii nostalgicilor după orizonturile interbelicului. În final, înainte ca Boia să dea cu picamărul în mitologia naționalistă, aflăm că, de fapt, Pătrășcanu o făcuse deja cu un aplomb de economist polemic, care expune baza economică a marilor evenimente acolo unde Iorga și urmașii săi vedeau romantisme naționale. O gură de oxigen pe raftul plin de referințe culturaliste.
Ca să revin în zona sociologiei angajate de tip Stahl, Alex Cistelecan scoate la lumină excepționala figură a lui Pavel Câmpeanu, singurul sociolog mare care a folosit marxismul (combinat cu structuralismul) pentru a critica sistematic socialismul de stat. Spre deosebire de Stahl, este în mod cu totul bizar o referință marginală în memoria sociologiei românești și (lucru cu atât mai deplorabil) în abundenta literatură despre istoria ceaușismului. Dar oricum, din „Plante exotice”, Stahl și Câmpeanu ies ca marxiștii români cei mai originali.
Începând din anii 1970, Câmpeanu își asumă sarcina de a folosi sociologia marxistă pentru a critica socialismul de stat, scriind o trilogie gigantică ce va apărea, în formă condensată, în engleză (povestea evadării manuscrisului în State este clasică). Interesant este parcursul acestui fost deținut politic în România interbelică, conformist PMR după război, apoi sociolog producător de samizdaturi bombă, exilat activ în critica regimului și, în final, membru fondator al unui GDS încă divers ideologic. În fond, analiza lui Câmpeanu se mișcă fluid (deși nu facil) între o sociologie a comunicării foarte branșată, statistică, empirism de teren, teorie politică și istorie.
Teza marxistă principală a lui Câmpeanu a fost că stalinismul (înțeles ca proiect sincretic cu tensiuni interne fără ieșire între părțile sale feudalisto-capitalisto-feudale) trebuie înțeles în primul rând în termenii bazei sale socio-economice, nu ca suprastructură politică, cum crede mai toată lumea. Este o teză care ar fi avansat mult dezbaterea despre stalinism și poststalinism dacă ar fi fost mai cunoscută.
L-am citit pe Câmpeanu acum zece ani, încercând să înțeleg funcționarea sistemului ceaușist prin ochii unui contemporan dotat cu instrumentele științelor sociale care îmi sunt mai familiare decât alte instrumente. Poate din cauza formației profesionale, mi-l amintesc ca fiind genial, desfășurând pânze sociologice gigantice despre sistem, dar lectura mi s-a părut și greoaie („necesitatea antinomică” este, vai, unul dintre termenii cei mai ușor de înțeles), extrem de dens, pe scurt genul care cere dedicație din partea cititorului. Din acest punct de vedere, Cistelecan face pentru Câmpeanu aceeași muncă pe care Loicq Waquant o face pentru Pierre Bourdieu: îl face viu și legibil. Mi-a plăcut mult modul în care autorul se contrează cu Câmpeanu, văzând sincretism nu doar la stalinism, ci și la capitalism, făcând o sinteză de Marx și Polanyi (acesta din urmă neasumat) prin argumentul că există un sincretism inerent al capitalismului, rudimentele de societate tradițională fiind esențiale pentru reproducerea capitalismului ca sistem (încastrarea lui Polanyi).
E bine că este taxat Câmpeanu pentru teza aberantă a „omogenității sistemice a capitalismului”, însă mi-ar fi plăcut ca Cistelecan să discute mai pe larg și alte limite ale unei traduceri contemporane a lui Câmpeanu pentru problemele capitalismelor contemporane. Un mic exemplu: în anii ’70-’80 era legitim să mai crezi, așa cum o face Câmpeanu, în predestinarea periferiei la dezvoltare. Însă azi, pentru cei tentați să înțeleagă dialectica istorică în cheia neoimperialismului, teza lui Câmpeanu merită un duș extrem de rece, dat fiind că avem cazurile despre Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, care au folosit exact combinația sincretică de burghezie și structuri feudale, și nu revoluția leninistă anticipatoare, pentru a ieși din periferie. Deși, cum insista Streeck, sistemul capitalist are un miez dur de caracteristici pe care o astfel de analiză marxistă le-ar face legibile și trebuie, de asemenea, arătat că varietățile de capitalism periferic (clasica Coreea versus Nigeria) explică mai mult din lumea reală decât nu știu ce necesități antinomice sub (neo)imperialism.
