Despre cât te ţine plapuma într-o societate ameninţată de austeritate – cu Sever Voinescu

bogdan vătavuÎntr-un articol recent din Dilema Veche intitulat corespunzător „Detestabila austeritate”, Sever Voinescu vine cu nişte clarificări cu privire la trecuta criză, pe care „unii economişti” se pare că n-au înţeles-o. „Puţini au spus despre criză ceea ce este esenţial – atrage el atenţia –, şi anume că este o răzbunare a realităţii împotriva iluziilor. O sumă de ficţiuni pe care ajunseserăm să le luăm drept realitate ne-au făcut să credem că se poate trăi altfel decît spune bunul-simţ elementar.” Austeritatea care a urmat destrămării iluziilor „nu a fost nimic altceva decît reajustarea, dură ce-i drept, la realitate. […] Pe fond, „austeritatea“ însemna că revii la ceea ce e firesc, adică să trăieşti exact în dimensiunile a ceea ce produci. Te întinzi cît ţi-e plapuma.”

Cu alte cuvinte, Sever Voinescu ne închide tuturor gura cu un apăsat „Vezi-ţi de lungul consumului!”, căci de consum este vorba aici. Unii au posibilităţi mai multe şi consumă mai mult, alţii mai puţine şi consumă mai puţin şi aşa trebuie să stea lucrurile, căci asta-i realitatea. În faţa copleşitoarei realităţi n-are rost să te întrebi de ce unii îşi permit să consume mai mult şi alţii mai puţin, nici de ce aceeaşi realitate arată diferit prin ochii diferitelor categorii sociale. Dacă pentru bancherul de pe Wall Street trezirea la realitate a însemnat prime consistente plătite din banii contribuabililor, pentru muncitorul din Detroitul falimentar aceeaşi realitate a echivalat cu pierderea locului de muncă, a ipotecii şi a beneficiilor sociale. Dar, în sfârşit, fiecare cu plapuma lui, nu-i aşa?

Pe lângă că ne trimite să ne ocupăm locul într-un sistem rigid de clasă, în care nici măcar nu crede[1], Voinescu se află şi într-o contradicţie surprinzătoare cu propria-i biografie şi propriile convingeri. Aşa cum dovedesc editorialele şi luările sale de poziţie, Sever Voinescu este un entuziast conservator, admirator al lui Margaret Thatcher şi a politicilor acesteia[2]. Între alte izbânzi mult lăudate ale Doamnei de fier se află şi relaxarea restricţiilor la acordarea de credite, în vremea în care trona pe Downing Street, relaxare care, spun unii, s-ar putea să se afle la rădăcina actualei crize financiare[3]. Poate nu întâmplător, un soi similar al relaxării în privinţa creditelor bântuia nestingherit prin România în perioada în care Sever Voinescu punea umărul la guvernarea Boc. Creditele ipotecare se luau uşor, iar dacă-ţi picau ochii pe vreun electrocasnic nu trebuia decât să ajungi în buzunar după buletin. Creditul, atât în UK-ul thatcherist cât şi în România lui Boc, avea, se pare, uimitoarea proprietate de a lungi plapuma, permiţându-i consumatorului (dar şi producătorului!) să-şi întindă liniştit picioarele, fără să-şi dea seama că la capătul îndepărtat se destramă cusătura. Însă când „expansiunea plapumelor” cuprinsese România, statul pe care-l conduceau apropiaţii lui Sever Voinescu nu se sinchisea să tragă vreun semnal de alarmă, nici să reglementeze situaţia creditelor, căci, nu-i aşa?, piaţa se regla singură pe vremea aia. Ba mai mult, ar zice unii economişti nu tocmai de stânga, dacă nu se regla singură, piaţa primea ajutor în acest sens prin măsuri guvernamentale precum cota unică, stimulatoare şi aceasta de consum nesăbuit[4], ca şi creditele. Astăzi, post factum şi cu ipocrizie, Sever Voinescu face din „stânga antiausteritate” arhitectul acelor iluzii care s-au disipat o dată cu criza: „Stînga antiausteritate susţinea că se poate trăi şi altfel, că un popor întreg poate trăi mult mai bine decît îşi poate permite. Inutil să subliniez cît de uşor poate fi păcălit orice popor cînd îi spui că se poate să muncească la fel şi să trăiască mult mai bine.” El uită astfel de şezătorile guvernamentale, prelungite în miez de noapte, când el şi colegii săi croşetau plapume rezistente doar pentru sectorul financiar, dar nu şi pentru consumatori, depănând basme neoliberale cu credite care se dădeau de trei ori peste cap şi se făceau case sau maşini. E inutil să subliniez, spun şi eu de colea, cât de uşor poate fi păcălit orice popor când îi spui că poate să-şi ia plasmă doar cu buletinul.

