George State răspunde unei critici făcută de Mircea Țuglea în Gazeta de Constanța.
Nu e prima oară când Mircea Țuglea fantasmează în marginea scrierilor celaniene, dându-și cu părerea – adesea în contra gramaticii – despre cum anume ar trebui ele traduse în românește; însă maniera în care se raportează acum, în articolul „Operele aproape (in)complete ale lui Paul Celan” (Gazeta de Constanța, 27 august 2015), la ediția Paul Celan, Opera poetică (I) (traducere de George State, cuvânt-înainte de Andrei Corbea, Editura Polirom, 2015), mă obligă să-i răspund.
De această dată criticul constănțean nu mai încearcă marea cu degetul, ci pretinde, exigent, respectarea unor standarde științifice de editare. Mai supărătoare în cronica lui nu este atât ignoranța, cât reaua-credință, adică faptul că recenzentul inventează ceva pentru a putea combate imediat ceea ce a născocit:„Dacă vorbim de opere complete, acestea ar trebui să includă și proza, postumele și ineditele, și mai ales cele scrise direct în limba română – sau n-ar trebui să le includă deloc”. Acel „vorbim” al lui Țuglea are sens doar dacă este folosit autoreferențial (ca plural al majestății), deoarece scrie pe coperta cărții că ea nu conține operele complete, ci numai lirica lui Paul Celan. Prin urmare, nu văd de ce Opera poetică (I) ar trebui să includă și proza; și fiind vorba de primul volum, nu este dificil de inferat că acesta nu are cum să cuprindă întreaga poezie. Într-adevăr, ar fi fost bine să existe o notă asupra ediției (și este vina mea că ea lipsește), însă e bizar că obiecțiile „serioase de tot la structurarea” traducerilor sunt formulate de cineva care, dintru început, își arogă calitatea de specialist. Ceea ce-i mai mult decât o exagerare, este o minciună: nici nu-i nevoie să citești cele „două cărți apărute în 2007 și 2013 despre Celan” pe care le-a comis Mircea Țuglea pentru a o infirma; simplul fapt că el nu recunoaște – din succesiunea poeziilor – ediția germană (Paul Celan, Die Gedichte. Kommentierte Gesamtausgabe in einem Band, herausgegeben und kommentiert von Barbara Wiedemann, Suhrkamp, 2003) pe care o urmează traducerea de la Polirom este suficient, doar el, pentru a dovedi falsul respectivei autoatribuiri de statut. Iar dacă, în plus, publicistul ar fi fost familiarizat cu poeziile însele, ar fi știut că ciclurile „din perioada volumului” cuprind exclusiv texte antume, publicate de poet în reviste și nereluate ulterior în volum. Faptul că Mircea Țuglea invocă ineditele și postumele arată că pur și simplu el nu cunoaște abecedarul disciplinei de la care se revendică.
Cred, de asemenea, că ar fost cu totul rizibilă „o notă scurtă asupra traducerii poemului Todesfuge” și găsesc ridicolă învinuirea de plagiat: „Primul care a îndrăznit o versiune literală am fost eu, în volumul amintit din 2007, aceea de Fuga morții, pe care George Stati (sic!) o preia la modul și mai literal, cu versuri întregi identice sau similare cu cele ale traducerii mele”. Cu riscul de a-i tulbura închipuirile de pionier, sunt nevoit să-l informez că varianta mea a apărut inițial în 2006 (vezi Paul Celan, Mac si memorie, Editura Paralela 45); dar probabil că nu are rost să cer acribie filologică de la cineva care copiază greșit numele celui pe care îl învinovățește de furt. E în logica țugliană să fie așa, întrucât numai un intelectual provincial și anacronic mai poate considera că o transpunere reprezintă efortul unei țări („Era cu totul ciudat ca țara care l-a dat pe Celan să nu fi realizat măcar o traducere completă a volumelor sale de poezii”), nu al unei persoane sau al mai multora.
P.S.
Stilul în care Andrei Corbea este admonestat la Gazeta de Constanța (recenzentul se plasează cu modestie în descendența lui Gadamer și Derrida, iar pe germanistul ieșean îl situează cu mărinimie în siajul ilustrului Țuglea) denotă nu doar lipsa umorului voluntar, ci și pe aceea a bunei-cuviințe.