Cartea va îmbătrâni bine datorită scoaterii la iveală a modului în care diverse varietăți de marxism, de la leninism la austro-marxism, de la marxismul politic la cel sociologic, au fost împământenite în România secolului XX. Departe de a fi exerciții de copy-paste intelectual aplicate pe originale străine, marxismele românești au fost rezultatul unor traduceri reflexive, în care originalitatea locală nu este o simplă fațadă. Încercările viitoare de a continua agenda de cercetare deschisă de „Plante exotice” au multe goluri de acoperit, de la perspective mai bine structurate și comparate cu marxismele din regiune la mult neglijatele probleme legate de modul în care sunt tratate relațiile de gen sau cele etnice în marxismul istoric românesc.
Dintr-un mic tic profesional, nu mă abţin să nu spun că era poate mai bine dacă introducerea făcută de editori ar fi avut un cadru teoretic mai explicit care să lege între ele capitolele, nu doar prin temă, ci şi printr-o serie de instrumente de lucru comune. Dar poate atunci ar fi ieşit ceva mai sufocant şi mai puţin accesibil, două capcane academiste pe care cartea le evită abil. Am devorat-o, astfel, anul trecut pe intercity-ul Cluj-Bucureşti. Asta nu mi se întâmplă prea des cu volumele academice, care foarte rar echilibrează analiza doxată (paginile de poziţionare sunt aproape acoperite cu note de subsol la unii), bine prinsă în bibliografia internaţională şi stilul accesibil necesar. Cei cuprinşi de dubii în faţa raftului, începeţi prin a răsfoi textul lui Costi Rogozanu despre Pătrăşcanu, în sine un gen hibrid între analiza istorică, nuvela biografică şi un ipotetic biopic de Tarantino. Textul e o pledoarie pentru a-ţi trimite copiii la Filologie.
Tradiţie şi ideologie
G.M. Tamás
Acest volum excelent („Plante exotice”) încearcă să adreseze un reproş care se face întotdeauna stângii: reproşul conform căruia stânga n-ar avea rădăcini locale, n-ar face parte, cel puţin parte organică, din cultura naţională. Puţine sunt ţările unde stânga, mai ales cea marxistă, n-ar fi acuzată de dezrădăcinare, de-a fi străină de fiinţa profundă a neamului, de exemplu, de la Roumanie profonde. De mai bine de două sute de ani, răzvrătirea şi subversiunea împotriva statului represiv şi a claselor domnitoare au fost considerate o şmecherie jidănească – şi asta a fost atitudinea oficială a extremei drepte, de exemplu a Legiunii, dar a ajuns aici şi bolşevismul tardiv, devenit şovin. Pentru Ceauşescu, strămoşul PCR şi RSR n-a fost Gherea, ci Mihai Viteazul.
Celor mai mulţi de la stânga pur şi simplu nu le pasă, nu vor să dovedească dreptei că şi ei aparţin naţiei, onus probandi nu le aparţine. Totuşi există aici o problemă, cea a hegemoniei culturale. La începutul secolului XX, ţări atât de conservatoare ca Rusia, Spania sau Ungaria, erau obsedate de ideea socialismului. Figura clasică a revoluţionarului pur, fanatic, pregătit a se jertfi pentru cauza poporului, dar ateu (evlavios contracultural) şi pozitivist – cunoscută din scrierile lui Dostoievski şi Turgheniev – era un tip al realităţii sociale. În această perioadă, practic toată cultura modernă ungară era de stânga. Chiar după înfrângerea revoluţiilor din 1918/19, în emigraţie, revista marxistă „Korunk” din Cluj (1926 – 1940) legifera pentru toată cultura de limbă maghiară, după expresia unuia dintre cei mai mari scriitori de dreapta de atunci (László Németh). Cel mai mare poet maghiar din perioada interbelică, Attila József, a fost un comunist, iar la sfârşitul vieţii un marxist independent, antistalinist. În 1978 (!), o colecţie samizdat de la Budapesta publica eseurile critice ale stângiştilor dizidenţi tineri despre moştenirea marxistă – cu vreo patruzeci de autori!