Dar, în sfârşit, problema cea mai mare a lui Sever Voinescu nu constă în faptul că a trădat-o pe Margaret Thatcher, cu specia ei de capitalism laissez-faire, cu tot. Lăsând la o parte simplificările sale care postulează că criza din România a avut de-a face pe de-a-ntregul doar cu supraconsumul intern, şi nu şi cu evoluţiile şi matrapazlâcurile de pe piaţa internaţională[5], problema cu textul lui Voinescu e că pune întreaga povară a crizei pe umerii consumatorului. În aceeaşi logică vorbea acum doi ani guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, despre clauzele abuzive din contractele cu băncile: „Clauzele abuzive sau neabuzive sunt din contracte pe care le-au semnat oamenii care au luat credite. Într-un stat de drept, când semnezi ceva îți asumi.”[6] Dar deşi îi găsim pe amândoi cu „statul de drept” în gură, nici Voinescu şi nici Isărescu nu cred prea mult în acesta. Statul nu trebuie să intervină între producători şi consumatori, căci ambii sunt actori raţionali pe piaţa liberă şi nu ar fi atât de absurzi încât unul să ofere credite cu buletinul şi celălalt să le primească fără rezerve, nu-i aşa? Că doar se întind amândoi cât îi ţine plapuma, şi nu mai mult, nu? Ce uită însă Sever Voinescu e că această plapumă de care tragem toţi e ca şi plapuma din zestrea fetei de măritat, adică e moştenită. Unele fete vin cu setul întreg, frumos brodat, altele cu ţoale mâncate de molii, cărora datorită funcţiei pe care o îndeplinesc, tot plapume le spun. Ori, în cazul acesta, consumatorul ar trebui să-şi vadă într-adevăr de lungul plapumei sale, dar asta nu scuteşte statul, la care plăteşte taxe şi care este îndatorat să-l protejeze, să se îngrijească totuşi de lungul aceleiaşi plapumi. Mai exact, puţină croitorie din partea statului n-ar strica. Din faldurile întinse la extrem de corporaţii şi bănci hrăpăreţe s-ar putea cârpi şi extinde plapumele celor cărora le zgribulesc degetele pe afară. Nu de alta… doar aşa ca să se poată întinde toţi cât le ajunge plapuma.

[1]    Într-un editorial din Revista 22, Voinescu face apologia conservatorismului spunând că: “conservatorul […] nu crede că relaţia individului cu societatea este mediată de clase sociale, ci de probitatea morală şi competenţa profesională individuală.” http://www.revista22.ro/22-plus-nr-303-filonul-neexplorat-electoratul-conservator-8990.html

[2]    Vezi, de pildă, luările sale de poziţie din Camera de Comerţ şi Industrie a României în cadrul dezbaterii „Modelul Thatcher este viabil in România?” http://www.evz.ro/dezbaterile-evenimentul-zilei-modelul-thatcher-este-viabil-in-romania-1032896.html

[3]    http://www.bbc.com/news/business-22064354

[4]    Vezi articolul din Ziarul Financiar al lui Liviu Voinea din 23 noiembrie 2008, http://www.zf.ro/opinii/criza-economica-interna-cauze-si-solutii-3544642/

[5]    Vezi Bogdan Murgescu, România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom, 2010, pp. 477-478.

[6]    http://www.agerpres.ro/economie/2013/08/07/isarescu-despre-clauzele-abuzive-din-contracte-intr-un-stat-de-drept-cand-semnezi-ceva-iti-asumi-13-29-40

 

6 Responses to Despre cât te ţine plapuma într-o societate ameninţată de austeritate – cu Sever Voinescu

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.