Şi totuşi, în Ungaria de astăzi, cu un trecut cultural hegemonic de stânga nu există o stângă intelectuală demnă de menţionat, pe când în România – după decenii de preocupare meticuloasă şi eficace cu Cioran, Noica, Eliade, Blaga, Ţuţea ş.a.m.d., după o modernitate culturală dominată de dreapta conservatoare, autoritară, naţionalistă, clericală şi destul de des fascizantă timp de aproape un secol – astăzi observăm o tânără stângă intelectuală energică, bine informată şi harnică, dar fără o importantă tradiţie autohtonă. (Există totuşi o excepţie importantă: arta românească de avangardă, unde subversiunea comunistă şi anarhistă juca un rol decisiv: nu teoria este singurul teren pentru inspiraţia revoluţionară). Plantele marxiste erau poate exotice cândva, dar nu mai sunt astăzi atât de stranii.
Dar dacă privim marxismul estic în dimensiuni puţin mai largi decât frontierele naţionale şi culturile etnice, imaginea se transformă. Paralel cu paradoxul binecunoscut al revoluţiei ruse (de ce a izbucnit ea într-o ţară „înapoiată”), imensa mişcare socialistă, comunistă şi anarhistă de la Praga până la Calcutta sau Şanghai şi cultura ei teoretică, literară şi artistică, se datorează unor configuraţii istorice unice, dar lesne de înţeles.
În primul rând, „înapoierea” Orientului prezenta subversiunii urbane un adversar care simboliza nedreptatea de totdeauna şi de pretutindeni: privilegiul naşterii (caste nobiliare şi eclesiastice) exacerbat de inegalitatea rasială datorită colonialismului şi oprimarea minorităţilor etnice şi religioase. Toate acestea se reduc la un sistem de forme precapitaliste de inegalitate care, combinat cu capitalismul comprador în devenire, însemna un amestec exploziv – o totalitate de nedreptăţi de varietate istorică foarte mare care se închegase într-un cosmos complet al Răului, asemenea conceptului „lumii” prezent în mai multe teologii. O „lume” respinsă şi condamnată şi urâtă cu o fervoare „acosmică” aproape necunoscută în Occident.
Războiul civil internaţional lansat (sau îmbrăţişat) de marxiştii estici acum o sută de ani împotriva sclaviei, iobăgiei, peonismului, împotriva mizeriei ţărăneşti şi proletare, a puterii militare si bisericeşti, a dinastiilor şi a aristocraţiilor şi a burgheziei şi a dominaţiei metropolei occidentale ÎN ACELAŞI TIMP, transformase lupta proletară concepută de Marx şi Engels în 1848 într-o luptă „gnostică” cu întreaga lume socială a asupririi şi a dispreţului de clasă, castă, etnie şi gen, deci într-o luptă cu desăvârşire politico-morală a cărei ţintă trebuia să fie statul, spre deosebire statul imperial şi statul-naţiune. Nu era numai o luptă anticapitalistă, ci una concepută ca luptă totală împotriva „trecutului”. Lupta cu „trecutul” („rămăşiţe feudale” etc.) era concomitent şi un asalt al tradiţiei şi al „rădăcinilor”, deci problema „înrădăcinării” într-o cultură naţională – la început – nu se punea, „naţiunea” reprezenta cucerirea imperială, războiul şi discriminarea etnică. Partidul Comunist „din România” (şi nu „Român”), Sozialdemokratische Partei „Deutschlands” (şi nu „Deutsche”) arăta făţiş că un marxist român sau german erau pur şi simplu marxişti, militanţi ai unei mişcări internaţionale care s-a întâmplat să se fi născut într-o regiune oarecare. Locul marxismului într-o cultură naţională este o problemă paradoxală, fiindcă şi în ţările cu o tradiţie bogată şi extinsă de stânga, cultura marxistă este una în mod necesar dezrădăcinată în principiu.
În consecinţă, reproşul dreptei româneşti că marxismul e „străin”, este lipsit de sens. Toate marxismele sunt „străine” de toate culturile naţionale, vezi „Manifestul comunist”. Marxismul estic este totodată nu numai internaţionalist, dar şi adversarul direct al tuturor tradiţiilor, locale sau nu, fiindcă tradiţia biopolitică precapitalistă mai este prezentă, deoarece în Orient opera luminilor este sau era neterminată, iar eliberarea naţională mai este la ordinea zilei. Deci pentru un stângist(ă) turc(ă), solidaritatea cu armenienii şi kurzii din ţara sa este o obligaţie inconturnabilă, la fel şi cu victimele bigoteriei religioase şi ale misoginiei şi homofobiei oficiale. Atitudinile acestea în Occident sunt împărtăşite şi de tendinţe burgheze (ca liberalismul de stânga antirasist şi feminist), dar în Orient într-o vreme aparţineau exclusiv comuniştilor şi socialiştilor, unde egalitarismul burghez a fost extrem de slab sau inexistent.
Bineînţeles, dacă „problema stângii” este înţeleasă numai în termenii „democraţiei” vs. ai „dictaturii totalitare” – o aproximare la fel de subtilă ar fi viziunea stalinoidă după care toate tendinţele burgheze ar fi fost într-un sens sau altul, „fasciste” – atunci asemănarea cu fenomenele culturii burgheze ar constitui un avantaj. Deci „recepţia” marxismului de către cultura naţională ar fi decisivă pentru importanţa marxismului în cultură, cum toate culturile burgheze sunt, desigur, naţionale.
Volumul „Plante exotice” nu acceptă aceste puncte de vedere, el prezintă numai parte din inventarul local al marxismului, într-un mod radical, în general simplu şi răspicat, la un nivel extrem de înalt. Am învăţat foarte mult mai ales din extraordinarul eseu al lui Andrei State despre Gherea, cel al lui Mihai-Dan Cîrjan şi al lui Adrian Grama despre doi social-democraţi români (le cunoşteam până acum numai numele), al lui Costi Rogozanu despre Pătrăşcanu şi al lui Alex Cistelecan despre Pavel Câmpeanu – cineva pe care îl cunoscusem personal, dar pe care nu l-am înţeles niciodată, dar acum văd cu uimire ce interesant era. Cred că într-o ediţie viitoare cineva ar trebui să scrie şi un capitol despre marxiştii unguri din România. Până la urmă a fost un evreu ungur comunist din Banat, András Szilágyi care a scris – în maghiară – poate cea mai frumoasă (şi feroce) carte despre ţăranul român, „Új pásztor” („Noul cioban”, de fapt: „Noul purcar”, Paris, 1930), un poem expresionist în proză, nici nu ştiu dacă a fost tradus vreodată.
În timp de zece ani, un volum mult mai lung se va scrie despre această temă, unde alţii, şi mai tineri, vor scrie despre autorii de astăzi.
Plante exotice? Despre marxiștii pământeni și noile strategii de împământenire
Mihai Dinu Gheorghiu
Volumul coordonat de Alex Cistelecan și Andrei State este o inițiativă salutară de a reevalua, cu un cuvânt aproape ieșit din circulație, contribuțiile cele mai de seamă ale marxismului românesc. Două argumente majore justifică această inițiativă. Mai întâi, cunoașterea lacunară, sau chiar ignorarea, autorilor prezentați în această suită de studii micromonografice, unii dintre ei cenzurați sau ocultați până în 1989: Constantin Dobrogeanu-Gherea (Andrei State), Lothar Rădăceanu și Șerban Voinea (Mihai-Dan Cîrjan și Adrian Grama), Lucrețiu Pătrășcanu (Costi Rogozanu), Henri H. Stahl (Ștefan Guga), Miron Constantinescu (Florin Poenaru), Pavel Câmpeanu (Alex Cistelecan). Mai apoi, anticomunismul și antimarxismul impuse hegemonic în ultimele decenii au condus la un fel de conspirație a tăcerii, dacă nu a denigrării acestor intelectuali, filosofi sau sociologi, a căror marcă teoretică a fost sau putea fi omologată în circuitele internaționale ale valorilor. Vârsta tânără a autorilor acestor studii (anul nașterii ar fi meritat să figureze în notele bio-bibliografice de prezentare) indică și o posibilă schimbare de generație în perspectivă și o reconsiderare a istoriei culturale și politice a secolului trecut.
Un succint „Argument” ne lămurește asupra criteriilor de selecție a celor șapte teoreticieni marxiști, în raport cu care autorii (sau cel puțin coordonatorii) se poziționează în calitate de moștenitori: „dintre toate plantele de import [i.e. ideile și instituțiile moderne introduse în societatea românească], marxismul a fost și a rămas cea mai exotică. Poate c-a venit vremea s-o și aclimatizăm” (p. 7). Cele șapte „figuri românești ale teoriei marxiste” sunt bine alese, atât prin diversitate, cât și prin momentele istorice pe care le reprezintă, acoperind peste un secol de marxism (filosofic, sociologic, politic) în România. De aceea, teza exotismului descumpănește, precum și cea a caracterului „exhaustiv” al selecției propuse (idem). Afirmații imprudente, mai ales din cauza ambiguității metaforei „plante(lor) exotice” și în absența unei discuții necesare asupra celor care au fost îndepărtați la selecție, fie ei esteticieni (I. Ianoși, N. Tertulian…), fie sociologi naționaliști care s-au remarcat prin efortul de indigenizare „protocronică” a marxismului, precum Ilie Bădescu (în privința naturalizării marxismului în „România lui Ceaușescu” anilor 1980, rămâne de referință cartea lui Katherine Verdery tradusă la noi cu titlul „Compromis si rezistență”). Dacă asumarea exotismului indică aici mai degrabă ruptura de indigenizarea anterioară, o discuție mai largă pe aceasta temă ar fi fost mai mult decât utilă.
Mizele demersului colectiv din volumul de față sunt legate de rediscutarea raporturilor dintre marxism (sau „teoria marxistă”, cu folosirea problematică a singularului), istorie și politică, în context românesc, evitând particularizările etno-culturale excesive. Cel mai explicit în această privință mi se pare studiul consacrat de Mihai-Dan Cîrjan și Adrian Grama lui Lothar Rădăceanu și Șerban Voinea, principalele figuri ale marxismului românesc interbelic. Autorii sunt nevoiți să formuleze câteva distincții majore pentru a-și preciza perspectiva, una care corespunde „istoriei sociale a strategiei politice socialiste”, opuse „istoriei intelectuale”, a ideilor marxiste. Chiar dacă studiul lor nu este cu adevărat unul de istorie socială, el convinge prin diversitatea informației mobilizate și prin pertinența observațiilor. „Austro-marxismul” lui Rădăceanu și Voinea corespunde unui „marxism strategic” situat la intersecția dintre spațiile jurnalistic și academic, o „reinventare a marxismului gherist din anii ʼ20”, operă de vulgarizare onorabilă, care refuza închiderea în opoziția simplistă dintre radicalism și reformism (p. 120). O altă opoziție respinsă este cea dintre marxismul occidental și cel oriental, prin care sunt refuzate rescrierile „autocolonizatoare”, dar și „autohtonizarea excesivă” a dezbaterilor românești din perioada interbelică. Lipsește însă din această analiză explicarea eșecului strategiilor de adaptare ale celor doi odată cu instalarea regimului comunist în România.
Studiul consacrat de Costi Rogozanu lui Lucrețiu Pătrășcanu urmărește, oarecum diferit față de cel precedent, restaurarea „operei scrise” a celui care a fost supus vreme de decenii unei tenace „mistificări”, servind în contextul „valului anticomunist de după 1989” drept figură a „comunistului menit să demonstreze barbaria comuniștilor, dar și destinul rătăcitului bolșevic ce și-a trădat originile burgheze, și educația aleasă” (p. 127). Semnificativă este și în cazul lui Pătrășcanu un fel de conspirație a tăcerii care a făcut să-i fie ignorată opera în ciuda reabilitării din 1968, în contrast cu interesul manifestat în ultimele decenii sub Ceaușescu față de intelectualitatea cu trecut la extrema dreaptă. Scrierile lui Pătrășcanu se înscriu și ele în zona frontalieră a „marxismului strategic”, anterior definită. Rogozanu sancționează pe bună dreptate studiile academice de după 1990 care-i ignoră contribuția teoretică majoră, privilegiind „informația de la sursă”, din perspectiva unui istoricism îngust: „Am trecut deci din ultimul deceniu al secolului trecut, cu fanteziile sale neointerbelice, la un mileniu trei dominat de un mediu aseptic al muncii de arhivă și de condamnare distantă, fără implicarea unor actori importanți ai vremii” (p. 154). Costi Rogozanu surprinde foarte bine contrapunerea stereotipurilor impuse de exegeții interesați ai lui Pătrășcanu, „între două exagerări”: „una a dorinței nestăvilite de putere politică (Brucan), cealaltă a intelectualității sinucigașe și demne (Tismăneanu)” (p.172, n. 63). Confruntarea operei lui Pătrășcanu cu exegeții mai mult sau mai puțin improvizați este o bună ocazie de a schița configurația câmpului intelectual al României de azi, inclusiv prin referințele la intervențiile externe ale „româniștilor”. Îngroșând trăsăturile pentru a-i face observabilă structura, Costi Rogozanu observă tabloidizarea unor studii cu pretenții academice care „colportează bârfele” puse în circulație de cei care au „scotocit” prin biografia lui Pătrășcanu pentru a-i obscuriza opera.
Ștefan Guga, autorul unei monografii de referință asupra lui Henri H. Stahl („Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl”, Tact, 2015), atrage atenția aici asupra importanței demersului lui Stahl în profesionalizarea sociologiei, situându-l în același timp, ca marxist, printre contemporanii săi, Pătrășcanu, Constantinescu, Câmpeanu. Poziția lui este și ea definită printr-un dublu sistem de opoziții, față de Gherea, Pătrășcanu sau Voinea mai întâi, prin revendicarea dreptului de a vorbi științific despre societate (spre deosebire de „discursul literat” al predecesorilor), dar și prin contribuțiile lui însemnate de „marxism strategic”, în publicistica interbelică, deosebit la acest capitol de Miron Constantinescu sau de Pavel Câmpeanu. Stahl este văzut astfel ca o figură a tranziției dinspre „marxismul strategic” spre cel „academic”, nefiind evocate, din păcate, alte figuri ale acestei tranziții. Trecută după 1989 printr-un proces de decontextualizare care are și semnificația unei epurări ideologice, opera lui Stahl a beneficiat de o recunoaștere consensuală și nu mai puțin paradoxală. Prin contrast, Ștefan Guga observă eliminarea completă a lui Pavel Câmpeanu dintr-o „mică enciclopedie a sociologilor români” publicată de Stefan Costea în 2001, punând-o pe seama „imposibilității aseptizării sociologiei lui Câmpeanu prin eliminarea marxismului ei”, operațiune la care par a fi fost supuși chiar și Miron Constantinescu, nu doar Henri H. Stahl (p. 199-200, nota 24). Deși opera lui Stahl nu furnizează chei interpretative pentru înțelegerea regimurilor politice de dinainte și de după 1989, critica cunoașterii istorice și a celei sociologice pe care a reușit să le impună constituie o resursă majoră pentru intelectualii marxiști de azi.
Raporturile dintre „teorie” și „politică” sunt în centrul analizei ultimelor două studii din volum, consacrate lui Miron Constantinescu (Florin Poenaru) și Pavel Câmpeanu (Alex Cistelecan). În cel dintâi, Florin Poenaru reconstituie parcursul celui care s-a aflat în primul deceniu al puterii populare în primul cerc al orientării acesteia, pentru a cădea apoi în dizgrație și, ulterior, reabilitat, să joace un rol determinant în reorganizarea învățământului și cercetării sociologice din România. Portretul schițat de Florin Poenaru se înscrie împotriva reducționismului istoriografiei anticomuniste, demontându-i argumentele caracteriologice de sorginte „dejistă”, prin care personajul fusese redus la atracția („setea”) lui pentru putere (de către Vladimir Tismăneanu între alții). Florin Poenaru demonstrează fundamentele teoretice, raționale ale lui Miron Constantinescu în principalele lui decizii. Fără a-i ignora limitele și contradicțiile, acest portret îl situează pe Constantinescu în configurația științelor socio-istorice din perioada anterioară declinului generalizat din anii 1980 și sancționează cu justețe derivele receptării lui ulterioare.
În sfârșit, cariera internațională a operei lui Pavel Câmpeanu, începută în 1980 printr-o carte publicată în SUA sub pseudonim și fără știrea autorului („Societatea sincretică”, traducerea românească din 2002), completată ulterior printr-o trilogie despre stalinism (1986-1990), după știința mea accesibilă doar în limba engleză, a coincis cu schimbarea de paradigmă din „postcomunism” și i-a atras autorului o nedreaptă marginalizare. Alex Cistelecan îl consideră pe Pavel Câmpeanu „versatil” (p. 294), acordând calificativului mai degrabă o semnificație pozitivă, asociată mobilității cu care acesta va fi fost capabil să se deplaseze între diversele domenii de studiu, fără a trăda în fond suportul teoretic marxist. Pentru Cistelecan, calitățile stilistice ale textelor publicate de Pavel Câmpeanu în engleză, franceză sau română, constituie un indicator al unei gândiri unitare. Studiul este consacrat în exclusivitate analizei stalinismului întreprinse de Câmpeanu și, din păcate, este lipsit de examinarea producției anterioare „samizdatului” din anii 1980. Sociologul este exonerat de unele contradicții (precum cele dintre marxism și funcționalism, cf. p. 298, nota 11) și de un anume conformism la care a fost obligat de „anacronismul” asumat al studiilor lui marxiste asupra stalinismului (p. 350 și urm.). Singularitatea lui Pavel Câmpeanu printre colegii din GDS și în paginile revistei „22” îi conferă o postura cvasi-eroică, de „rezistent” permanent, chiar dacă în plan teoretic nu a dat dovadă de consecvența pe care exegeții lui de azi i-ar fi dorit-o.
Studiilor de față li s-ar putea face și câteva observații, unele „academice” (neglijențe în redactarea notelor), altele „strategice”: rezervate inițiaților, ele rămân de multe ori la nivelul dezideratelor în ceea ce privește strategia anunțată de împământenire („aclimatizare”) a marxismului în România contemporană. Meritul lor principal este acela de a fi restaurat onoarea intelectuală a unora dintre cei mai importanți autori marxiști din România. Istoria socială a marxismului la noi rămâne însă de scris.
Pavel Câmpeanu, soviete și televiziune
Alexandru Matei
Pavel Câmpeanu este singura plantă exotică dintre cele șapte cultivate în sera subintitulată „Teoria și practica marxiștilor români”. O dată, prin lectura „Numărătorii inverse”, pe care o țin minte ca pe o poveste anticeaușistă scrisă de unul dintre apropiații regimului Dej. Mult mai târziu, în cercetările despre istoria televiziunii române, Câmpeanu apare ca liderul unei structuri de evaluare a socializării televiziunii (preiau termenul de socializare din textul lui Alex. Cistelecan), pe cât de valoroasă pentru cercetător pe atât de desconsiderată de instituția însăși în care funcționa, TVR.
Ceea ce mie mi s-a părut exotic – vorba vine – în cercetarea respectivă a fost efervescența discursivă din presă în momentul dezghețului, coincident între altele cu cel al succesului televiziunii în România. Câmpeanu „măsoară”, după 1967, mai întâi la radio, apoi la televiziune, publicul. Dar nu numai: în Oficiul pe care-l conduce se traduc multe texte de sociologie media și se compară diferite dinamici funcționale. Se face puțină ideologie, desigur, dar suficientă pentru a transforma televiziunea într-un body of evidence al succesului/ eșecului regimului socialist.
În textul pe care i-l dedică, Alex Cistelecan reface traseul argumentativ – și face utile stații conceptuale – al celor mai importante lucrări scrise de Câmpeanu: „Societatea sincretică” și trilogia despre stalinism. Confruntat cu eșecul unui sistem pe care îl mai servește încă, pe care-l părăsește în cele din urmă, pe Câmpeanu îl interesează cum-ul eșecului. Mi s-a părut că văd – citiți „părere”, citiți „opinie”, whatever – în povestea dinamicii stalinismului o altă poveste, cea a eșecului neo-stalinismului ceaușist. Peste care se suprapune povestea eșecului televiziunii – și vedem imediat ce înțeleg aici prin televiziune.
Câmpeanu, și Cistelecan pe urmele lui, încearcă să înțeleagă și să explice apariția cultului personalității. Desigur, teoretic, cultul personalității este un loc de ocupat, o realitate în sens structural. Cistelecan nu uită că e lacanian și numește actualizarea stalinismului „perversă”, în măsura în care acesta stabilizează o dialectică pe care post-revoluția n-o mai putea calcula/ stăpâni. Liderul absolut – Stalin – vine tocmai să controleze ceea ce ar fi trebuit să nu înceteze să se schimbe, ca „efect întârziat al discordanței dintre structurile de bază ale societății” (citat din Câmpeanu). Dincolo de croaziera argumentativă fascinantă până la un punct, dincolo de marcarea inserțiilor ramificațiilor, în explicațiile lui Câmpeanu, în raport cu trunchiurile vulgatei despre comunism (vezi de ce este contestată formula „capitalism de stat”, de pildă, ca și eticheta de „totalitarism” aplicată sistemului (post)stalinist), remarc notele de subsol.
Pe una am amintit-o deja, cea despre „pervers”. A doua, nota 51, merită consemnată pentru observația lui Cistelecan: așa după cum stalinismul e „soluția medievală a contradicției dintre interzicerea informației ca piață și constrângerea informației ca plan” (Câmpeanu), turbocapitalismul actual conține contradicția dintre exclusivitatea informației ca piață și resorbirea ei totală ca plan. Iată explicat foarte simplu termenul la modă de post-truth: soluția, aș spune acum, la nevoia indexării informației drept afect care (se) vinde. A treia notă pe care o remarc este 74. Discuția asupra acestui punct poate continua ad libitum. Vorbind despre autogestiunea iugoslavă, Câmpeanu observase că această încercare de socializare a mijloacelor de producție se lovește de primitivismul forțelor de producție. Câmpeanu moralizează, așadar, ruinând astfel între eșafodajul marxist-funcționalist a cărui descriere, altminteri, produce acea plăcere a scrierii fără de care, sanchi, n-am mai scrie.
Sovietele, dar și autogestiunea iugoslavă despre care vorbește Câmpeanu au în televiziune, în ideea reithiană, de serviciu public, a televiziunii, o ipostază, și Câmpeanu s-a pus, în anii ʼ60, în slujba reușitei ei. Or, eșecul televiziunii sub forma ei de serviciu public ar putea face parte din același film, al eșecului regimului socialist ca pervertit – trădat? – în stalinism/ cultul personalității. De la TVR-ul anilor 1960 la România TV de-acum, traseul e cunoscut: idealizarea publicului, competiția care face din public sursă de venit, criza politică a televiziunilor publice, falsa soluție a privatizării, la care se adaugă supraabundența și multiplicarea ecranelor de azi, ca și dispariția cenzurii excitației. Singură TVR, dintre toate televiziunile de stat din Estul Europei, a cunoscut momentul stalinist – al „entității supreme a autorității suprastatale”. Un moment lung, de vreo 15 ani, cu două etape: prima a fost cea a denegării, în care Ceaușescu a cerut televiziunii supunerea la o iconografie și la un anume cod lingvistic, fără să înceteze să critice atât producția și programarea, pe de o parte, cât și recepția, pe de alta (etapa perversă); a doua, a desființării, în care televiziunea a fost menținută la cote de avarie din motive de adaptare (cum făcuse stalinismul care nu se putea izola de schimburile economice cu regiunile dezvoltate). Or, Oficiul de studii și sondaje al lui Pavel Câmpeanu a încercat, atât cât i s-a permis, să contribuie la realizarea unei televiziuni socialiste.
Și tocmai în acest punct cred că argumentul, la îndemână altfel, nu zic nu, al moralizării nu vine pe teren viran: Câmpeanu studiase vreme de mai bine de zece ani publicu(ri)l(e) televiziunii, de-a lungul și de-a latul, cu acribia pe care i-o remarcă și Cistelecan, de altfel. Despre public se pot spune multe, dar mi se pare important un lucru: publicul – consumator și consumator casnic, cum e cel de televiziune – e un element empiric opac la teorie. Sau, altfel spus: Pavel Câmpeanu nu putea să nu recurgă la argumentul – l-aș numi psihologic, nu moral – după ce condusese Oficiul de studii și sondaje al Radioteleviziunii.
Ajung la a patra notă de subsol, 86. Cistelecan arătase că textul trilogiei fusese scris în așa fel, încât cenzura să nu-l fi putut acuza pe autor – de aici un grad mai mare de generalitate. În 1990, Câmpeanu publică un text în „New York Review of Books”, pe care Matei Călinescu, Toma Pavel, Vladimir Tismăneanu și Dorin Tudoran îl acuză de insistență prea mare pe figura lui Ceaușescu în explicarea regimului din România. Era probabil vorba despre utopia poporului care vrea democrație și nu Coca-Cola. Câmpeanu răspunde că profilul lui a depins – în „diferențele din modul în care a funcționat și a căzut comunismul la noi față de ceilalți”– exact de personalitatea lui Ceaușescu. Acest răspuns, Cistelecan îl găsește straniu și-l taxează drept alunecare în „personalism”. Dincolo de „întoarcerea autorului” în literatură, însă, dincolo de evoluțiile „personalizante” ale unor romancieri francezi „Noi” începând cu anii 1970, revin la televiziune: pentru cineva care a fost atât de aproape de televiziunea română atâta timp, importanța lui Ceaușescu nu poate fi îndeajuns subliniată. Există gândire structurală și există contingență, ele stau împreună de fapt și se incomodează reciproc. Câmpeanu știa pe pielea lui că Ceaușescu devenise de unul singur publicul televiziunii române. Și până la urmă, gâtuirea televiziunii nu-i decât o ispravă. Reacția lui la creșterea datoriilor externe, o explică bine Cornel Ban, alta. Sunt convins că personalismul e moartea pasiunii în teorie, că e frustrant să fii obligat să urmărești idiosincrazii în loc de idei. Câmpeanu cred că știe cel mai bine.